ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1962/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 mai 2018, pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., constatarea nulității absolute a actului de adjudecare din 10 noiembrie 2016, emis în cadrul dosarului execuțional nr. x/2012 al B.E.J. D., prin care s-a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului identificat prin C.F. x Oradea, nr. top. x, reprezentând în natură casa de locuit P+M cu teren intravilan aferent în suprafață de 270 mp, pe motiv de fraudă la lege, restabilirea situației anterioare de carte funciară pentru imobilul menționat anterior, precum și plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, taxa judiciară de timbru și onorariu expertiză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Între Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor s-a ivit un conflict negativ de competență cu privire la soluționarea acțiunii, iar Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 28 din 9 mai 2019 a stabilit competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor. Prin sentința civilă nr. 111 C din 23 septembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri reclamanții A. și B. au formulat apel principal, iar intimatul C. a declarat apel.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 563A din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și ca inadmisibil apelul incident declarat de intimat.

Recursul declarat în cauză. Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanții A. și B., în dezvoltarea căruia au invocat mai multe critici, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect au susținut nemotivarea hotărârii, întrucât aceasta se grefează pe argumentele folosite de judecătorul de cameră preliminară, care prin încheierea nr. 9/11.03.2020 a menținut soluția de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea față de plângerea penală a recurenților cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen. - deturnarea licitației publice. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au explicat că au sesizat, în legătură cu modalitatea de derulare a licitației publice din 20.10.2016, organele de urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., procesul penal finalizându-se cu soluția de clasare, confirmată prin încheierea nr. 9/2020. În cadrul aceluiași aspect dedus pe calea recursului se reproșează instanței de apel că prin silogismul juridic folosit a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite’’. Curtea de apel a preluat raționamentul instanței penale cuprins într-o hotărâre care nu are putere juridică și l-a dezvoltat. Instanța de apel a confundat răspunderea penală cu răspunderea civilă, mai precis a confundat vinovăția cerută în cadrul unui raport juridic civil cu vinovăția necesară în cadrul unui raport juridic penal. Hotărârea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară a analizat existența vinovăției doar din perspectivă penală, instanța penală fiind în măsură a analiza acțiunile materiale ale celor implicați în cadrul licitației din 19.06.2017 strict din perspectiva încadrării acestora în ipoteza reglementată de norma penală. Judecătorul din penal nu a analizat și nici nu putea să analizeze acțiunile materiale și vinovăția din perspectiva normelor civile incidente în cadrul raportului juridic dedus judecății la instanța civilă, concluzie ce se sprijină pe înseși prevederile legale cuprinse în art. 1 alin. (1) C. pen. ("Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni’’) coroborate cu art. 1 alin. (2) din același cod ("Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită’’). Din aceste ultime norme citate se poate observa faptul că norma penală este una cu caracter special, inclusiv în materia vinovăției, față de norma civilă. Rezultă, din aspectele evidențiate, că instanța de apel a încălcat prevederile legale cu o astfel de motivare a hotărârii, prin preluarea silogismului logico-juridic al judecătorului de cameră preliminară, plecând de la o premisă greșită și, astfel, având o idee preconcepută în sensul că cele două noțiuni juridice (vinovăția penală - vinovăția civilă) se suprapun când, în realitate, între ele există o relație de tipul specie-gen. Al doilea aspect este centrat pe încălcarea dispozițiilor art. 509 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., critică ce îmbracă forma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticii fundamentale a apelului și a cererii de chemare în judecată, respectiv existența unei fraude la lege. Motivarea instanțelor anterioare se rezumă la analiza probațiunii și a elementelor dosarului prin raportare la litera legii, omițând să observe spiritul acesteia. În opinia recurenților, au fost nesocotite prevederile art. 509 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., invocate pentru a conferi o aparență de legalitate actului de adjudecare ulterior întocmit. Au considerat edificator raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 207/15.05.2003, în