ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 202/2022

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 21 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Scad S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 616.537,50 RON, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul creat în urma lipsirii de folosință a terenului în suprafață de 20.050 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în CF nr. x Oradea, utilizat (fără a deține un titlu valabil) de către pârâtă, pentru perioada 1.06.2015-31.10.2018, plus dobânda legală până la data achitării integrale a sumei respective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum și a oricăror altor cheltuieli ocazionate cu desfășurarea procesului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și art. 195 C. proc. civ.. art. 193, art. 209, art. 219, art. 555 alin. (1), art. 565, art. 1349, art. 1357 și următ. C. civ. art. 463 din Legea nr. 227/2017 privind Codul fiscal.

Primul ciclu procesual 2.1. Prin sentința nr. 56/C din 22 martie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 86.516,5 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 9.05.2018-31.10.2018, precum și dobânda legală calculată asupra debitului începând cu data de 9.05.2018 până la data plății efective. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 2.835,33 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțional cu pretențiile admise. A respins cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. 2.2. Prin decizia nr. 713-Ap din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelurile introduse de reclamantul Municipiul Oradea prin Primar și pârâta S.C. Scad S.R.L. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 492.817,5 RON reprezentând despăgubiri pentru echivalentul lipsei de folosință, pentru suprafața de teren de 18.774 mp, aferent perioadei 1.12.2015-31.10.2018. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A compensat cheltuielile de judecată din apel. 2.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 1745 din 23 septembrie 2020, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. 3. Decizia pronunțată de curtea de apel după casare Rejudecând, prin decizia nr. 221/A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. A înlăturat dispoziția din sentința atacată privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. L-a obligat pe intimatul - reclamant Municipiul Oradea prin Primar să plătească apelantei - pârâte S.C. Scad S.R.L. suma de 5785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în etapele anterioare. A respins cererea apelantei - pârâte privind plata sumei de 5000 RON, cu titlu de onorariu avocat.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Oradea prin Primar. Prin motivele de recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1.357 C. civ., atunci când a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 1.353 C. civ., exoneratoare de răspundere. - S-a susținut că nu poate fi reținut că în cauză nu există faptă ilicită, câtă vreme este proprietar asupra terenului în temeiul unui act administrativ (HCL nr. 339/26.05.2010) valabil încheiat, iar intimata folosește acest teren fără a avea un titlu valabil care să-i confere în mod expres folosința gratuită. Astfel, conduita intimatei este una contrară legii și bunelor moravuri, nesocotind cu bună știință un drept de proprietate și aducând atingere interesului legitim al Municipiului Oradea. Potrivit recurentului, fapta ilicită a intimatei constă în aceea că folosește terenul fără a avea un titlu valabil încheiat (contract de concesiune, de închiriere) și fără a achita o taxă de folosință pentru acesta. Instanța de apel a acordat eficiență juridică exclusivă deciziei nr. 139/1991, stabilind că în baza acesteia intimata nu exercită un drept abuziv, fără a ține seama de dreptul de proprietate al Municipiului Oradea dobândit prin HCL nr. 339/26.05.2020. Chiar dacă la data atribuirii folosinței terenului (februarie 1991), prin act administrativ al primarului, pentru construirea unei școli de șoferi, nu era reglementată o redevență în schimbul folosinței, nu se poate deduce că această folosință era gratuită pe o perioadă nelimitată, întrucât prin art. 3 din Decizia nr. 139/1991 se prevede că "În cazul unor reglementări ulterioare privind atribuirea suprafeței de teren, decizia se modifică în drept, în mod corespunzător". Intimata este o societate comercială care desfășoară o activitate profesională aducătoare de venit, astfel încât nu există nicio justificare legală pentru care folosința