ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secția I civilă, în data de 21 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se pronunțe o hotărâre ce ține loc de contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1279 alin. (3) și art. 1669 alin. (2) C. civ., și să fie obligați pârâții la plata sumei de 127.000 euro, constând în suma de 115.000 euro contravaloarea prețului stabilit de comun acord în antecontractul de vânzare-cumpărare, suma de 2.000 euro, reprezentând restituirea comisionului de intermediere și suma de 10.000 euro, reprezentând daune interese cauzate de blocarea vânzării imobilului.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1279, art. 1522, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1547, art. 1548, art. 1669 și art. 1670 C. civ., precum și art. 270 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu chemații în garanție D. și E., și a obligat reclamantul A. să achite pârâtului B. suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B. și intimații chemați în garanție D. și E., împotriva sentinței civile nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o, și a obligat apelantul să achite intimatului chemat în garanție D. suma de 2927,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., reclamantul A., solicitând casarea, în tot sau în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că i s-a înrăutățit situația în propriul apel prin luare în considerare a unei probe depuse la dosar ulterior finalizării dezbaterilor, fiind încălcate dispozițiile art. 481, art. 254 alin. (4) lit. b), art. 260 alin. (3), art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a susținut că înrăutățirea situației a intervenit prin constatarea de către instanța de apel a faptului că nu ar fi proprietar al imobilului din mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, cu toate că prima instanță nu a analizat această împrejurare, ci a procedat la o analiză a executării obligațiilor contractuale ale reclamantului. Astfel, tribunalul a acceptat teza dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii tabulare, iar calea de atac a apelului a fost declarată doar de reclamant, instanța de apel lipsindu-l de dreptul de proprietate. În acest sens, a invocat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016 Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În ceea ce privește luarea în considerare a unei probe depuse la dosarul cauzei ulterior finalizării dezbaterilor, recurentul a arătat că a insistat în depunerea la dosarul cauzei a unei copii de pe cartea de identitate a intimatului-pârât B., pentru a demonstra că acesta are domiciliul în țară și pentru a se constata refuzul nejustificat al acestuia de prezentare la interogatoriu, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 358 C. proc. civ.. Însă, până la momentul încheierii dezbaterilor, acest înscris nu se regăsea la dosar.

A arătat că încălcarea normei de procedură de către instanța de apel nu constă în neaplicarea dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. sau în modul de interpretare al probelor, ci în primirea la dosar a unei probe, depuse într-un exemplar unic, la un moment ulterior finalizării dezbaterilor.

În acest context, recurentul a învederat că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a se raporta la probele pe care instanța le-a avut în vedere, fiind privat de un proces echitabil, fiind afectată și egalitatea armelor în procesul civil. De asemenea, comportamentul instanței a condus la o înlăturare a contradictorialității și a oralității, principii ce guvernează procesul civil și care există pentru a garanta respectarea dreptului la un proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut o încălcare sau o greșită aplicare a normelor de drept material în materia uzucapiunii tabulare și în materia interpretării contractelor.

În ceea ce privește uzucapiunea tabulară, recurentul a susținut că există două erori, pe de-o parte, instanța de apel a tratat, în mod greșit, buna-credință ca fiind supusă regulilor utilității posesiei, arătând că aceasta ar fi trebuit să subziste pe toată durata posesiei, iar pe de altă parte, instanța de apel a constatat că posesia nu ar fi fost exercitată de recurent sau nu ar fi avut un caracter util, raportat la împrejurarea că la momentul soluționării litigiului în faza apelului nu locuia, cu titlu permanent, în respectivul imobil.

Astfel, a considerat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1898 alin. (2) din vechiul C. civ., prin faptul că nu a explicat mai precis de ce consideră că buna-credință trebuie să existe pe toată durata posesiei, în condițiile în care o analiză istorică a normelor ce reglementează uzucapiunea arată că această bună-credință s-a raportat mereu la momentul incipient al posesiei.

Instanța de apel a confirmat că, la momentul incipient al posesiei, recurentul a fost de bună-credință, însă ulterior a prezumat dispariția bunei-credințe, fără a face trimitere la probe obiective, indicând tocmai o prezumție opusă celei amintite de art. 1899 alin. (2) din vechiul C. civ.

În continuare, a arătat că, în ceea ce privește utilitatea posesiei, aceasta a fost neviciată, fiind evident faptul că notarea dreptului în CF atrage o perpetuitate a posesiei (înlăturând orice risc de intervenție a discontinuității ori întreruperii), nefiind vorba despre clandestinitate, dat fiind tocmai scopul publicitar al înscrierii dreptului în CF, iar în ceea ce privește tulburarea, aceasta nu este acuzată, presupusă ori sugerată (acestea fiind condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. din vechiul C. civ., legea în raport cu care trebuie analizată posesia, fiind în vigoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție achizitivă).

