ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1745/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secția I civilă la data de 21 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. Oradea la plata sumei de 616.537,50 RON, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul creat în urma lipsirii acesteia de folosința terenului în suprafață de 20.050 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în CF nr. x Oradea, utilizat (fără a deține un titlu valabil) de către pârâtă, pentru perioada 01 iunie 2015-31 octombrie 2018, plus dobânda legală până la data achitării integrale a sumei respective; a mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în eventualitatea în care în sarcina Municipiului Oradea, reprezentat prin Primar, se va stabili obligativitatea achitării unor taxe judiciare de timbru (sub sancțiunea nulității prezentei cereri de chemare în judecată), precum și a oricăror altor cheltuieli ocazionate cu desfășurarea procesului. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 194 și art. 195 C. proc. civ. art. 193, art. 209, art. 219, art. 555 alin. (1), art. 565, art. 1349, art. 1357 și următoarele din C. civ., art. 463 din Legea nr. 227/2017 privind Codul fiscal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 56/C din data de 22 martie 2019, Tribunalul Bihor a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 86.516,5 RON, reprezentând despăgubiri pentru perioada 09 mai 2018-31 octombrie 2018, precum și dobânda legală calculată asupra debitului începând cu data de 09 mai 2018 până la data plății efective; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 2.835,33 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțional cu pretențiile admise și a respins cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelurile civile introduse de apelantul-reclamant Municipiul Oradea, prin Primar, și apelanta-pârâtă A. S.R.L Oradea, împotriva sentinței civile nr. 56/C din 22 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 492.817,5 RON, reprezentând despăgubiri pentru echivalentul lipsei de folosință, pentru suprafața de teren de 18.774 mp, pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 octombrie 2018. Prin aceeași decizie s-a dispus păstrarea restului dispozițiilor sentinței apelate și compensarea cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în urma rejudecării, admiterea apelului și anularea sentinței civile nr. 56/C/2019 a Tribunalului Bihor, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a prezentat situația de fapt a litigiului și a arătat că între Municipiul Oradea și S.C. A. S.R.L. Oradea există un raport juridic administrativ-fiscal generat de atribuirea în folosință pe durata existenței construcțiilor, a terenului în suprafață de 20.050 mp, potrivit Deciziei nr. 139 din 15 februarie 1991 a Primăriei Municipiului Oradea. Recurenta a învederat că această formă de atribuire în folosință a terenului nu este cu titlu gratuit, ci se circumscrie prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, respectiv că, deține terenul cu titlu administrativ valabil de folosință, pentru care plătește taxe și impozite, fiind înregistrat ca și contribuabil fiscal în evidența Direcției Economice Oradea, cu Codul fiscal și rol nominal unic. Astfel, recurenta a opinat că terenul în legătură cu care se solicită despăgubiri nu este ocupat ilicit, întrucât dreptul de folosință i-a fost conferit prin Decizia Primăriei Oradea nr. 139 din 15 februarie 1991, pe durata existenței construcțiilor. De asemenea, a precizat că anterior, s-a solicitat obligarea sa la încheierea unui contract de concesiune, însă, prin sentința civilă nr. 1216/1996, Judecătoria Oradea a respins acțiunea cu acest obiect formulată de reclamantul Consiliul Local Oradea, reținând că în condițiile în care există un drept de folosință exercitat în baza unui act administrativ de atribuire, nu se mai impune încheierea unui contract de concesiune, această hotărâre bucurându-se de autoritate de lucru judecat. A mai arătat recurenta că, anual, pentru folosința terenului plătește o taxă echivalentă cu impozitul pe teren, iar Direcția Economică Oradea emite la începutul fiecărui an fiscal un proces-verbal pentru calculul taxei pe teren datorată de persoanele juridice, act administrativ fiscal de natură să stabilească cuantumul taxei anuale indexată prin hotărâre de Consiliu Local, anterior emiterii procesului-verbal pentru anul fiscal în curs. Totodată, recurenta a susținut că raportul juridic născut între părțile din prezentul dosar este de natură fiscală, în regim de autoritate publică, având la bază dispozițiile Codul fiscal și că nu poate fi asimilat unui raport juridic civil, întemeiat pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală. În opinia recurentei, instanța de fond și cea de apel au reținut greșit că sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie, potrivit art. 1349 și următoarele din C. civ. