ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2020

Ședința publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996, O.G. nr. 21/2003 și art. 31 din H.G. nr. 1280/2003.

Prin decizia nr. 189/C/2019-A/23.05.2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. prin președinte B., în contradictoriu cu intimații PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA, MUNICIPIUL ORADEA prin primar și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ORADEA împotriva sentinței nr. 194/11.10.2018 a Tribunalului Bihor, care a fost menținută în totalitate.

În argumentarea acestei soluții instanța de apel a reținut următoarele:

Prin apelul declarat reclamanta a criticat, în primul rând, faptul că s-a respins nelegal cererea îndreptată împotriva Primăriei Oradea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

În această situație, apelanta a susținut că se impunea să fie analizată pe fond acțiunea, atâta timp cât demersul judiciar a fost exercitat și împotriva pârâților CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ORADEA și MUNICIPIUL ORADEA, prin primar, care au fost citați în cauză.

Instanța de apel a constatat că sunt nefondate aceste susțineri ale apelantei-reclamante, deoarece tribunalul a reținut, în mod corect, că potrivit Legii nr. 215/2001, primăria este o structură funcțională fără personalitate juridică, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile primarului, motiv pentru care a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

A fost înlăturată critica apelantei, prin care s-a invocat faptul că acțiunea sa trebuia să fie analizată pe fond, fiind îndreptată și împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului Oradea și Municipiul Oradea.

Sub acest aspect, s-a reținut că din dispozitivul sentinței apelate rezultă că acțiunea reclamantei față de cei doi pârâți a fost respinsă pe fond.

Față de cele menționate anterior, Curtea a constatat că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale reglementate de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., pentru a fi anulată sentința primei instanțe și trimisă cauza spre rejudecare.

Instanța de prim control judiciar a constatat că nu sunt întemeiate nici criticile formulate de reclamantă cu privire la fondul litigiului.

Astfel, s-a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/29.02.2016, în cuprinsul căruia s-a inserat, la art. 6 lit. c), că prețul chiriei, la data perfectării convenției, este de 658,50 RON/trimestru, valoarea chiriei trimestriale fiind stabilită prin fișa de calcul (aflată la dosarul de fond), care face parte integrantă din contractul de închiriere, după formula (43,9 mp x 5 RON x 3 luni), potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 14/2016.

S-a arătat că în baza acestei hotărâri de consiliu s-au aprobat chiriile practicate pentru spațiile destinate entităților non profit, prin stabilirea unui tarif unic de 5 RON/mp/lună raportat la suprafața utilă totală și că Hotărârea nr. 14/2016 a fost adoptată de Consiliul Local în virtutea competențelor prevăzute de lege, privind administrarea spațiilor cu altă destinație (destinate creației artistice - ateliere, galerii, studiouri, sedii centrale și locale ale uniunilor de creatori, precum și altele asemenea), în conformitate cu prevederile art. 3

1

din Legea nr. 550/2002, art. 36 alin. (2) lit. c), alin. (5) lit. a) din Legea nr. 215/2001 și prevederilor art. 868 din C. civ.

În acest context, instanța a constatat că prin semnarea contractului reclamanta a dobândit toate drepturile, dar și-a asumat și toate obligațiile stipulate în cuprinsul acestuia, implicit plata chiriei datorate, în condițiile în care potrivit art. 1270 C. civ. (2009), contractul valabil încheiat are putere de lege între părți.

Curtea a validat concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul că nu este fondată cererea reclamantei, în absența unui temei legal pentru reducerea chiriei menționate în contract.

De asemenea, instanța de apel a constatat că nu pot fi primite afirmațiile apelantei, potrivit cărora la momentul înregistrării contractului (29.02.2016), sub nr. 46752, nu era în vigoare Hotărârea nr. 14/2016 a Consiliului Local Oradea, fiind adoptată la data de 01.03.2016.

S-a reținut că hotărârea în discuție a intrat în vigoare anterior încheierii contractului, respectiv la data de 19.01.2016, așa cum rezultă din actele dosarului de fond .

Pe de altă parte, instanța a considerat că nu are relevanță faptul că apelanta a susținut că nu a fost chemată la negocieri, atâta timp cât, la momentul la care s-a perfectat închirierea, aceasta nu a avut nicio obiecție față de chiria trimestrială specificată expres în contract.

A constatat că nici trimiterile cu titlu general ale apelantei-reclamante la Legea nr. 550/2002, completată prin O.U.G. nr. 21/2003, ordonanță aprobată prin Legea nr. 331/2004, nu sunt în măsură să justifice demersul inițiat de către aceasta, avându-se în vedere că actele normative menționate nu cuprind vreo reglementare în baza căreia să poată fi redusă chiria.

