ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3917/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Oradea, la data de 25 noiembrie 2013, sub dosarul nr. x/2013, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 216.000 RON, reprezentând chirie restantă pentru perioada 25.11.2010 - 25.11.2013 pentru spațiul aflat la parterul blocului U14 din Oradea, Bdul. x, cu nr. topo x, conform contractului de închiriere nr. x/01.10.2002 și pentru spațiul aflat la parterul blocului U15 din Oradea, Bdul. x, cu nr. topo x Oradea, conform locațiunii intervenite ca urmare a preluării de către pârâtă a contractului de închiriere nr. x/30.12.2003, spații ce în natură reprezintă teren aferent apartamentelor din bloc și părți din construcția comună, aflate în administrarea reclamantei, cu dobânda legală. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 969, 970, 1020, 1021, 1088, 1429 C. civ., 1523 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., art. 102 alin. (1) și art. 114 din Legea 71/2011, O.G. nr. 13/2011, art. 94 alin. (1) lit. c), art. 101 alin. (1) și (3) și art. 109 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 5178/2014 din 7 mai 2014, Judecătoria Oradea, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, la data de 22 mai 2014. 3.1. La data de 29 iunie 2016, reclamanta A. a depus la dosar precizare de acțiune prin care, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a arătat că majorează cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 402.000 RON reprezentând chirie restantă pentru perioada 25.11.2010 -25.06.2016.

Prin sentința nr. 369/LP/2016 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis acțiunea precizată formulată de către reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A., și pe cale de consecință: A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 402.000 RON reprezentând chirie restantă pentru perioada 25.11.2010-25.06.2016 pentru imobilul aflat la parterul blocului U14 din jud. Bihor, reprezentând nr. top. x Oradea, conform contractului de închiriere nr. x/01.10.2002 și pentru imobilul aflat la parterul blocului U15 din Oradea, reprezentând nr. top. x Oradea, conform locațiunii intervenite ca urmare a preluării de către pârâtă a contractului de închiriere nr. x/30.12.2003, imobile ce în natură reprezintă teren în indiviziune aferent apartamentelor din bloc și plăți din construcția comună (stâlpi și ziduri exterioare de susținere) aflate în administrarea reclamantei. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 15.068,11 RON cu titlu de daune-interese moratorii reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru obligațiile scadente după data intrării in vigoare a C. civ. și până la data de 25.11.2013, data introducerii acțiunii. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 14.285 RON, cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Împotriva sentinței nr. 369 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a declarat apel pârâta B. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea. Prin decizia civilă nr. 256/C/2017 din 12 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 369 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă. A fost obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 4500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 256/C/2017 din 12 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În cadrul recursului, recurenta-pârâtă B. S.A., în raport cu art. 186 C. proc. civ., a solicitat repunerea în termenul de formulare și introducere a căii de atac a recursului. În motivarea cererii de repunere în termenul de recurs s-a arătat că hotărârea recurată a fost comunicată la sediul procesual al reprezentantului convențional. În conformitate cu prevederile art. 158 C. proc. civ., referitoare la alegerea adresei de corespondență, comunicarea actelor de procedură se va face la domiciliul sau sediul ales, numai dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Dacă partea nu a indicat numele persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, citarea și comunicarea se vor efectua, fără a se lua în considerare domiciliul sau sediul ales, conform art. 155 C. proc. civ. Astfel, așa cum s-a apreciat și în doctrină, în ipoteza specificată anterior, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, sancțiunea fiind nulitatea expresă a acesteia, prin raportare la art. 157 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă B. S.A. a precizat că a ales adresa de corespondență pentru actele de procedură ce țin de mandatul de reprezentare conferit apărătorului său și nu față de actele de procedură prin care se conferă dreptul părții să îndeplinească anumite acte de administrare sau dispoziție, nu și de reprezentare, cum este și exercitarea căii de atac a recursului, rațiune pentru care nu a fost indicată persoana însărcinată cu primirea corespondenței. Exercitarea căii de atac a recursului constituie un act de procedură de dispoziție, pus la îndemâna părților, ca reflex al principiului disponibilității. S-a mai învederat că mandatul inițial dat reprezentantului convențional nu prevedea exercitarea căii de atac a recursului, fiind dat în conformitate cu prevederile C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă B. S.A. a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, fiind soluționată, de asemenea, eronat excepția nulității absolute a contractelor de locațiune.

