ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1870/2021

Sentința Tribunalului Bihor Prin sentința civilă nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B..

Decizia pronunțată de Curtea de apel La data de 21 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluționarea apelului formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor. Prin încheierea nr. 1513 din 26 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, secția I civilă a Înaltei Curții de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare formulată de petenții A. și B., a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Oradea la Curtea de Apel Alba Iulia și a păstrat actele de procedură îndeplinite. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2017. La data de 20 martie 2020, în cauză a fost formulată cerere de intervenție accesorie de către numita C., cerere admisă în principiu prin încheierea din data de 23 iulie 2020. Prin decizia civilă nr. 909/2020 din 06 ugust 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 65/LM/2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă în dosar nr. x/2017, a schimbat, în tot, sentința atacată și, rejudecând, a admis, în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. și a dispus obligarea pârâților să lase acestora, în deplină proprietate și posesie imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp. De asemenea, a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 115.381,50 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pentru perioada martie 2014- februarie 2019, precum și în continuare până la momentul eliberării terenului sau până la finalizarea prin plată a sumelor reprezentând contravaloarea terenului expropriat, respectiv suma de 1923,025 RON/luna - 23076,30 RON/anual, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D., varianta 1 A. A obligat pârâții să plătească intimaților suma de 13563 RON, repezentând cheltuieli de judecată la fond și suma de 7320 RON, cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C..

Judecata în recurs. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs principal pârâții Municipiul Oradea prin primar și Consiliul Local al Municipiului Oradea și recurs incident reclamanții E. și F.. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., pârâții Municipiul Oradea prin primar și Consiliul Local al Municipiului Oradea au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor . În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, pârâții Municipiul Oradea prin primar și Consiliul Local al Municipiului Oradea au învederat următoarele: În mod greșit, instanța de apel s-a raportat la existența puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea în contextul în care instanța a constatat că față de înscrierile de carte funciară, în cauză, nu s-a dovedit că a fost urmată procedura exproprierii pentru întregul imobilul, ci numai pentru o parte din acesta, diferența fiind reînscrisă, pe numele vechilor proprietari. Ca atare, respingerea acțiunii care a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea nu echivalează cu recunoașterea valabilității titlului de proprietate exhibat de părțile adverse și nici cu o confirmare a existenței în patrimoniul acestora a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că, potrivit evidențelor de carte funciară, numai imobilul cu nr. topografic x, în suprafață de 819 mp., înscris în CF nr. x Oradea, a trecut în proprietatea statului, nu și imobilul cu nr. topografic x, pentru care exproprierea nu a fost notată în cartea funciară, fiind preluat, în anul 1976, în cadrul procesului de sistematizare, în baza Legii nr. 115/1938, de Statul Român, fără titlu. Ca atare, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu efectuată în anul 2011 de către reclamanți și de către G. a dreptului de proprietate, nu are nicio relevanță în pricina pendinte. Certificatul de moștenitor exhibat de părți nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x. Prin urmare, numita G. nu putea transmite, în mod valabil, prin vânzare un drept pe care aceasta nu îl deținea. Imobilul înscris în CF nr. x Oradea, nr. cadastral x, pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri, a făcut obiectul litigiului înregistrat sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Oradea. Astfel, potrivit sentinței civile nr. 3283/2014 pronunțată de Judecătoria Oradea, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 495/A/2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a dispus anularea Planului de amplasament și delimitare a corpului de proprietate avizat de O.C.P.I., cu consecința desființării numărului cadastral x și a revenirii la situația anterioară de carte funciară. În cadrul acestui litigiu, s-a statuat că imobilul având nr. cadastral x nu a respectat delimitarea fostului număr topografic x și că acesta a fost format din alte numere topografice ale altor terenuri aflate în proprietatea Statului Român. Așadar, în prezent, numărul cadastral x nu mai există, acesta fiind desființat. Cu toate acestea, pe parcursul derulării acestui litigiu, reclamanții au întabulat în cartea funciară imobilul cu un alt număr cadastral, respectiv nr. cad. x, înscris în CF nr. x Oradea. Decizia curții de apel este nelegală și din perspectiva aplicării și interpretării greșite a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, reglementat de dispozițiile art. 1357 din C. civ., în contextul în care imobilul cu nr. top x a fost preluat de stat în anul 1976, cu ocazia implementării programului de sistematizare a cartierului Nufărul. în temeiul prevederilor art. 33 din Legea nr. 58/1974, fără emiterea unui decret de expropriere, fără notarea în Cartea Funciară și fără acordarea unei juste despăgubiri, Imobilul în litigiu este amenajat