să îmbrace titlu gratuit. -De asemenea, în mod greșit s-a considerat că nu ar fi îndeplinite condițiile referitoare la existența prejudiciului și a vinovăției intimatei-pârâte. Contrar celor reținute de instanța de apel, folosința exercitată de către intimată se circumscrie dispozițiilor art. 1.357 C. civ., cauzând recurentului un prejudiciu constând în lipsa de folosință asupra terenului. Prejudiciul este cert și actual, întrucât reclamantul se află în imposibilitatea culegerii fructelor, astfel că modalitatea de despăgubire vizează lipsa de folosință. Față de împrejurarea că pe parcursul anilor anteriori recurentul a încercat, în repetate rânduri, soluționarea pe cale administrativă a naturii juridice a dreptului de folosință al intimatei, dar de fiecare dată s-a lovit de refuzul vehement al acesteia, este îndeplinită condiția vinovăției, fiind evidentă culpa intimatei. Potrivit recurentului, este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, întrucât ocuparea unui teren fără plata unei taxe către proprietar îl îndreptățește pe acesta să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă S.C. Scad S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu există faptă ilicită, respectiv: între părți există un act administrativ în temeiul căruia intimata folosește terenul; niciunul din actele producătoare de efecte juridice (Decizia Primăriei Oradea nr. 139/15.02.1991 și sentința nr. 1216/1996 a Judecătoriei Oradea) nu și-au încetat aplicabilitatea la momentul introducerii acțiunii; temeiul exercitării până în anul 2020 când a intervenit exproprierea pentru supraedificatele intimatei a dreptului de folosință asupra terenului este însăși decizia nr. 139/15.02.1991 a Primăriei Oradea; adoptarea unor hotărâri de consiliu local prin care se modifică raportul juridic obligațional (majorarea taxei pe teren) nu poate produce efecte în sensul nașterii unui nou raport juridic civil, astfel încât reclamantul să se prevaleze de o presupusă faptă ilicită săvârșită de intimată. Neexistând fapta ilicită, nu există nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, și anume prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăție. Exercitarea dreptului de folosință asupra terenului proprietatea Municipiului Oradea s-a realizat în scopul pentru care a fost recunoscut, respectiv desfășurarea de activități de școlarizare și instruire în domeniul auto, intimata a achitat impozitul pe construcțiile edificate asupra cărora a fost proprietar până la momentul exproprierii, a achitat taxa pe teren, iar dispozițiile art. 1357 și 1353 C. civ. au fost corect interpretate de instanța devolutivă. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 2 februarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente. - Este lipsită de temei susținerea potrivit căreia instanța de apel a stabilit greșit lipsa caracterului ilicit al faptei de ocupare a terenului proprietate publică a unității administrativ-teritoriale fără achitarea contravalorii lipsei de folosință corespunzătoare și astfel, constatarea neîndeplinirii cerințelor art. 1.357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Contrar susținerii recurentului-pârât, nu este suficientă o afectare sau atingere a intereselor sale legitime (decurgând din neîncasarea la bugetul local a unei taxe de folosință) pentru a subzista caracterul ilicit al faptei de ocupare a imobilului, ci este necesar ca această afectare, în termenii pretinși, să fie rezultatul unei acțiuni ilicite. În acest sens, dispozițiile art. 1.349 C. civ. statuează expres că este obligat la repararea prejudiciului acela care aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane prin săvârșirea de acțiuni sau inacțiuni care nu respectă regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune. Rezultă așadar, că pentru a fi ilicită, conduita sau fapta omului trebuie să fie contrară legii, în sens larg. Or, raportat la datele speței, o asemenea conduită ilicită ar fi însemnat ca ocuparea terenului de către pârâtă să se realizeze fără să aibă la bază vreun titlu și în continuare, fără plata vreunei taxe de folosință. În cauză însă a rezultat - conform elementelor de fapt stabilite de instanțele fondului - că terenul a fost atribuit de către reclamant în folosința pârâtei "pe durata existenței construcției", prin decizie administrativă (nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea) și că în baza acestui act se achită taxe pe teren, ca obligații fiscale ce incumbă celui care exercită dreptul de folosință. Această situație de fapt circumscrie raporturile