ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20 august 2021 pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, sub nr.x/3/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 818.559 lei reprezentând diferența dintre valoarea de 1.070.694 lei - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr.4305/06.11.2009 de către expert evaluator A și valoarea de 252.135 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 434 mp și clădire în SCD totală de 288mp, situat în (..), județul Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plații efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr.614 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr.1399A din 08 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr.614/21.04.2022, a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr.1399A din 08 noiembrie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.. Astfel, a învederat că, în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul la care apelantul-reclamant ar fi avut posibilitatea efectivă de a cunoaște existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic. Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr.513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor. O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În primul rând, reclamantul din litigiul pendinte este Statul Român prin Ministerul Finanțelor, iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanței de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripției este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă. S-a mai învederat că atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2) art. 35 și art. 37 din Decretul nr.31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr.10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște „paguba” la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr.168/GB/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinței civile nr.2767/17.10.2014, pronunțate în dosarul nr.x/2/2014. Chiar dacă reclamantul din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existența hotărârii în discuție, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării de către Președintele ANRP a măsurii care viza „verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare”. În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr.501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.y/3/2021, în care instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea cauzei. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205 art. 483 și urm. C.proc.civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.. Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., au caracter nefondat și, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr.4305/06.11.2009 de către expert evaluator A în dosarul de despăgubire nr.15496/CC, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 1.070.694 lei. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr.4305/06.11.2009 au fost emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deciziile de despăgubire nr.7040/18.11.2009, modificată, în urma decesului numitei D, prin decizia nr.7934/23.03.2010 în favoarea beneficiarilor D, E, F, G și H. În acest context, au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților următoarele titluri de despăgubire: Titlul de conversie - Decizia nr.1396/09.09.2010, în cuantum de 142.673,50 lei reprezentând un număr total de 142.674 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei B; Titlul de conversie - Decizia nr.141/10.01.2011, în cuantum de 125.000 lei reprezentând un număr total de 125.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei B; Titlul de conversie - Decizia nr.1395/09.09.2010, în cuantum de 142.673,50 lei reprezentând un număr total de 142.674 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei C; Titlul de conversie - Decizia nr.513/18.05.2011, în cuantum de 125.000 lei reprezentând un număr total de 214.225 acțiuni, calculate la prețul mediu ponderat de 0,5835 lei pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei C; Titlul de conversie - Decizia nr.1394/09.09.2010, în cuantum de 142.673,50 lei reprezentând un număr total de 142.674 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei D; Titlul de conversie - Decizia nr.3854/18.10.2011, în cuantum de 125.000 lei reprezentând un număr total de 257.945 acțiuni, calculate la prețul mediu ponderat de 0.4846 lei pentru fiecare acțiune, emis în favoarea doamnei D; Titlul de conversie - Decizia nr.1397/09.09.2010, în cuantum de 142.673,50 lei reprezentând un număr total de 142.674 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, emis în favoarea domnului E; Titlul de conversie - Decizia nr.437/18.05.2011, în cuantum de 125.000 lei reprezentând un număr total de 214.225 acțiuni, calculate la prețul mediu ponderat de 0,5835 lei pentru fiecare acțiune, emis în favoarea domnului E. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel responsabil de producere sa, anume emiterea în dosarul administrativ a deciziei nr.7040/18.11.2009, de către CCSD, reprezentând titlu de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care au fost emise titlurile de conversie – Deciziile nr.1394/09.09.2010, nr.1395/09.09.2010, nr.1396/09.09.2010, nr.1397/09.09.2010, nr.141/10.01.2011, nr.437/18.05.2011, nr.513/18.05.2011, nr.3854/18.10.2011, care au fost comunicate Fondului Proprietatea, unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie l-a respins ca nefondat, reținând că reclamantul avea posibilitatea efectivă de a cunoaște existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr.247/2005. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr.168/GB/18.01.2021, prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, 19.01.2021, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr.10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea rapoartelor de evaluare. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia de recurs în interesul legii nr.19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr.168/GB/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor – în speță, 18.11.2009, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu este supusă cenzurii instanței de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează. Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel cu privire la existența unei relații de subordonare a ANRP față de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituție a statului, înființată prin HG nr.361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din OUG nr.25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin HG nr.34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea HG nr.572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de reclamantul Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2) art. 35 și art. 37 din Decretul nr.31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că și aceasta este eronată. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor Statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile Statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe Statul răspunde. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr.513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte, cât timp faptele sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr.167/1958. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse-din anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 24 septembrie 2024, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond. Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr.501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în dosarul nr.y/3/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C.proc.civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr.1399A din 8 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.