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că a săvârșit o faptă ilicită, având în vedere statuările din hotărârile judecătorești pronunțate anterior în litigiile dintre părți, în cuprinsul hotârârii recurate nefiind arătate motivele care justifică această concluzie. De asemenea, recurenta a invocat că s-a ignorat existența actului administrativ în temeiul căruia folosește terenul, respectiv, incidența art. 1353 din C. civ., astfel că, aprecierea instanței de apel vizând culpa sa, în sensul că aceasta îmbracă forma neglijenței și ar rezulta din interpretarea eronată a naturii juridice a dreptului propriu, este greșită, dat fiind că achitarea altor sume decât taxa pe teren, pentru lipsa de folosință, având în vedere situația juridică actuală, nu are temei legal sau contractual. În ceea ce privește prejudiciul, recurenta a susținut că această condiție pentru angajarea răspunderii sale civile nu este îndeplinită, întrucât dreptul de folosință i-a fost acordat în anul 1991 pe toată durata de existență a construcțiilor, iar în prezent nu există o dispoziție legală sau obligație contractuală stabilită în sarcina sa de a plăti vreo sumă către Municipiul Oradea, cu excepția taxei pe teren, calculată și imputată în regim de autoritate publică, în temeiul prevederilor art. 463 alin. (2) Codul fiscal. Totodată, recurenta a arătat că raționamentul instanței de apel potrivit căruia prejudiciul se va repara prin acordarea de despăgubiri civile echivalente cu valoarea taxei pe teren stabilită prin raportul juridic administrativ-fiscal este greșit, în condițiile în care repararea oricărui prejudiciu fundamentat pe răspunderea civilă delictuală se face potrivit prevederilor art. 1381 și următoarele C. civ., iar Curtea de Apel Oradea a realizat o corelare nepermisă a instituției răspunderii civile delictuale din C. civ. cu instituția de natură administrativ-fiscală a impunerii/taxării persoanelor fizice ori juridice cu privire la terenuri, reglementată de Codul fiscal. Conchizând, recurenta a considerat că atât instanța de fond, cât și cea de apel au aplicat greșit normele de drept material privind instituția răspunderii civile delictuale și cele de drept fiscal substanțial - art. 463 și următoarele Codul fiscal, fără a motiva judicios aplicarea dispozițiilor legale reținute în fundamentare, acest fapt conducând la adoptarea unor soluții greșite în cauză.

Procedura de filtru. Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 iunie 2020 completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Municipiul Oradea prin primar, a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 23 septembrie 2020.

Apărările formulate în cauză. La data de 03.02.2020 a formulat întâmpinare reclamantul Municipiul Oradea. Intimatul a invocat excepția de nulitate a prezentului recurs, susținând că toate criticile recurentei constituie în fapt reiterări ale criticilor formulate în fața instanței de fond, care nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, intimatul a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta intimată S.C. A. S.R.L. Oradea, ca nefondat. În motivare, intimatul a arătat, în esență, că folosința exercitată de către intimată se circumscrie dispozițiilor art. 1357 C. civ. care sancționează fapta ilicită, prejudiciul constând în lipsa de folosință a terenului. În acest sens, intimatul arată că recurenta este o societate comercială care desfășoară o activitate profesională aducătoare de profit urmărind realizarea unui scop patrimonial propriu, exercitând un drept de folosință, pe o perioadă nedeterminată, asupra unui teren aflat în administrarea UAT, fără să existe o justificare legală pentru care folosința să îmbrace forma gratuită. În opinia intimatei, recurenta face o confuzie între taxele achitate cu titlu de impozit în baza prevederilor fiscale (art. 463 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) și despăgubirea pentru lipsa de folosință pe care o solicită Municipiul Oradea a fi achitată de către societatea recurentă în calitatea sa de proprietar al acestui teren. Astfel, impozitele la care face referire recurenta reprezintă obligații fiscale, pe care în calitatea sa de titular al dreptului de folosință asupra terenului în cauză trebuie să le achite și care sunt stabilite în baza legii, reprezentând în realitate sarcini ale dreptului de folosință, în timp ce despăgubirile solicitate de Municipiul Oradea intră în conținutul unui alt raport juridic distinct de raportul juridic fiscal, respectiv a unui raport juridic civil, și reprezintă o obligație corelativă a dreptului de folosință. Or, în speță, instanța de apel a făcut o distincție justă a naturii juridice a dreptului de folosință al recurentei concluzionând că, exploatând în interes privat un teren aflat în administrarea intimatului o perioadă îndelungată de timp, fără a îndeplini condițiile legale pentru a beneficia de folosința gratuită, societatea recurentă poate fi obligată la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului, pe lângă taxa instituită de prevederile art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015. Totodată, instanța de apel a analizat toate motivele invocate prin cererea de apel și a statuat corect că intimatului Municipiul Oradea i s-a cauzat un prejudiciu, în cauză fiind îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile