ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1637/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 30.01.2023, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local Al Municipiului Oradea solicitând a se constatata nulitatea absolută parțială a Declarației autentificată sub nr. x din data de 09.06.2017 de notarul public C., în ceea ce privește renunțarea de către reclamanți la cota parte din imobilul ce constă în teren intravilan în suprafață de 847 mp situat în Mun. Oradea, str. x, FN, jud. Bihor, înscris în CF nr. x Oradea, nr. cad. x, respectiv 822/847 părți, în favoarea UAT Oradea; să se constate că a avut loc o expropriere de fapt a imobilului ce constă în teren intravilan în suprafață de 847 mp, situat în Mun. Oradea, str. x, FN, jud. Bihor, înscris în CF nr. x Oradea, nr. cad. x; să se dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 60.828 Euro, echivalent în RON la data plății, pentru cota de 822/847 părți pe care reclamanții au deținut-o din imobilul expropriat, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 158/C din 03 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins ca tardiv formulată acțiunea civilă introdusă de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea, având ca obiect expropriere. A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă introdusă de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea având ca obiect constatare nulitate act juridic. A fost respinsă ca rămasă fără obiect acțiunea reconvențională introdusă de pârâții reclamanți reconvenționali Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea în contradictoriu cu reclamanții-pârâți reconvenționali A. și B., privitoare la transfer sau confirmare drept de proprietate.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1032/2024-A din 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva încheierii de ședință din data de 18.09.2023, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins excepția tardivității cererii pentru constatarea exproprierii de fapt și obligarea la despăgubiri. A admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 158/C din 03 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o și, evocând fondul, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1032/2024-A din 9 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel s-a bazat pe elemente eronate care au modificat radical raționamentul juridic, drept pentru care se impune, în opinia lor, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește judecarea fondului. Astfel, hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, considerând că nu poate fi reținută în prezenta speță nulitatea absolută a declarației de renunțare, pe baza cauzei ilicite sau imorale, reglementată de art. 1235 și urm. din C. civ. Recurenții arată că au fost forțați de pârâtă să cedeze cota parte de 822/847 părți teren intravilan în suprafață de 847 mp cu nr. cad. x, pe care-1 dețineau în proprietate, în vederea constituirii unui drum de acces care să deservească viitoarele locuințe de tip colectiv, pe care aceștia aveau intenția de a le construi pe terenurile intravilane cu nr. cad. x, 198092 și 198093 din Oradea. Pentru a putea obține Avizul favorabil în vederea parcelării terenului în vederea amplasării de locuințe, Mun. Oradea le-a impus respectarea, unor condiții, iar una dintre acestea a fost cedarea către domeniul public al Municipiului Oradea a terenului necesar constituirii drumului de acces la aceste imobile. Pentru a obține aprobarea PUZ-lui, recurenții nu au avut de ales decât să cedeze în mod gratuit și în mod impus de pârâtă o suprafață de teren intravilan din parcelele pe care le dețineau în proprietate, suprafață evidențiată în Studiul de oportunitate. Este greșită premisa reținută în hotărârea atacată conform căreia dacă ar fi obținut autorizațiile de construire recurenții-reclamanți nu ar mai fi atacat actul care face obiectul cererii de chemare în judecată. Cauzele de nulitate invocate de aceștia s-au produs la momentul încheierii declarației de renunțare la proprietate și nicidecum la un moment ulterior, după cum greșit reține instanța de apel Aceștia consideră că Declarația autentificată sub nr. x din data de 09.06.2017 de notarul public C. este lovită de nulitate absolută parțială în ceea ce privește cota parte cu privire la care recurenții au renunțat la dreptul lor de proprietate, respectiv 822/847 părți, deoarece la momentul încheierii acesteia cauza a fost una ilicită și imorală, fiind evident că recurenții nu au dorit să gratifice Municipiul Oradea cu acea suprafață de teren intravilan, ci li s-a impus acest fapt în schimbul aprobării PUZ-ului pe care aceștia l-au solicitat în scopul descris mai sus. Simplul fapt că pentru aprobarea PUZ au fost condiționați să cedeze în mod gratuit pârâtei terenul intravilan, deja constituie o cauză ilicită și imorală la