Chiar dacă apelanta a făcut trimitere la art. 3

1

din Legea nr. 550/2002 completată, instanța de prim control judiciar a reținut că aceste dispoziții legale stabilesc, la alin. (3), că pentru spațiile prevăzute la alin. (1) [spații destinate creației artistice, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor județene, consiliilor locale sau a altor instituții sau autorități publice ori în patrimoniul regiilor autonome, pentru care există contracte de închiriere încheiate …..], actualii utilizatori încheie cu titularii drepturilor de administrare, respectiv consiliile județene, consiliile locale, alte instituții sau autorități publice ori regiile autonome în al căror patrimoniu se află spațiile, contracte de închiriere în condiții de facilități pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 5 ani.

Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că nici aceste prevederi nu pot fi invocate cu temei de către reclamantă în susținerea acțiunii promovate.

Față de aceste considerente, în baza art. 480 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul reclamantei și a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării Consiliului Local al Municipiului Oradea să revină la chiria prevăzută în contractul nr. x/04.06.2013 încheiat între părți, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996.

A susținut că decizia Curții de Apel Oradea este nelegală, întrucât s-au încălcat drepturile de autor și s-a nesocotit momentul încheierii contractului între cele două părți aflate în litigiu.

În acest sens, recurenta a arătat că s-a perceput, cu titlu de chirie, o sumă prea mare pentru un spațiu care nu este comercial sau de natură a aduce venituri posesorului său și că Direcția Patrimoniu Imobiliar nu a înștiințat-o cu privire la modificarea unilaterală a prețului închirierii din contractului de închiriere nr. x/04.06.2013.

A relevat faptul că Hotărârea nr. 14/2016 a Consiliului Local Oradea, prin care s-a majorat cuantumul chiriei pe metru pătrat, a intrat în vigoare la data de 1 martie 2016, ulterior înregistrării contractului de închiriere la Primăria Oradea, sub nr. x/29.02.2016.

De asemenea, recurenta a arătat că s-a majorat chiria de la 203,49 RON/trimestru la 658 RON/trimestru, fără să fie notificată și fără să își dea acordul pentru această modificare.

În opinia recurentei-reclamante, Direcția Patrimoniu Imobiliar nu era îndreptățită să modifice cuantumul chiriei, fără acordul celeilalte părți.

Or, procedând astfel, Direcția Patrimoniu Imobiliar a încălcat atât prevederile contractului, cât și dispozițiile Legii nr. 8/1996, potrivit cărora dreptul de autor care este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial, este recunoscut și garantat.

Recurenta apreciază că o hotărâre a consiliului local nu poate înfrânge dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale O.G. nr. 21/2003 pentru completarea Legii nr. 550/2002, care la art. 3

1

, nou introdus, prevede că spațiile destinate creației artistice - ateliere, galerii, studiouri, sedii centrale și locale ale uniunilor de creatori, precum și altele asemenea, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor județene, consiliilor locale sau a altor instituții sau autorități publice ori în patrimoniul regiilor autonome, pentru care există contracte de închiriere încheiate cu uniunile de creatori și care sunt folosite de artiștii plastici sau alte categorii de artiști și oameni de cultură, membri ai uniunilor naționale de creație legal constituite în România și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se declară spații culturale protejate și nu intră sub incidența Legii nr. 550/2002.

S-a arătat că Uniunea Artiștilor Plastici - Filiala Bihor este parte a Uniunii Artiștilor Plastici din România, instituție culturală recunoscută de utilitate publică.

Totodată, recurenta a învederat faptul că prin Hotărârea nr. 32/2007 a Consiliului General al Municipiului București s-a stabilit o chirie modică pentru spațiile în care se desfășoară acțiuni culturale, în timp ce prin Hotărârea nr. 14/2016 a Consiliului Local Oradea s-a stabilit un tarif de închiriere de 5 RON/mp.

În fine, a susținut că nu pot fi reținute apărările intimatei, în sensul că a semnat contractul nr. x/29.02.2016 fără nicio obiecțiune, în condițiile în care s-au depus la dosar nenumărate contestații, memorii și scrisori deschise care dovedesc faptul că nu a fost de acord cu prețul chiriei.

La data de 23.09.2019 intimații-pârâți Consiliul Local al Municipiului Oradea, Primăria Municipiului Oradea și Municipiul Oradea, prin primar au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 27.11.2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 05.02.2020 Înalta Curte a constatat că recursul nu poate fi soluționat conform art. 493 alin. (5) sau (6) din C. proc. civ., întrucât nu există unanimitate cu privire la soluția propusă în raport, motiv pentru care a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin președinte B., împotriva deciziei nr. 189/C/2019-A/23.05.2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării acestuia.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că memoriul de recurs nu este structurat din punct de vedere juridic, însă criticile anterior evocate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

În cauza de față, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât au fost încălcate prevederile contractului și dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

O primă critică vizează faptul că Direcția Patrimoniu Imobiliar a modificat unilateral prețul închirierii din contractului de închiriere nr. x/04.06.2013 de la 203,49 RON/trimestru la 658 RON/trimestru, fără o notificare prealabilă, însă aceasta nu poate fi reținută pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța supremă constată că nu este vorba despre o modificare unilaterală a tarifului perceput pentru închirierea spațiului cu altă destinație decât cea de locuință, situat în Oradea, Piața Unirii nr. 2-4, pentru ca recurenta-reclamantă să se prevaleze de lipsa efectelor sale.

