ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 20 august 2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtei la plata sumei de 578.048 lei reprezentând parte din diferența dintre valoarea de 1,078.048 lei - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din data de 22.06.2007 întocmit în dosarul nr. x/CC de către expert evaluator S.C. A S.A. și valoarea de 221.523 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din terenul intravilan în suprafață de 586mp și clădirea în suprafață de 586mp mp - situat în Oradea, str. (...), județul Bihor, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective; totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1094 din 29 iunie 2022, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă. A obligat pe pârâtă la plata către B a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat redus și a sumei de 116,18 EUR, echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând cheltuieli de transport.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 12A din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și apelul incident formulat de apelantul-chemat în garanție B împotriva sentinței civile nr. 1094 din 29 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 12A din 10 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs. Prin cererea de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. Instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție s-ar raporta, cel mai târziu, la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost validat raportul Curții de Conturi. Recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația promovată de pârâta din cauză împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 și a deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi. Recurentul susține că de la momentul indicat de curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza ”verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare”. La data emiterii Deciziei nr. 10/2013, respectiv a pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, nu se putea afirma că raportul de evaluare din data de 22.06.2007, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate reține existența unui prejudiciu. Arată că aceste argumente sunt confirmate prin chiar Decizia 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Deci, reclamantul din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel, întrucât aceasta a fost stabilită – atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei – doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C S.R.L. Prin urmare, recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care ar fi fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară. A precizat că înțelege să critice cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de apel în sarcina sa, solicitând diminuarea acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu prealabil, Înalta Curte califică excepția de inadmisibilitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond. Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Decizia de despăgubiri (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data finalizării raportului Curții de Conturi sau, cel mai târziu, al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010, recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2011. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2011 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin HG nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din OUG nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin HG nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4)) și menținută ca atare până la adoptarea HG nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în anul 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, care își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. De asemenea, se constată incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Cât privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-chemat în garanție B, se constată că prima instanță a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanție, soluție menținută de instanța de apel. Se constată, de asemenea, că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a declarat recurs. Cum intimatul-chemat în garanție nu poate pretinde acordarea cheltuielilor de judecată de la recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, cu care nu are un raport juridic procesual direct, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a acestor cheltuieli aferente fazei procesuale a recursului.