ca parc, este inclus în cadastrul verde al Municipiului Oradea, se află în administrarea Primăriei Municipiului Oradea și în proprietatea Statului Român, ca atare nu există temei juridic pentru a se proceda la predarea acestuia, așa cum se solicită de către reclamanți. În cauză, nu a existat nicio deposedare abuzivă a imobilului, ulterioară anului 2011, prin urmare nu poate fi admisă teza potrivit căreia reclamanții ar fi îndreptăți la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință sau pentru refuzul de predare a posesiei cu privire la imobil. De asemenea, împrejurarea că reclamanții au achiziționat imobilul de la G., fără a depune minime diligențe pentru a verificări în fapt în legătură cu destinația concretă a imobilului, nu poate fi apreciată ca o culpă a pârâților care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora. Prin urmare, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în sensul existenței unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a vinovăției autorului faptei ilicite, și nici condiția răspunderii civile contractuale, între părțile litigante inexistând raporturi contractuale care să nască o astfel de antrenare a răspunderii civile. Reținerea instanței de apel potrivit căreia prejudiciul reclamat este unul cert, față de împrejurarea că imobilul este utilizat parțial, cu destinația de parc și parțial pentru locuri de parcare, depășește atribuțiile puterii judecătorești. Astfel, cu toate că, în considerentele deciziei, instanța de apel a constatat că pentru două dintre variantele raportului de expertiza efectuate în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât prejudiciul nu este unul cert, dispune obligarea pârâților la plata de despăgubiri, în condițiile în care în sarcina acestora nu a fost stabilită nicio culpă.

Apărările formulate în cauză. La data de 20 octombrie 2020, reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în cadrul întâmpinării, intimații au formulat recurs incident.

Procedura de filtru. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 11 februarie 2021, conform dovezilor aflate la filele x; nicio parte nu a depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 26 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis, în principiu recursul declarat de pârâții Municipiul Oradea, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă pentru care a acordat termen la data de 29 septembrie 2021, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. Prin aceeași încheiere, completul de filtru a dispus anularea recursului incident exercitat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții Municipiul Oradea, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Oradea" este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Critica ce conturează greșita valorificare de către instanța de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea va fi analizată de prezenta instanță din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pune în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., așa cum s-a relevat și prin încheierea de admitere în principiu. În drept, potrivit art. 431 (2) din C. proc. civ., care reglementează efectele lucrului judecat: "Oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Reiese, așadar că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., presupune în termenii acestui text, că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept scop prevenirea evitării contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești. În doctrină, s-a apreciat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este incident atunci când în al doilea proces se pune în discuție o chestiune rezolvată printr-o hotărâre anterioară, fără a presupune însă o identitate de acțiune, ci doar de chestiuni litigioase dezlegate în cadrul celor două procese. Atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că acesta nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanței, impunându-se noii judecăți ca un "dat" ce nu poate fi ignorat". În același sens cu doctrina în materie, este și jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia nr. 405 din 25 iunie 2020, Curtea Constituțională a României a apreciat că efectul pozitiv al lucrului judecat vizează atât dispozitivul, dar, mai ales considerentele hotărârilor judecătorești, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, asupra imposibilității de a se contrazice hotărârile definitive anterioare și a necesității asigurării unei practici judiciare unitare (Hotărârea în cauza Amurăriței vs. România), reținând că instanțele naționale sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 (1) din Convenție". În speță, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că prima instanță a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea, respectiv a sentinței civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia civilă mr. 4281/2012 a Curții de Apel Oradea. Astfel, cu privire la această chestiune, curtea de apel a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, menținută prin decizia civilă nr. 116/A/2012 a Tribunalului Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4281/2012 a Curții de Apel Oradea, toate pronunțate în dosarul nr. x/2011 prin care s-a statuat că doar imobilul cu numărul topo x, în suprafață de 819 mp a făcut obiectul exproprierii, nu și imobilul cu nr. topo x, în suprafață de 1152mp. Totodată, s-a reținut că, în raport de prevederile art. 30 din Legea nr. 7/1996, și față de mențiunile din cuprinsul CF x Seleuș și CF x Oradea, provenit din conversia de pe hărtie a CF x Seleuș, pârâții, în calitate de succesori în drepturi ai numitului H., sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topo x în suprafață de 1152 mp. Cu privire la trecerea suprafeței de teren