ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 19.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 272.383 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din apartament casă și teren aferent situat în localitatea Oradea, județul Bihor și valoarea de 649.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.04.2010 de către expertul evaluator Jakabffy Csongor Bencze - B. S.R.L. București, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și de la data plății în cazul sumelor aferente titlurilor de plată și până la data plății.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1094/14.07.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva persoanelor chemate în garanție S.C. B. S.R.L. și C., ca tardiv formulată și a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție C. suma de 1580 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 390A din 5 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor, de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de apelantul-chemat în garanție C. împotriva sentinței civile nr. 1094 din 14.07.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Recursul Împotriva deciziei nr. 390A din 5 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, invocând în drept incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că argumentele instanței de apel nu îi pot fi opuse, întrucât acestea au avut în vedere exclusiv Statul Român, fără a se face referire la momentul la care reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu, avea posibilitatea de a cunoaște existența și autorul faptei; considerentele deciziei fac referire doar la atribuțiile și funcțiile Statului Român, nu și la prerogativele Ministerului Finanțelor. Apreciind că decizia recurată este nemotivată în raport cu reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu, a solicitat casarea acesteia în baza motivului de nelegalitate menționat. Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a menționat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripția extinctivă și a art. 2528 C. civ., în ceea ce privește stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Recurentul a învederat că anterior realizării ultimului raport de evaluare, ca efect al măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, nu existau pârghiile necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat în prezenta cauză; până la punerea în aplicare a tuturor măsurilor dispuse de Curtea de Conturi și a realizării ultimului raport de evaluare, nu a existat niciun indiciu cu privire la nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Arată că existența prejudiciului nu putea fi identificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; (ii) reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Susține recurentul că era în imposibilitatea de a cunoaște existența "pagubei" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L. În lipsa acestui raport, efectuat de societatea D. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existenta pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18.01.2021 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. A afirmat că raționamentul instanței de apel, care a stat la baza menținerii soluției tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune are la bază interpretarea eronată a considerentelor deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care se referă la o reglementare specială, în materia dreptului muncii, care nu poate fi reținută în cauză.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte a calificat chestiunea inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond, apreciind că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală care să vizeze condițiile de exercitare ale recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 Analizând motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Sub aspectul condițiilor procedurale de motivare a hotărârii, se constată că acestea sunt îndeplinite chiar dacă instanța nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că toate susținerile acestora au fost analizate în mod implicit, prin raționamente logice, judecătorul având obligația de a motiva soluția dată asupra cererii deduse judecății, iar nu pe aceea de a răspunde în mod distinct diferitelor aspecte pe care aceasta se fundamentează. În speță, hotărârea recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea pronunțându-se motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel (sub aspect formal, instanța fiind învestită cu o singură cerere), care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanțelor, care a acționat atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român. De altfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul nu a indicat, în concret, eventuale critici pe care le-ar fi formulat și nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea atacată, care să determine o examinare a deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului, curtea a arătat în considerentele deciziei recurate că, la momentul emiterii deciziei nr. 8136/18.05.2010 (la care s-a raportat atunci când a determinat momentului de debut al curgerii termenului de prescripție), intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor. De asemenea, curtea a constatat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate/structură înființată de Statul Român, care nu se disociază de organele sale executive, menționând că statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei de despăgubire, prin care s-a finalizat dosarul administrativ de despăgubiri, dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată, neputându-se pretinde că s-a cunoscut cu certitudine paguba la data informării Ministerului Finanțelor, prin adresa nr. x/18.01.2021. Curtea a mai arătat că sub nicio formă nu se poate reține că Statul Român nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea până la momentul primirii de către Ministerul Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, întrucât neregulile în folosirea fondurilor publice au fost posibile din cauza incapacității sau pasivității statului, prin organele special create în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale (inclusiv organe executive de control), de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților. Reiese, astfel, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a argumentat motivul pentru care nu a reținut ca element de reper, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, data comunicării adresei nr. x/18.01.2021 către Ministerul Finanțelor. De asemenea, rezultă din considerentele deciziei recurate că instanța a examinat chestiunile relevante din perspectiva apelantului Ministerul Finanțelor, chiar dacă acesta a stat în judecată atât în nume propriu cât și ca reprezentant al Statului Român, fără ca această chestiune să inducă vreo distincție sub aspectul chestiunilor relevante legate de curgerea termenului de prescripție. 6.2 Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele argumente: Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/23.04.2010, întocmit de Jakabffy Csongor Bencze - B. S.R.L. București în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/23.04.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8136/18.05.2010 în favoarea petentului C., în cuantum de 615.434,05 RON, sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor încasate la data exproprierii, actualizate, cu coeficientul de actualizare. Prima instanță a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamant ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 8136/18.05.2010. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie l-a respins ca nefondat, reținând că paguba s-a produs la momentul omologării raportului de expertiză și emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 8136/18.05.2010, moment la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuții de control, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri nr. x, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorității pârâte în intervalul indicat de instanța de apel, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece existența unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare, nu generează, per se, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii Deciziei de despăgubire - în speță, 18.05.2010, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu este supusă cenzurii instanței de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează. Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel cu privire la existența unei relații de subordonare a ANRP față de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de reclamantul Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021 debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte, cât timp faptele sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse-din anul 2010) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 25 februarie 2025, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond. Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.