A considerat că este evident faptul că instanța de apel a ignorat și a denaturat normele referitoare la uzucapiunea tabulară, în special din perspectiva posesiei, fiind încălcate și greșit aplicate normele dreptului material.

În ceea ce privește interpretarea contractului, recurentul a susținut că instanța de apel a redus argumentele prezentate de recurent la absurd, denaturând astfel întreaga lor semnificație. Astfel, instanța a ignorat caracterul de "lege a părților" pe care îl are contractul și importanța pe care o are înscrisul încheiat (în special cel încheiat în forma autentică). Mai mult, aceasta și-a conferit atributul de a alege, fără reale temeiuri obiective, să creeze unei părți din contract o situație mai favorabilă decât cea stabilită, chiar de părți, prin negocieri, care se regăsește în scris, în contract.

Or, în ipoteza în care s-ar accepta necesitatea unei interpretări a acestor clauze, recurentul a considerat că trebuie procedat la o interpretare raportat la întreg ansamblul stării de fapt și a contractului în sine, pentru a determina voința reală a părților, voință ce trebuie să fie în mod necesar comună.

Intimații, urmare a comunicării cererii de recurs, nu au formulat întâmpinare.

În data de 08 februarie 2023, recurentul a depus, la dosar, o precizare prin care a solicitat ca soluționarea recursului să se facă prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar, se reține că prin precizarea depusă la dosar de către recurent în data de 8 februarie 2023, acesta a solicitat ca recursul să fie soluționat prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta achiesând implicit la hotărârea atacată în ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 481 C. proc. civ. prin înrăutățirea situației în propria cale de atac, respectiv a art. 254 alin. (4) lit. b), art. 260 alin. (3), art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prin luarea în considerare a unei probe depuse la dosar după finalizarea dezbaterilor.

Critica formulată, deși poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac, Înalta Curte constată că, potrivit aspectelor doctrinare conturate în materie, cercetarea agravării/neagravării situației în propria cale de atac reprezintă un procedeu complex, ce presupune raportarea instanței la întreaga procedură desfășurată în cauză și la cadrul procesual stabilit prin dispoziția părților, prezentând importanță situația juridică a recurentului, analizată prin prisma pretențiilor sale, pe baza unui probatoriu adecvat, iar nu, exclusiv, pe temeiul soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. Principiul "non reformatio in peius" nu are caracter de ordine publică, fiind o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părții care a exercitat calea de atac.

Înalta Curte reține că, prin sentința nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de chemare în garanție, ambele formulate de reclamant, în contradictoriu cu chemații în garanție D. și E., reținând, în esență că, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, reclamantul fiind întabulat în baza contractului de donație autentificat sub nr. x/31.10.2007 de BNP F., a cărui nulitate absolută a fost constatată prin hotărârea definitivă din 25.11.2015.

Curtea de apel, judecând cauza în limitele stabilite prin art. 477 C. proc. civ., raportat la criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la invocarea în fața primei instanțe a intervenirii uzucapiunii tabulare în regim de carte funciară, și procedând la o reanalizare a probatoriului administrat în primă instanță, a apreciat că trebuie să analizeze incidența uzucapiunii asupra căreia tribunalul a omis să se pronunțe.

Astfel, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că ar fi existat o posesie de bună credință din partea reclamantului ulterior pronunțării în sentinței civile nr. 12640 din 19 decembrie 2014 a Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. x/2014, prin care s-a constat nulitatea absolută a contractului de donație într-un proces în care a avut calitatea de parte, mai mult, dosarul anterior menționat fiind soluționat definitiv în interiorul termenului de 10 ani în care trebuia exercitată o posesie utilă și de bună credință.

S-a mai reținut că folosința exercitată de reclamantul A. alături de mama sa, proprietară a imobilului, ulterior constatării nulității absolute a donației este una echivocă, deoarece există îndoială rezonabilă asupra titlului sub care sunt săvârșite actele de folosință ale posesorului A., bunul fiind folosit în principal de unul dintre proprietarii de carte funciară în patrimoniul cărora s-a întors bunul ca efect al constatării nulității absolute a donației iar uneori și de reclamant care este fiul proprietarilor, care a avut domiciliul, locuința familială, în acest imobil, existând dubii serioase cu privire la titlul cu care acesta posedă bunul.