juridice dintre părți sferei dreptului fiscal și dispozițiilor art. 462 alin. (2) Codul fiscal, potrivit cărora "pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren". Susținerii conform căreia, separat de această taxă de teren, s-ar datora contravaloarea lipsei de folosință, asemănător obligației pe care o are titularul unui contract de concesiune sau de închiriere i se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat dedus din sentința civilă nr. 1316/1996 a Judecătoriei Oradea, definitivă și irevocabilă (hotărâre prin care s-a respins acțiunea reclamantului, de obligare a pârâtei la încheierea contractului de concesiune, stabilindu-se că aceasta are un act administrativ în temeiul căruia folosește terenul). Raportat la dezlegările jurisprudențiale ale sentinței menționate - pe care recurentul nu le mai poate contesta sau repune în discuție, dată fiind imutabilitatea statuărilor instanței, parte a autorității lucrului judecat - rezultă, o dată în plus, lipsa de fundament a criticii conform căreia "fapta ilicită a intimatei constă în aceea că folosește terenul fără a avea un titlu valabil încheiat, respectiv contract de concesiune, contract de închiriere". -De asemenea, este lipsit de relevanță pe planul pretinsului caracter ilicit al faptei, aspectul învederat de către recurent al intervenirii unor împrejurări ulterioare emiterii actului administrativ, care ar modifica și limita situațiile de folosire a unui astfel de teren de către societăți cum este intimata-pârâtă. Aceasta în contextul în care, emitentul actului administrativ unilateral nu a procedat, el însuși, la o reevaluare a actului în raport cu asemenea împrejurări - reevaluare permisă de clauza la care face trimitere ("în cazul unor reglementări ulterioare privind atribuirea suprafeței de teren, decizia se modifică în drept, în mod corespunzător") - limitându-se să promoveze acțiune și să pretindă inexistența unui temei al folosinței. Or, în condițiile în care actul administrativ a rămas în vigoare în termenii în care a fost întocmit la nivelul anului 1991, fără vreo reevaluare a condițiilor acestuia (dată de împrejurări ulterioare), el continuă să reprezinte justificare și temei al ocupării terenului pentru societatea intimată, situând fapta acesteia în afara sferei ilicitului civil. Pe acest aspect, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 1.353 C. civ., care reglementează exercițiul dreptului subiectiv ca o cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei și în mod corespunzător de neangajare a răspunderii civile delictuale. Într-adevăr, cel care exercită un drept - sub rezerva caracterului abuziv al acestei manifestări - nu poate fi considerat ca săvârșind o faptă ilicită întrucât este de esența dreptului subiectiv să asigure titularului său prerogative pe care să le poată exercita liber, în anumite limite, fără a i se angaja răspunderea față de alte persoane (neminem laedit qui suo iure utitur). În speță, exercitarea dreptului intimatei-pârâte s-a înscris în limitele sale materiale și juridice, conform actului administrativ (decizia nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea), care i-a dat folosința asupra terenului pe toată durata existenței construcțiilor, conținutul acestuia nu a fost modificat de pretinsele împrejurări ulterioare intervenite (și care ar fi îndreptățit la o reevaluare a clauzelor, conform celor arătate de recurent). De aceea, chiar afirmând existența unui prejudiciu, decurgând din aceea că la bugetul local nu intră și alte taxe aferente folosirii terenului de către intimata-pârâtă, recurentul-reclamant nu poate pretinde cu justificare legală (în absența modificării propriei manifestări unilaterale de voință concretizată în decizia primarului) că societatea pârâtă nu deține un titlu în baza căruia să-și exercite dreptul de folosință. Ca atare, instanța de apel a stabilit corect că nu poate fi identificată o faptă ilicită în sarcina intimatei, angajatoare a răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite cerințele art. 1.357 C. civ. pentru admiterea acțiunii reclamantului. Neexistând fapta ilicită, premisă a activării instituției răspunderii delictuale, este lipsită de pertinență și de utilitate analiza celorlalte cerințe, obiect de asemenea al criticilor în recurs - referitoare la prejudiciu și vinovăție - care trebuie să se grefeze în mod necesar pe constatarea, în prealabil, a unei conduite ilicite. Potrivit considerentelor arătate, toate criticile formulate circumscrise art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.