ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1264/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 30 martie 2017 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- restituirea sumei de 57.286 RON achitați cu titlu de preț, reprezentând contravaloarea apartamentului situat în Oradea, str. x A, actualizată cu rata inflației și dobânda legală de la data de 08.09.2009 și până la data plății efective;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro, echivalent în RON, reprezentând investiții efectuate la apartament, cu dobânda legală până la data plății efective.

La 9 mai 2017, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând instanței să oblige pârâtul la plata valorii de circulație a imobilului, care este suma de 97.000 euro (441.000 RON).

Hotărârea de declinare

Prin sentința civilă nr. 5621 din 7 septembrie 2017, Judecătoria Oradea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, în raport de valoarea imobilului.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 131/C din 26 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 131/C din 26 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul să restituie reclamanților suma de 57.286 RON - contravaloarea prețului apartamentului din Oradea, strada x, nr. 4, județul Bihor, preț ce va fi actualizat cu rata inflației la data plății efective, începând cu data achitării prețului.

Au fost respinse restul pretențiilor.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții reclamanți au formulat critici privind neîndeplinirea procedurii de citare.

În acest sens, reclamanții au susținut că au fost citați în mod greșit la domiciliul unui alt avocat decât cel împuternicit pentru reprezentarea părților în apel; respectiv, la sediul cabinetului de avocat al apărătoarei care a reprezentat reclamanții la Tribunalul Bihor; s-a creat astfel confuzie, având în vedere că fosta apărătoare -avocat C. a depus chiar întâmpinare și s-a prezentat la termen, deși nu avea împuternicire pentru faza procesuală a apelului.

Reclamanții au mai criticat decizia recurată pentru aprecierea greșită a textului de lege incident în cauză, în condițiile în care curtea de apel a reținut că este incident art. 50 indice 2 din Legea nr. 10/2001, cu consecința restituirii prețului achitat pentru apartament, sumă actualizată, motivat de faptul că reclamanții ar fi fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin motivele de recurs, reclamanții au susținut că la cumpărarea respectivului apartament au fost respectate pe deplin prevederile Legii nr. 112/1995, aspect față de care ar fi incident art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții beneficiau de o hotărâre judecătorească ce le recunoștea dreptul de a cumpăra apartamentul, în raport de care au acționat cu bună credință, solicitând încheierea respectivului contract.

În plus, au arătat reclamanții, motivul pentru care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare și anume că parte din clădire ar fi fost monument istoric, este un fapt constatat ulterior vânzării.

În raport de aceste aspecte, reclamanții au apreciat că respectivul contract de vânzare-cumpărare al apartamentului a fost încheiat cu bună credință, motiv pentru care li se cuvine prețul de piață și nu prețul actualizat, cum greșit a dispus curtea de apel.

Reclamanții au mai susținut că instanța de apel a preluat încadrările legale greșite ale instanței de fond, iar aprecierile legate de reaua sau buna credință în acordarea despăgubirii nu au nicio legătură cu presupusa eludare a Legii nr. 112/1995 și cu prevederile Legii nr. 10/2001, incidente în cauză.

Au apreciat că prețul de despăgubire este prețul de piață al apartamentului și nu prețul actualizat, cum greșit s-a reținut în decizia recurată.

În acest sens, au susținut că dreptul la despăgubiri îl reprezintă valoarea de piață stabilită prin expertiza judiciară dispusă în cauză, având în vedere calitatea de proprietari ai apartamentului aflat sub incidența Legii nr. 112/1995.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, față de împrejurarea că decizia din apel este definitivă.

Excepția invocată a fost tranșată prin încheierea de ședință din 26 martie 2020, prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanți.

Recurenții reclamanți au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări.

Reclamanții, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au arătat că în mod greșit instanța de apel i-a citat la domiciliul unui alt avocat decât cel împuternicit pentru reprezentarea părților în apel, respectiv la sediul cabinetului de avocat al apărătoarei care i-a reprezentat pe reclamanți la Tribunalul Bihor, că s-a creat astfel o confuzie, având în vedere că fosta apărătoare -avocat C. a depus chiar întâmpinare și s-a prezentat la termen, deși nu avea împuternicire pentru faza procesuală a apelului.

Din perspectiva susținerilor recurenților, Înalta Curte, examinând actele de la dosar, reține că în cererea de chemare în judecată reclamanții și-au indicat domiciliul în Oradea, str. x, la avocat C. și că la momentul declarării apelului împotriva hotărârii instanței de fond au depus două cereri de apel.

Astfel, în prima cerere, înregistrară la 8 februarie 2019, și-au indicat domiciliul în Oradea str. x, atașând delegația avocatului ales D., iar în cea de a doua cerere de apel, depusă la data de 11 februarie 2019, reclamanții și-au indicat domiciliul procesual ales în Oradea, str. x, la avocat C..