răspunderii delictuale civile în persoana recurentei, impuse de dispozițiile art. 1349, 1357 și urm. din Noul C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului. În acest sens, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanța de recurs constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de fapt și de drept. De asemenea, întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Din perspectivă convențională, art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanție a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, exigența motivării hotărârilor judecătorești, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți și de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Astfel, deși această exigență nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar și de precis, susținut de probe și de natură să aibă o incidență decisivă asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. În contextul acestor garanții procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speță, sunt fondate argumentele recurentei pârâte, în sensul că instanța de apel nu a răspuns argumentelor esențiale ale acesteia invocate în apărare, în apel și care erau determinante pentru soluționarea cauzei. Astfel, în cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosință a terenului atribuit acesteia în folosință prin decizia nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea, invocând drept temei al pretențiilor deduse judecății normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală. Sub acest aspect, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că art. 1357 din C. civ., consacră un principiu general ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 1357 din C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții legale: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Întrucât aceste condiții sunt elemente fundamentale susceptibile să influențeze soluția pronunțată de instanță, ele trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii. În speță, în ceea ce privește fapta ilicită, instanța de apel a reținut că pârâta utilizează terenul în suprafață de 18.774 mp aflat în administrarea reclamantului în baza unui act administrativ (decizia nr. 139/15.02.1991 emisă de Primarul Municipiului Oradea), că, în privința naturii juridice a dreptului de folosință deținut de pârâtă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătorești definitive, faptul că între părți nu se impune încheierea unui contract civil, deoarece există un act administrativ, în baza căruia pârâtul folosește terenul, respectiv că, acest drept, nu cade sub incidența Legii nr. 18/1991 și nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate în baza unei legi speciale de retrocedare, de către titularul dreptului de folosință. Totodată, instanța de apel a reținut, interpretând per a contrario, dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituție coroborat cu art. 874-875 din C. civ. și art. 124 din Legea 215/2001, că pârâta, care este o societate comercială, nu îndeplinește condițiile impuse de aceste norme pentru a exercita folosința terenului în mod gratuit. În același sens, au fost reținute prevederile art. 3 din Decizia nr. 139 din 15.02.1991 emisă de Primarul municipiului Oradea. În considerarea acestor elemente factuale, instanța de apel a constatat că exploatând în interes privat terenul ce i-a fost atribuit în folosință, o perioadă îndelungată de timp, fără a îndeplini condițiile legale pentru a beneficia de o folosință gratuită, apelanta pârâtă poate fi obligată la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului, pe lângă taxa de folosință, reglementată de art. 463 alin. (2) din Legea 227/2015, conchizând că, în speță, fapta ilicită este reprezentată de ocuparea terenului menționat, fără a achita o despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, deși atribuirea nu este una cu titlu gratuit, nefiind îndeplinite condițiile legale în acest sens. Totodată, în ceea ce privește vinovăția pârâtei, instanța de apel a reținut că această condiție este îndeplinită raportat la dispozițiile art. 1357 alin. (2) din C. civ. care stabilesc că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, respectiv, și pentru faptele săvârșite din culpă sub forma neglijenței, adică în acele situații în care nu prevede rezultatele faptelor sale deși putea și trebuia să le prevadă, iar o asemenea situație poate rezulta și din interpretarea eronată a naturii juridice a dreptului de folosință, respectiv din aprecierea netemeinică în sensul că folosința exercitată în baza actului administrativ este una gratuită, singura taxă considerată ca fiind datorată fiind taxa fiscală, reținând, totodată, că nu este incidentă nicio cauză de înlăturare a vinovăției. În privința prejudiciului, s-a reținut, în esență, că această condiție este îndeplinită și constă în imposibilitatea culegerii fructelor terenului de către titularul dreptului de administrare, respectiv s-a apreciat că, în speță, prejudiciul este reprezentat de lipsa de folosință a terenului, cuantificată prin raportare la taxa pe teren. Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că situația premisă care stă la baza raționamentului judiciar expus în adoptarea soluției criticate în recurs, necotestată în recurs, este reprezentată de existența în patrimoniul pârâtei a unui drept actual de a folosi terenul în suprafată de 18774 mp., drept recunoscut acesteia în temeiul unui titlu valabil, reprezentat de un act administrativ. Or, raportat la temeiul juridic al cererii de despăgubire formulate de reclamantă - răspunderea civilă delictuală - Înalta Curte, procedând la verificarea raționamentului juridic expus în cuprinsul deciziei recurate constată că acesta este incomplet, instanța de apel omițând să argumenteze corespunzător, raportat la circumstanțele factuale specifice pricinii, concluzia sa privind îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei. Astfel, în apel, recurenta pârâtă a invocat, în esență, atât împrejurarea că între părțile litigante există un singur raport juridic, de drept fiscal, care generează în sarcina sa obligații fiscale (obligația de plată a taxei pe teren stabilită conform normelor fiscale incidente), cât și faptul că folosința asupra terenului ocupat efectiv de aceasta este exercitată în temeiul unui drept ce i-a fost acordat în temeiul unui titlu valabil, respectiv că nu există nicio dispoziție legală sau convențională care să stabilească, în concret, în sarcina sa obligația de plată a lipsei de folosință, distinct de taxa de teren pe care a achitat-o, prejudiciul invocat de reclamantă fiind cuantificat chiar de către titularul cererii de chemare în judecată prin luarea în considerare a taxei pe teren (de natură fiscală), stabilită însă pentru o altă zonă de impozitare. Or, dacă în ceea ce privește argumentele întemeiate pe natura fiscală a raportului juridic născut între părți în temeiul deciziei nr. 139/1991, hotărârea recurată cuprinde raționamentul juridic avut în vedere de către instanța de prim control judiciar, în ceea ce privește obligația beneficiarilor dreptului de folosință asupra terenurilor aflate în administrarea unităților administrativ teritoriale de a achita contravaloarea folosinței terenului, în ipoteza în care aceasta nu are caracter gratuit, nu se explicitează, într-o manieră adecvată, impusă de circumstanțele particulare ale pricinii, concluzia aceleiași instanțe referitoare la caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei, la prejudiciu și la vinovăția acesteia, ignorându-se apărările pârâtei sub acest aspect, anterior prezentate, deși acestea erau hotărâtoare pentru soluționarea cauzei și necesitau un răspuns specific și explicit în considerentele hotărârii. Omițându-se a se analiza, prin decizia recurată, aceste argumente care, în speță, tindeau la a demonstra lipsa caracterului ilicit al faptei de ocupare a terenului și inexistența vinovăției pârâtei și a unui prejudiciu de natură civilă înregistrat de reclamantă, deși era în sarcina instanței de apel să examineze și să răspundă motivat susținerilor ce i-au fost ridicate în cuprinsul motivelor de apel și întâmpinării la apelul părții adverse și de a lămuri toate aspectele cauzei, se constată că decizia recurată apare ca fiind lipsită de argumente de natură să susțină corectitudinea stării de fapt reținută de instanța de apel. Or, nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate, echivalează cu nesocotirea obligației impuse instanței de apel de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., și are drept consecință împiedicarea exercitării controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său. Pentru aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată nu respectă disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în ceea ce privește aspectele principale și determinante în pronunțarea deciziei, nefiind clare rațiunile avute în vedere de către instanța de apel, precum și elementele de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul modalității în care, în speță, a fost aplicată legislația relevantă pentru faptele cauzei, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În consecință, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea împotriva deciziei nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, Înalta Curte nu va analiza în acest moment procesual criticile recurentei vizând modalitatea în care instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile legale incidente și nici concludența și utilitatea probelor administrate în recurs, această apreciere revenind instanței de rejudecare. În rejudecarea cauzei, instanța de apel va ține seama de împrejurarea că, în optica legiuitorului civil, exercitarea unui drept nu poate întruni caracteristicile unei fapte ilicite și, în consecință, nu justifică dreptul de a obține despăgubiri dacă titularul exercită prerogativele conferite conform finalității acordate, fără a i se putea imputa vreo culpă. Totodată, instanța de apel se va pronunța asupra cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecății de recurs asupra căreia nu s-a putut dispune la acest moment, dată fiind soluția care s-a impus, în baza legii, a casării cu trimitere.