ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2024

Obiectul cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă la data de 02.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 352.995 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 892.521 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2010 de către expertul evaluator A. și valoarea de 539.526 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren în suprafață de 133,23 mp, situat în București, conform dosarului de despăgubire nr. x/CC, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 704/04.05.2022, Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu persoanele chemate în garanție PFA A., B. și C., ca tardiv formulată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia civilă nr. 210A din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 704/04.05.2022 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția exctinctivă. Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut în mod greșit că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este cel al emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 8216/18.05.2010. Recurentul reclamant a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Recurentul a învederat instanța de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale în material prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la data emiterii deciziei de despăgubire. Arată că, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elemente minime care fundamentează dreptul său, respective actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. Recurentul pârât a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Roman pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora acesta are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Deci, chiar dacă pârâta intimată s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere, pe de o parte, că sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar, în al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, efectuând un control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni. În concluzie, reclamantul - recurent era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Instanța de apel în mod eronat a apreciat că recurentul- reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștințată despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac, arătând că reclamantul înțelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat deja în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în sensul că instanța de recurs a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-a constatat prescris dreptul material la acțiune. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurentul reclamant și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari, precum și titluri de plată. Astfel, dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2008, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, în privința prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"). Instanța de apel a reținut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este data emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa. În raport cu momentul astfel reținut de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziție legală care reglementează prescripția care a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a considerat că nu are nicio relevanță comunicarea adresei la care face referire reclamantul. Textul legal menționat stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata pârâtă a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2008, recurentul reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări din decizia menționată a instanței supreme sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, întrucât ele conțin statuări cu valoare de principiu în materia prescripției dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită. Astfel, existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi, fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2008. Susținând această teză, recurentul reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reclamant a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I Civilă. În decizia menționată, s-a statuat că soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Pe de altă parte, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte și din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecății sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii Deciziei de despăgubire – în speță, 28.10.2010, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel cum dorește recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel prin care, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul reținut de instanță. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând exclusiv instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică din 13 februarie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 210A din 17 februarie 2023 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.