În acest sens, se reține că părțile aflate în litigiu au semnat contractul de închiriere nr. x din 29.02.2016 pentru tariful de 5 RON/mp/lună, tarif perceput trimestrial, conform art. 6 lit. a) din acest contract.

Așadar, părțile sunt angajate legal într-o convenție bilaterală, ale cărei efecte se produc conform art. 1270 din C. civ., așa cum a stabilit instanța de apel.

În plus, se reține că acest contract a intrat în vigoare la data de 01.03.2016, potrivit mențiunii cuprinse în art. 4 alin. (2), după adoptarea Hotărârii nr. 14/19.01.2016 de către Consiliul Local Oradea, prin care s-au aprobat chiriile practicate pentru spațiile destinate entităților nonprofit (asociații, fundații, organizații sindicale, patronate, partide politice, asociații de proprietari), respectiv un tarif unic de 5 RON/mp/lună raportat la suprafața utilă totală a fiecărei unități individuale.

Acest aspect rezultă din conținutul adresei nr. x/16.09.2016, emisă de Primăria Municipiului Oradea - Direcția Patrimoniu Imobiliar, aflată la dosarul de fond.

De altfel, este și lipsită de relevanță data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 14/2016 a Consiliului Local Oradea, în contextul în care reclamanta și-a asumat obligația de a plăti acest tarif prin semnarea contractului de închiriere la 19.02.2016.

Totodată, se reține că în contractul de închiriere încheiat de A. "A." cu Municipiul Oradea, la data de 04.06.2013, contract care a fost depus de reclamantă la dosar, la art. 5 alin. (1) lit. h) se stipulează că A. "A." are obligația de a respecta hotărârile Consiliului Local al Municipiului Oradea privind stabilirea chiriei, precum și modificările ulterioare ale chiriei. De asemenea, art. 6 lit. b) prevede că:

"chiria se stabilește în conformitate cu Hotărârile Consiliului Local" iar contractul de închiriere nr. x/29.02.2016 conține aceleași prevederi.

În realitate, recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la faptul că tariful stabilit prin Hotărârea nr. 14/2016 a Consiliul Local Oradea (5 RON/mp) este cu mult mai mare decât cel practicat la nivelul Municipiului București, ceea ce este în defavoarea artiștilor din provincie.

Printr-o altă critică recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și a celor cuprinse în art. 3

1

alin. (3) din Legea nr. 550/2002, articol care a fost introdus prin O.U.G. nr. 21/2003 pentru completarea Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu există nicio incompatibilitate a art. 3

1

din O.U.G. nr. 21/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 331/2004, cu încheierea contractului de închiriere în condițiile stipulate.

Articolul 3

1

din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, introdus prin Ordonanța de urgență nr. 21/2003, prevede că:

"(1) Spațiile destinate creației artistice - ateliere, galerii, studiouri, sedii centrale și locale ale uniunilor de creatori, precum și altele asemenea -, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor județene, consiliilor locale sau a altor instituții sau autorități publice ori în patrimoniul regiilor autonome, pentru care există contracte de închiriere încheiate cu uniunile de creatori și care sunt folosite de artiștii plastici sau de alte categorii de artiști și oameni de cultură, membri ai uniunilor naționale de creatori legal constituite în România și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, se declară spații culturale protejate și nu intră sub incidența prezentei legi".

Potrivit art. 3

1

alin. (3) din Legea nr. 550/2002, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 331/2004, "Pentru spațiile prevăzute la alin. (1), actualii utilizatori încheie cu titularii drepturilor de administrare, respectiv consiliile județene, consiliile locale, alte instituții sau autorități publice ori regiile autonome în al căror patrimoniu se află spațiile, contracte de închiriere în condiții de facilități pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 5 ani".

Acest text de lege consacră afectațiunea specială a spațiilor destinate artiștilor plastici, considerându-le spații culturale iar pentru aceste spații, declarate ca atare prin Hotărâre de Guvern, se încheie, în condițiile art. 3

1

alin. (3) din O.U.G. nr. 21/2003 modificat prin Legea nr. 331/2004, contract de închiriere în condiții facile, prin aplicarea unor tarife diminuate.

În speță, reclamanta trebuia să facă dovada în fața instanțelor devolutive, în condițiile art. 3

1

, că spațiul în discuție este declarat spațiu cultural conform art. 3

1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 21/2003 și că tariful chiriei depășește un tarif acordat în regim de facilitate pentru a putea evoca încălcarea acestor dispoziții legale, în condițiile în care un tarif de 5 RON/mp este considerat prea oneros.

În lipsa acestor demersuri probatorii, considerând că, în raport cu actele și lucrările dosarului, instanțele de fond au făcut o corectă apreciere a stării de fapt, hotărârea instanței de apel nu poate fi cenzurată din perspectiva legalității prin prezentul recurs.

Prin urmare, se constată că soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin președinte B., împotriva deciziei nr. 189/C/2019-A/23.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 iulie 2020.