Ca atare, apelanții reclamanți au fost citați pentru termenul de judecată din data de 20 mai 2019 la domiciliul ales astfel cum a fost indicat în cererea de apel, respectiv în Oradea, str. x, la avocat C., iar în ședința din 20 mai 2019, apelanții reclamanți au fost reprezentați de avocat C., în baza împuternicirii avocațiale de substituire nr. 206215 din 07 februarie 2019 emisă de Baroul Bihor - Cabinet de avocat D..

Înalta Curte reține că, potrivit art. 158 C. proc. civ. "În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156".

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că în mod corect și legal s-a procedat la citarea reclamanților la domiciliul procesual indicat în cea de-a doua cerere înregistrată pe rolul curții de apel la data de 11 februarie 2019, respectiv din Oradea, str. x la avocat C..

Or, în condițiile unei citări legale a reclamanților chiar la domiciliul procesual indicat de ei, avocat C. s-a prezentat în fața instanței de apel în baza delegației avocațiale de substituire, dată de avocat D., despre care reclamanții au susținut că ar fi fost avocatul ales pentru reprezentare în apel, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile reclamanților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în susținerea acestui motiv de recurs reclamanții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a textului de lege incident în cauză, în condițiile în care a reținut dispozițiile art. 50 indice 2 din Legea nr. 10/2001, deși în cauză erau incidente dispozițiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, susținând că beneficiau de o hotărâre judecătorească ce le recunoștea dreptul de a cumpăra apartamentul, în raport de care au acționat cu bună credință, că la cumpărarea respectivului apartament au fost respectate pe deplin prevederile Legii nr. 112/1995, iar motivul pentru care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare și anume că o parte din clădire ar fi fost monument istoric, este un fapt constatat ulterior vânzării.

În raport de aceste aspecte, reclamanții au apreciat că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință, motiv pentru care li se cuvine prețul de piață și nu prețul actualizat, cum greșit a dispus curtea de apel.

Din perspectiva susținerilor reclamanților referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", indicat de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, în condițiile în care instanța de apel a analizat acțiunea și raporturile juridice dintre părți prin prisma derulării și succesiunii actelor și faptelor juridice.

În acest sens, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 4820/2008 a Tribunalului Bihor, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de a cumpăra imobilul în litigiu, fiind obligat Statul Român prin Primăria Oradea și unitatea intermediară a vânzării SCCTI Bihor, să vândă reclamanților imobilul situat în Oradea, strada x, nr. 4, județul Bihor.

După pronunțarea sentinței enunțate, reclamanții au pus în executare această hotărâre, în temeiul căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/8.09.2009, în baza Legii nr. 112/1995.

Ulterior, hotărârea enunțată a fost modificată în totalitate, în sensul că au fost admise apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, și de Administrația Imobiliară Oradea - Primăria Oradea, fiind respinsă acțiunea reclamanților și înlăturată obligația pârâtului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții asupra imobilului în litigiu.

Ca urmare, între părți a fost demarat un alt litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, iar prin decizia nr. 668 R/2014 a Curții de Apel Oradea, s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut fără consimțământul liber al proprietarului (pârâta din litigiul pendinte), instanța dispunând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/8.09.2009, constându-se reaua credință a reclamanților și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestui act.

Din perspectiva celor expuse și a deciziei nr. 668 R/2014 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează puterea de lucru judecat.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri, adică negarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre dată în alt proces.

Astfel, pe când condiția de aplicare a excepției autorității de lucru judecat presupune o identitate de acțiuni ce oprește repetarea judecății, prezumția de lucru judecat, ipoteză prezentă și în litigiul pendinte sub aspectul încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți, impune consecvență în judecată, și anume ceea ce s-a constatat și stabilit printr-o hotărâre judecătorească nu poate fi contrazis printr-o altă hotărâre.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care prin decizia nr. 668 R/2014 a Curții de Apel Oradea s-a constatat cu putere de lucru judecat atât reaua credință a reclamanților, cât și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilului din litigiu, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților legate de buna lor credință, precum și cele legate de includerea imobilului în categoria de monument istoric ulterior încheierii contractului de vânzare -cumpărare, și, respectiv, cele legate de încălcarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cum dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevăd ipoteza în care proprietarii ai căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit potrivit standardelor internaționale de evaluare, și cum contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți a fost anulat, reținându-se în mod expres în decizia Curții de Apel Oradea că încheierea acestui act s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente doar dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndrituiți doar la obținerea prețului actualizat, astfel cum în mod legal și corect a reținut și instanța de apel.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.