În consecință, instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru a se putea constata faptul că reclamantul a devenit proprietar pe calea uzucapiunii tabulare ca efect al posesiei utile și de bună credință timp de 10 ani neîntrerupți a bunului pe care l-a dobândit în baza unui titlu nevalabil.

Așadar, în rejudecarea fondului, în limitele prevăzute de art. 477 C. proc. civ., analizând pricina pe fondul său, curtea a menținut hotărârea tribunalului și a validat raționamentul acestuia, în aplicarea art. 1266 și art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că promitenții cumpărători au dorit să achiziționeze un bun fără sarcini și probleme juridice condiționând cumpărarea de radierea procesului dar și de radierea efectivă a uzufructului viager și nu doar de obținerea acordului pentru radiere. Suplimentar față de argumentele tribunalului, instanța de apel a analizat solicitarea reclamantului de constatare a uzucapiunii tabulare, pe care a apreciat-o ca nefiind întemeiată.

În acest context, Înalta Curte constată că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, astfel că soluționarea de către instanța de apel a capătului de cerere privind uzucapiunea tabulară și respingerea acestuia nu echivalează cu înrăutățirea situației recurentului în calea de atac exercitată, de vreme ce sentința a fost menținută, iar în exercitarea controlului judiciar asupra acesteia, instanța de apel, deși a suplimentat motivarea primei instanțe, nu a fost împiedicată să ajungă la aceeași soluție ca cea exprimată în prima hotărâre pronunțată.

Pentru aceeași rațiune nu pot fi reținute nici criticile recurentului legate de încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, procesul civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, conform garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție, include dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (cauzele Albina și Gheorghe împotriva României).

Fără a relua ceea ce deja s-a consemnat, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele instanței pe care s-a întemeiat soluția de respingere a apelului declarat de recurent, în limitele în care aceasta a fost învestită. Chiar dacă analiza efectuată de instanța de apel și soluția pronunțată sunt nemulțumitoare pentru recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză nefiind conturată existența unei vătămări a recurentului, în sensul dispozițiilor art. 174 și art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În același sens, nefondată este și critica privind pretinsa încălcare a principiilor contradictorialității și oralității, ce guvernează procesul civil și garantează dreptul al un proces echitabil, prin primirea la dosar a unei probe într-un exemplar unic, la un moment ulterior închiderii dezbaterilor.

Prin critica formulată, recurentul susține că pârâtul B. a depus la dosar copia cărții de identitate ulterior închiderii dezbaterilor, deși, prin încheierea din 30 septembrie 2021, instanța i-a pus în vedere să depună înscrisul până la termenul următor.

Critica apare ca nefondată, susținerile recurentului nefiind reale. Este adevărat că prin încheierea din 30 septembrie 2021, instanța de apel a încuviințat proba cu interogatoriul intimaților-pârâți, reprezentantul acestora arătând că va depune, la dosar, dovada reședinței în străinătate a intimatului B., iar instanța a amânat cauza pentru termenul din 23 noiembrie 2021.

Prin adresa din 23 noiembrie 2021, aflată la dosarul curții de apel, intimatul B. a depus, la dosar, copia cărții de identitate eliberată de Republica Italia în data de 31 mai 2021. La acel termen de judecată, pronunțarea a fost amânată, iar ulterior, singurele înscrisuri depuse la dosar sunt concluziile scrise formulate de reclamant în 03 decembrie 2021.

Prin urmare, critica recurentului în sensul că au fost avute în vedere înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor și care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, nu este fondată, fiind respectat dreptul părților la un proces echitabil, contrar argumentelor recurentului.

Recurentul este de fapt nemulțumit că instanța nu a dat curs solicitării sale de constatare a refuzului nejustificat al intimatului-pârât de a se prezenta la interogatoriu, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., însă aprecierea asupra probatoriului este atributul instanței care judecă procesul și în fața căreia este administrat, neputând fi cenzurat acest aspect, în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește referirea recurentului la decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, se observă că recurentul nu a precizat care ar fi legătura dintre acea decizie de speță și prezenta cauză, în condițiile în care dosarul respectiv a avut ca obiect o cerere de expropriere, diferită de cea dedusă judecății în pricina pendinte. Astfel, Înalta Curte reține că nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, constatând că sunt nefondate, în ansamblul lor, criticile circumscrise motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar motivul subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod nu va fi analizat, date fiind precizările recurentului formulate în acest sens și dreptul de dispoziție al părții, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.