de 1152 mp în proprietatea statului, prin aceeași sentință, nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, s-a reținut că nu există probe care să demonstreze preluarea de către stat, în una din modalitățile prevăzute de lege, a respectivei suprafețe, și ca atare, nu există temeiuri care să justifice anularea certificatului de moștenitor suplimentar nr. 13/2011 și a contractului de vânzare cumpărare x din 22 februarie 2011, autentificat de I., încheiat între reclamanți, în calitate de cumpărători, și G., în calitate de vânzătoare, având ca obiect imobilul în litigiu. Înalta Curte reține că prin motivele de recurs, recurenții-pârâți au criticat decizia curții de apel susținând că, în mod nelegal, instanța a dat eficiență puterii de lucru judecat sentinței civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea și că din această perspectivă, în opinia acestora, exproprierea a vizat și suprafața de 1152 mp, având nr. topo x, preluată de Statul român, fără titlu, în anul 1976 în cadrul procesului de sistematizare, în temeiul Legii nr. 115/1938, care a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară. Critica recurenților este nefondată. Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea pronunțată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp. a rămas în proprietatea antecesorului numitei G. și nu a trecut într-o formă sau alta în proprietatea Statului Român. De asemenea, prin aceeași sentință, s-a reținut că nu au fost prezentate dovezi care să susțină teza potrivit căreia imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x ar fi făcut obiectul unei exproprieri de către Statul român, aceste chestiuni nemaiputând fi reluate odată ce au fost analizate printr-o altă hotărâre judecătorească. Având în vedere cele anterior reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat, în mod corect, eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat reținând că prin sentința civilă nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea pronunțată în dosarul nr. x/2011 a fost tranșată, în mod definitiv, chestiunea litigioasă referitoare la dreptul de proprietate dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x la data de 11 februarie 2011 de I., contract pe care reclamanții își întemeiază dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, stabilindu-se, totodată și faptul că imobilul în suprafață de 1152 mp din CF x nr. topo x nu a trecut în proprietatea Statului român, fără a se putea reține o încălcare a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Cu privire la celelalte argumente invocate de recurenți, subsumate aceleiași critici de nelegalitate, prin care au învederat că certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății asupra imobilului cu nr. topo x și ca atare, în opinia acestora, nici G. nu putea transmite reclamanților, în mod valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului pe care nu îl deținea, Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate, în contextul în care, prin aceeași sentință, nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a statuat, în mod expres, că nu există temeiuri care să justifice anularea certificatului de moștenitor suplimentar nr. 13 din 18 februarie 2011, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J. având ca obiect imobilul teren situat în Oradea, înscris în CF nr. x Oradea cu nr. topo x, în suprafață de 1152 mp, provenit din conversia pe hărtie a CF x Seuș. Or, în acest context, nu se poate susține, în mod fondat, că autoarea reclamanților G. nu putea transmite, în mod valabil, reclamanților, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și pe cale de consecință, că reclamanții A. și B. au dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, și că nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, așa cum s-a arătat cu ocazia dezbaterilor asupra recursului. Prin urmare, calitatea reclamanților de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp este una irefragabilă, care nu mai poate fi pusă în discuție în prezentul litigiu, contrar susținerilor recurenților-pârâți. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional). Este, prin urmare, just ca părțile să respecte ceea ce s-a statuat definitiv, chestiunile litigioase stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare. Înalta Curte constată că părți în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea au fost Municipiul Oradea, în calitate de reclamant, intimat în prezenta cauză, și pârâți, G. și A. și B., ultimii doi având calitatea de reclamanți în prezenta cauză, și a avut ca obiect anularea certificatului de suplimentar nr. x din 18 februarie 2011, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J.. Or, față de această împrejurare, Înalta Curte constată că prin prezentul demers judiciar niciuna dintre părți nu mai era îndreptățită să conteste valabilitatea titlului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv a certificatului de suplimentar nr. x din 18 februarie 2011 și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J., așa cum au procedat recurenții pârâți, judecata anterioară purtată în legătură acest aspect nemaiputând fi pusă în discuție, în raport de prevederile art. art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., puterea de lucru judecat reținută, anterior, în cadrul considerentelor sentinței civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2011, fiind valorificată, în mod corect și legal, de instanța de apel ca mijloc de probă pentru dovedirea temeiniciei pretențiilor reclamanților deduse judecății în cauza pendinte. În continuare, Înalta Curte reține că în ceea ce privește susținerile recurenților pârâți vizând istoricul de număr cadastral al imobilului în litigiu, din perspectiva în care, în