Intimata-reclamantă A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția tardivității recursului, în argumentarea căreia s-a arătat că nu a fost respectat termenul de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ., comunicarea hotărârii fiind efectuată la data de 19 septembrie 2017, iar recursul a fost declarat la data de 14 decembrie 2017. În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de recurs s-a arătat că nu poate fi reținută neregularitatea procedurală invocată și că prin prezenta cerere de recurs se tergiversează soluționarea unui alt litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, respectiv dosarul nr. x/2016, ce are ca obiect constatarea încetării efectelor contractelor de locațiune, iar în subsidiar, rezilierea contractelor și evacuarea pârâtei. S-a mai invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. c) teza a II-a C. proc. civ., nefiind supuse recursului hotărârile pronunțate în litigiile privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice, precum și prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, modificate prin O.U.G. nr. 95/2016, privitoare la prorogarea termenului de aplicare a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în procesele pornite până la data de 31 decembrie 2018. Sub acest aspect s-a arătat că, prezentul litigiu a fost pornit la data de 25 noiembrie 2014. Intimata-reclamantă A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a mai invocat și excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce pot fi încadrate în limitele art. 488 C. proc. civ. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea recursului, susținându-se că în mod corect a fost admisă acțiunea introductivă și obligarea pârâtei la plata chiriei restante și a dobânzilor penalizatoare, soluție menținută prin hotărârea recurată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din 5 iunie 2018, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În prealabil, Înalta Curte a luat în examinare cererea de repunere în termenul de formulare și introducere a căii de atac a recursului, în raport cu art. 186 C. proc. civ., urmând să o admită, având în vedere următoarele: Dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător. Prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinice. Instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a-și îndeplini acest drept și ulterior, fără ca instanța să-l decadă din exercițiul său sau să aplice o altă sancțiune prevăzută de lege în caz de nerespectare a termenului. În motivarea cererii de repunere în termenul de recurs s-a invocat împrejurarea că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, întrucât hotărârea recurată a fost comunicată la sediul procesual al reprezentantului convențional, deși nu erau îndeplinite condițiile de la art. 158 C. proc. civ., context în care comunicarea ar fi trebuit efectuată la sediul pârâtei B. S.A., potrivit dispozițiilor art. 155 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a precizat că a ales adresa de corespondență pentru actele de procedură ce țin de mandatul de reprezentare conferit apărătorului său și nu față de actele de procedură, prin care se conferă dreptul părții să îndeplinească anumite acte de administrare sau dispoziție, nu și de reprezentare, cum este și exercitarea căii de atac a recursului, rațiune pentru care nu a fost indicată persoana însărcinată cu primirea corespondenței. În cauză, se constată că sunt întrunite cerințele repunerii în termen, întrucât recurenta-pârâtă B. S.A. a justificat motive temeinice în argumentarea cererii, astfel că calea de atac a recursului exercitată de către aceasta va fi considerată în termen. Alegerea domiciliului sau a sediului procesual trebuie făcută în scris, prin raportare la art. 148 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, domiciliul sau sediul procesual ales poate fi schimbat pe parcursul desfășurării procesului. Dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. În cauză, se observă că recurenta-pârâtă B. S.A. a indicat în fața instanței de apel un sediu procesual în vederea comunicării actelor de procedură la reprezentantul convențional, Cabinet Avocat C., cu sediul în Oradea, Județul Bihor. Această solicitarea de comunicare a actelor de procedură către pârâta B. S.A. nu a îndeplinit toate cerințele de la art. 158 C. proc. civ., întrucât deși a fost indicat un sediu procesual ales, nu a fost precizat numele sau denumirea persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, context în care comunicarea deciziei civile nr. 256/C/2017 - C din 12 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal trebuia să fie efectuată cu respectarea regulilor prevăzute de art. 155 și art. 156 C. proc. civ., respectiv la sediul principal al pârâtei. Or, în cauză, instanța de apel a procedat la comunicarea hotărârii la sediul apărătorului ales, astfel că procedura de comunicare și înmânare a deciziei nr. 256/C/2017 - C din 12 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal nu a fost legal îndeplinită, iar sancțiunea este nulitatea expresă a acesteia, prin raportare la art. 157 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, recursul se socotește ca fiind declarat în termen.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de de intimata-reclamantă A., pe care o va admite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. recursul va fi anulat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac. Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, trebuie să se arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta, întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că recurenta trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege. În speță, se constată că argumentele invocate de către recurenta-pârâta B. S.A. Sucursala Oradea în susținerea recursului nu se subscriu niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ. În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la îndeplinirea condițiilor referitoare la excepția de neexecutare a contractului ori la nulitatea contractelor de locațiune, aspecte inadmisibile ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală. Astfel, deși recurenta-pârâta B. S.A. Sucursala Oradea a exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceasta își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de apel, fără a se formula critici cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, chiar dacă, în mod formal, s-au evocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurenta-pârâta B. S.A. Sucursala Oradea, prin care se invocă aspecte de netemeinicie, fără a se formula critici cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) același cod, va anula recursul declarat de pârâta B. S.A. Sucursala Oradea împotriva deciziei civile nr. 256/C/2017 din 12 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâta B. S.A. Sucursala va fi obligată către intimata-reclamantă A. să achite suma de 5000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. x din 1 martie 2018, înscris aflat la dosar.