încheierea actului de cedare. Prin impunerea cedării în mod gratuit a acestei suprafețe de teren, pârâtele nu au urmărit altceva decât eludarea dispozițiilor legale privind procedura exproprierii, ceea ce implică evident o cauză ilicită și un abuz de putere. Conform prevederilor art. 1238 din C. civ. "(2) cauza ilicită și imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună, ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Consideră că le-a fost încălcat dreptul de proprietate, un drept fundamental reglementat de Constituția României la art. 44, prin impunerea cedării unei suprafețe de teren în favoarea domeniului public în vederea realizării unor lucrări de modernizare stradală. Pierderea elementelor esențiale ale dreptului de proprietate, în lipsa unei prealabile și juste despăgubiri, afectează dreptul în substanța sa și reprezintă o încălcare din partea autorităților statului. Pârâta a impus cedarea unei suprafețe de teren fără a-și îndeplini și obligațiile pozitive corelative și anume a expropria în drept acea suprafață de teren și de a-i oferi titularului dreptului de proprietate o compensație financiară corespunzătoare indisponibilizării bunului. Astfel, izvorul pretențiilor îl constituie restrângerea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1014 mp și de imposibilitatea de a dispune de propriul lor bun, din cauza pârâtei, care le-a restricționat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren menționate prin condițiile pe care i le-au impus pentru obținerea PUZ-ului solicitat și anume cedarea în favoarea Municipiului Oradea cu titlu gratuit a suprafeței de teren în cauză. De asemenea, în temeiul art. 21 din Decizia nr. 14/2019 (RIL), a Înaltei Curți de Casație și Justiție, demararea unor lucrări de interes public pe un teren aflat în domeniul privat al unor cetățeni dă dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 255/2010, chiar și în lipsa întocmirii actelor administrative, a căror lipsă nu poate fi imputabilă recurenților. Recurenții-reclamanți au cuantificat despăgubirile pe care le solicită la suma de 73.740 EURO, echivalentul în RON, la cursul valutar de la data plății, stabilit de BNR. Mai precizează că la stabilirea sumei de 73.740 euro, au avut în vedere prețul de 90 euro/mp oferit la momentul exproprierii suprafeței cu care au rămas în proprietate, ținându-se cont și de dispozițiile Deciziei nr. 78 a ÎCCJ referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2020 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică ... și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, conform cu care, în etapa judiciară procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispozițiile art. 122 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul ca se ține seama atât de expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate, cât și de criteriile legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994".

Apărările formulate în cauză Intimații nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, critica adusă de recurenți soluției Curții de Apel Oradea constă în greșita înlăturare a susținerilor lor referitoare la existența unei cauze ilicite și imorale la momentul încheierii actului atacat, în condițiile în care a lipsit intenția lor de a gratifica municipalitatea cu cota lor parte din lotul intravilan menit să devină drum de acces, iar prin condiționarea lor de către pârâte să cedeze în mod gratuit pârâtei terenul intravilan, acestea nu au urmărit altceva decât eludarea dispozițiilor legale privind procedura exproprierii, ceea ce implică evident un abuz de putere și o cauză ilicită și imorală la încheierea actului de cedare. Susținerile sunt nefondate. Astfel, în primul rând, se constată că în mod corect instanța de apel a observat că actul atacat nu constă într-un contract, ci reprezintă un act juridic unilateral, încheiat în baza prevederilor art. 889 C. civ. referitor la renunțarea la proprietate. Prin urmare, fiind vorba despre un act unilateral, analiza cauzei se poate face doar în persoana celor care l-au încheiat - a reclamanților - și doar cu privire la voința lor juridică, iar nu a Municipiului Oradea, care și-a exercitat dreptul prevăzut de art. 889 alin. (2) C. civ. Or, nu rezultă în ce sens cauza urmărită de reclamanți la încheierea actului - maximizarea valorii restului de teren rămas prin formare aunor loturi cu deschidere la drumul public - ar fi fost imorală sau ilicită, scopul fiind unul legitim și economic. Eventuala rea-intenție a municipalității, astfel cum a fost afirmată de reclamanți, de a dobândi terenul prin eludarea prevederilor legale referitoare la expropriere, nu reprezintă o cauză ilicită/imorală la încheierea actului, întrucât municipalitatea nu este subiect al acestui act, care nu îi aparține și pe care nu ea l-a încheiat. În speță, nu este vorba despre un contract - nici măcar între