prezent numărul cadastral x nu mai există, fiind desființat, reclamanții efectuând, intabularea pe parcursul derulării litigiului cu un alt număr cadastral înscris în CF x Oradea, acestea excedează controlului de legalitate permis de lege instanței de recurs, nereprezentând aspecte cu privire la care instanța de apel să se fi pronunțat prin decizia recurată. În legătură cu această chestiune, se reține că instanța de apel nu a fost învestită cu efectuarea unei analize a legalității demersurilor prin care reclamanții au efectuat procedura de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate, aceasta reținând că imobilul identificat cu nr. cadastral x, a dobândit numărul cadastral x Oradea, în urma unei solicitări de schimbare a identificatorului stradal formulate de reclamanți la data de 08 noiembrie 2018 pentru a se evita confuzia dintre imobilul cu nr. cad. in CF x pentru care a fost anulată documentația cadastrală din 2011 prin sentința civilă 3283 din 19 martie 2014 a Judecătoriei Oradea și decizia civilă nr. 495/A/2014 a Tribunalului Bihor, și imobilul cu același nr. cadastral x dar într-o altă geometrie/configurație conform unei noi documentații. În ceea ce privește criticile de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților la plata sumei de 221.790,96 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință perioada martie 2014 - martie 2017 a imobilului, proprietatea acestora, în suprafață de 1152 mp, situat în localitatea Oradea, Str. x, imobil înscris în CF x Oradea (nr. cadastral x provenit din CF vechi x Seleus, nr. top x, respectiv, obligarea la plata de despăgubiri, începând cu data de 1 aprilie 2017, până la momentul eliberării terenului sau până la finalizarea prin plata a sumelor reprezentând contravaloarea terenului expropriat. Sub acest aspect, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că art. 1357 din C. civ., consacră un principiu general ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 1357 din C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții legale: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În speță, în ceea ce privește fapta ilicită, instanța de apel a reținut că pârâții au împiedicat pe reclamanți în folosința imobilului prin neeliberarea acestuia după soluționarea, definitivă și irevocabilă, a dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea, prin care s-a statuat că imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp. a rămas în proprietatea antecesorului numitei G. și nu a trecut, într-o formă sau alta, în proprietatea Statului Român. În considerarea acestor elemente factuale, instanța de apel a constatat că izvorul obligației de plată în sarcina pârâților îl reprezintă, folosirea fără drept de către pârâți a imobilului pentru care reclamanți au făcut dovada unui drept de proprietate. Totodată, în ceea ce privește existența prejudiciului, instanța de apel a reținut că acesta este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a reclamanților, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului de proprietate, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat fiind rezultată din ocuparea fără drept a terenului în litigiu de către pârâți și lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a terenului. În privința cuantumului prejudiciului, s-a reținut, în esență, că în raport de prevederile art. 1385 din C. civ., doar în varianta 1 A a raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D., varianta în care terenul este utilizat parțial cu destinația de parc, și parțial cu destinația de locuri de parcare închiriate, fără afectarea situației actuale, certitudinea prejudiciului nu poate fi pusă la îndoială, și ca atare a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 1923,025 RON/luna - 23076,30 RON/anual. Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că situația premisă care stă la baza raționamentului judiciar expus în adoptarea soluției criticate în recurs, este reprezentată de existența în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp, drept recunoscut acestora în temeiul unui titlu valabil, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x din 22 februarie 2011 la BNP J. Prin criticile formulate, recurenții-pârâți au susținut nelegalitatea deciziei curții de apel, pe de o parte din perspectiva obligării acestora la plata de despăgubiri în contextul în care, în opinia acestora, în cauză, imobilul în litigiu nu a fost supus exproprierii, iar reclamanții nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 1357 din C. civ. privind condițiile angajării răspunderii civile delictuale. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susținerile recurenților -pârâți sunt contradictorii în cuprinsul memoriului de recurs în sensul că, pe de o parte, arată că exproprierea pentru imobilul teren cu numărul topografic x nu a fost notată în cartea funciară, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu, în cadrul procesului de sistematizare, ca ulterior, să afirme că imobilul nu a fost supus exproprierii și ca atare, reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri (paragraful 6 al paginii 5 din recurs). Privitor la calitatea reclamanților de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, această chestiune a fost deja examinată în cadrul recursului pendinte cu ocazia analizei motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reținându-se valabilitatea titlului exhibat de aceștia în probarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu mai poate fi pusă în discuție în raport de statuările sentinței civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2011, dar și de prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. În continuare, cu privire la pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1357 