absenți - ci despre un act unilateral de voință al reclamanților, astfel încât existența, valabilitatea și caracterul moral și licit al cauzei nu se evaluează decât în persoana lor, iar nu a pârâtelor. Tot astfel, nu conduce la nulitatea actului pentru cauză ilicită și imorală împrejurarea că a lipsit intenția reclamanților de a gratifica municipalitatea. Renunțarea la proprietate prevăzută de art. 889 C. civ. nu este un contract de donație, care să urmărească gratificarea beneficiarului, ci un act juridic unilateral pus de legiuitor la dispoziția proprietarului unui teren, inclusiv, spre exemplu, pentru situații în care acesta vrea să evite un prejudiciu sau niște costuri ce decurg din deținerea proprietății și care depășesc beneficiile, ori să dobândească un câștig corelativ (spre pildă, creșterea valorică și exploatarea eficientă a loturilor limitrofe păstrate, cum a fost cazul în speță), iar nu pentru a gratifica pe cineva. Nefiind un contract de donație, ci un act juridic unilateral de o natură distinctă, nu era necesară o intenție de gratificare din partea reclamanților, a cărei absență să echivaleze cu o cauză ilicită. În plus, reclamanții nu pot pretinde anularea actului în virtutea propriei lor cauze ilicite, în măsura ar fi fost vorba despre o cauză ilicită, întrucât ar însemna să-și invoce propria culpă. În realitate, ceea ce se invocă este o presupusă rea-intenție și un presupus exercițiu abuziv al prerogativelor municipalității, care ar fi pus pe reclamanți în situația de a recurge la cedarea de proprietate în beneficiul acesteia pentru a-și putea atinge scopul lor (împărțirea terenului rămas în loturi cu acces la calea publică și avizarea/autorizarea unui proiect de dezvoltare imobiliară pe aceste loturi). Chiar așa de ar fi, o astfel de situație de fapt nu atrage caracterul ilicit al cauzei reclamanților la încheierea actului de cedare a proprietății, ci fie vicierea consimțământului lor prin dol/violență, fie, cel mult, o lipsă a cauzei în momentul în care se constată că scopul prefigurat nu era posibil a fi atins, întrucât municipalitatea intenționa să exproprieze restul terenului pentru un parc, iar nu să avizeze proiectul imobiliar intenționat de reclamanți. Însă, sub regimul C. civ. actual, nu doar consimțământul viciat, ci și lipsa cauzei atrag doar nulitatea relativă a actului (a se vedea art. 1238 alin. (1) C. civ.), ce poate fi cerută într-un anumit termen de prescripție, depășit în speță, iar nu nulitatea absolută. Pierderea termenului de a acționa pentru o anumită cauză de nulitate nu permite reîncadrarea acesteia într-o altă cauză de nulitate, ce nu se regăsește în speță, doar pentru a beneficia de regimul imprescriptibil al acesteia din urmă. În altă ordine de idei, dincolo de aserțiunile intimatelor pârâte din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, potrivit cu care municipalitatea ar fi renunțat la extinderea parcului Adona și la intenția de expropriere a terenurilor învecinate (printre care și cel rămas în proprietatea reclamanților), astfel încât aceștia își pot relua demersurile investiționale și de autorizare a proiectului, se cuvine totodată a fi remarcat și că preluarea drumului de acces de către municipalitate este de natură a crește valoarea restului de teren al reclamanților, ca teren lotizat/lotizabil în loturi cu acces direct la calea publică, astfel încât, chiar și în ipoteza unei exproprieri totale sau parțiale a restului de teren, despăgubirile cuvenite se vor evalua la noua valoare, superioară. Circumstanțele speței sunt, astfel, diferite de cele întâlnite în alte cauze cu obiect similar ajunse în fața instanței supreme, unde instanțele de fond reținuseră în mod definitiv, ca situație de fapt premisă, întocmirea pro causa a declarației de cedare a proprietății, în vederea evitării unei proceduri de expropriere de natură să întârzie autorizarea și constrângerea părții prin condiționarea de a da declarația de renunțare la dreptul de proprietate pe partea din față a propriului lot, în vederea lărgirii drumului public, pentru a putea obține în schimb autorizația de construire pe partea rămasă (situații în care nu a existat nici inițiativă de cedare din partea proprietarului, nici vreun posibil beneficiu pentru acesta, spre deosebire de speța de față, unde cedarea drumului crea posibilitatea creșterii valorii restului de proprietate, prin lotizare în suprafețe distincte învecinate drumului public). În condițiile în care nu se justifică o constatare a nulității declarației de renunțarea a dreptului de proprietate dată de reclamanți cu privire la terenul în cauză, iar preluarea proprietății de către municipalitate rămâne validă, vor fi înlăturate și celelalte susțineri referitoare la despăgubirea pentru "exproprierea în fapt", întrucât nu a existat o expropriere. În baza art. 496 C. proc. civ. va fi respins recursul ca nefondat.