din C. civ., Înalta Curte constată că recurenții au susținut că, în mod greșit, s-a reținut în sarcina acestora săvârșirea unei fapte ilicite în contextul în care, în opinia acestora, în cauză, ulterior anului 2011, nu a avut loc o deposedare a reclamanților care să îi îndreptățească pe aceștia la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, imobilul aflându-se în proprietatea Statului român, fiind amenajat ca spațiu verde, fiind inclus în cadastrul verde al Municipiul Oradea, aflat în administrarea Primăriei Municipiului Oradea, neexistând niciun temei legal care să oblige la eliberarea imobilului. În privința pretinsei inexistențe a unei fapte ilicite, din perspectiva absenței oricărui temei pentru care imobilul în litigiu să fie pus la dispoziția reclamanților de către recurenții pârâți, Înalta Curte constată că prin criticile formulate se ignoră, practic, efectele obligatorii ale hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011 a Judecătoriei Oradea, care a consfințit valabilitatea titlului de proprietate al reclamanților asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafață de 1152 mp și care deci, îi obligau pe pârâți, în virtutea principiului executării de bunăvoie a obligațiilor, la predarea imobilului, neexecutarea unei astfel de obligații situându-i pe terenul ilicitului civil. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în cauză, nu a fost reclamată o deposedare cu privire la imobilul în litigiu, însă, contrar susținerilor recurenților, nu numai în ipoteza deposedării se poate reține în sarcina pârâților existența unei fapte ilicite, ci prin orice demers al acestora care afectează reclamanților titulari ai dreptului de proprietate exercițiul atributelor acestui drept, inclusiv prin aceea a nelăsării în deplină, liniștită și netulburată posesie a imobilului, și folosirea fără drept a imobilului, cum este cazul în speță. În ceea ce privește culpa, ca formă a vinovăției, aceasta a rezultat din împrejurarea că ulterior finalizării pricinii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a Judecătoriei Oradea, prin care pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul reclamanților, aceștia au dobândit poziția unor posesori de rea credință, și ca atare, prin refuzul de a preda imobilul au cauzat reclamanților un prejudiciu. Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul a fost determinat, în speță, de lipsa de folosință a terenului, despăgubirile fiind stabilite prin raportul de expertiză dispusă în primă instanță. În privința cuantumului despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că prin criticile formulate recurenții au susținut că prin validarea raportului de experetiză în varianta 1A, instanța și-a depășit atribuțiile, argumentând prin aceea că "aceasta reprezenta o variantă favorabilă apelanților" iar " varianta raportului de expertiză a fost aleasă de la sine putere pentru a soluționa favorabil cererea de acordare a despăgubirilor". O asemenea critică nu poate fi examinată în condițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în absența invocării, în concret, a unor aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, prin aceasta recurenții pretinzând, de fapt, o eventuală imparțialitate a magistraților care excedeze prezentei cauze și pentru care legiuitorul a reglementat proceduri speciale. Înalta Curte mai reține că trimiterile pe care recurenții le-au făcut la dispozițiile art. 1385 din C. civ. sunt pur formale, inapte a declanșa controlul de legalitate, în lipsa oricăror critici care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea sau interpretarea respectivei norme raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, simplele redări ale considerentelor instanței avute în vedere la validarea raportului de expertiză în varina 1A, fără a fi combătute în vreun fel reținerile curții de apel nu pot declanțșa un control de legalitate. De asemenea, susținerile recurenților reclamanți referitoare la o pretinsă lipsă de diligență a reclamanților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din perspectiva neefectuării de către aceștia a unor minime demersuri pentru identificarea regimului juridic și a destinației, în fapt, a imobilului, și pentru care, în opinia acestora, nu pot fi obligați la plata de despăgubiri, sunt neavenite în contextul procesual dat, față de obiectul pricinii deduse judecății, dar și în raport de silogismul judiciar pentru care instanța de apel l-a avut în vedere atunci când a dispus obligarea pârâților la plata de despăgubiri. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 1357 C. civ., în cauză fiind întrunite, în mod cumulativ, condițiile antrenării răspunderii civile delictuale. Privitor la o pretinsă aplicare și interpretare greșită a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile contractuale, prevăzută de art. 1350 din C. civ., Înalta Curte constată că reclamanții nu au promovat acțiunea în temeiul unor raporturi contractuale, instanța de apel neefectuând o dezlegare cu privire la condițiile angajării unei atare răspunderi, prin urmare, critica este lipsită de obiect, fără corespondent în motivarea soluției din apel, care a efectuat o analiză exlcusiv din perpsectiva îndeplinirii condițiilor privind anagajarea răspunderii civile delictuale. Cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. dar și în raport de soluția de respingere, ca nefondată, a căii de atac exercitate în cauză, și de anulare, prin încheierea din data de 26 mai 2021 a recursului incident exercitat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, Înalta Curte va obliga pe pârâții Municipiul Oradea, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Oradea la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.