care se arată: "Rațiunea pentru care legiuitorul nu a considerat necesar, în cazul mai multor ofertanți, să instituie o limită inferioară a prețului de adjudecare a constituit-o convinserea că, cel puțin în principiu, concursul dintre aceștia este de natură să asisure creșterea respectivului preț, făcând astfel puțin probabilă ipoteza în care prețul cel mai mare oferit să fie inferior prețului de începere a licitației. Dimpotrivă, în situația unui singur participant, în persoana unui terț, stabilirea unei limite inferioare a prețului de adjudecare a fost determinată de necesitatea evitării unei reduceri prea mari a acestuia, pe care respectivul ofertant, în absența unor contraofertanți, ar putea să o impună în mod univoc, de natură să îl prejudicieze atât pe creditor, cât și pe debitorul proprietar’’. Așadar, instanța de contencios constituțional a evidențiat că, în principiu, din economia prevederilor legale cuprinse în C. proc. civ. în materia vânzării silite a unui bun, rezultă că legiuitorul a avut în vedere existența unei "lupte’’ de oferte și contraoferte între participanți, "luptă’’ care va duce la adjudecarea bunului vândut silit la un preț mai mare decât cel care apare în publicația de vânzare. Or, potrivit susținerii recurenților, chiar acest principiu a fost încălcat prin faptul că în cadrul licitației s-au prezentat doar două persoane, între care exista o legătură apropiată - cumnați - dintre care una a declarat neprovocat în fata unor organe de urmărire penală că niciodată nu a avut intenția de a intra în cadrul acestei "lupte’’ de ofertă și contraofertă care se derulează între participanți. Chiar dacă legislația procesual-civilă nu interzice în mod expres existența unei legături de rudenie între participanții la o licitație publică, aceasta rezultă din economia prevederilor legale, având rolul de a asigura caracterul onest, legal și concurențial al procedurii. Au evocat recurenții, prin raportare la modul în care s-a derulat licitația publică, premisele care conduc la concluzia unei fraude la lege, conchizând că numitul E. a participat la licitație cu un alt scop decât cel de a cumpăra bunul imobil. Deși în apel instanța a realizat o analiză a probatiunii administrate în cadrul prezentului litigiu și a interpretat-o prin raportare la propria convingere, nu a analizat criticile apelanților privind existența unei fraude la lege. Totodată, instanța de apel a dat eficiență în mod greșit prevederilor art. 478 C. proc. civ., reținând că motivele de anulare a actului, din perspectiva prețului sincer și serios, au fost invocate pentru prima dată în apel, cale de atac în care nu este permisă completarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată. Or, această excepție nu a fost pusă în discuția părților în cadrul dezbaterilor realizate în fata instanței de apel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la prima instanță s-a pus problema analizei pricinii din perspectiva temeiului de drept. Recurenții au criticat pe calea prezentului recurs și modalitatea de interpretare a prevederilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumțiile simple, apreciind că nu este legală aplicarea acestora de către judecător după simpla lui apreciere. Au făcut diferența între prezumțiile deductive și inductive și au arătat că folosirea prezumțiilor de natură inductivă, cum este și în situația de față, este o obligație și nu o facultate pentru judecător. Obiect de critică a constituit și modalitatea în care au fost interpretate prevederile art. 1237 C. civ. ("Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative’’) și art. 1236 alin. (2) C. civ. ("Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice’’), fără a mai relua argumentele expuse anterior. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în toate fazele procesuale și onorariul de avocat.

Apărările formulate în cauză. Intimatul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, comunicat părților, iar prin încheierea din 16 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 563A din 27 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă și s-a fixat termen pentru judecata recursului la 20 octombrie 2022, complet C4 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Contrar celor afirmate de recurenți, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care o a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Nu există nicio îndoială - iar sub acest aspect afirmațiile recurenților sunt corecte - cu privire la faptul că într-un proces penal cercetarea și stabilirea vinovăției făptuitorului sunt realizate între limitele și cu particularitățile care interesează în raport cu legea penală. Prin urmare, la nivel teoretic și general, este just a considera că elementele de caracterizare a vinovăției în materie penală sunt sau, în concret, pot fi diferite sau parțial diferite de acelea care, în plan civil, ar putea interesa sub aspectul stabilirii vinovăției ca element și necesară condiție a răspunderii civile delictuale. Dintr-o asemenea perspectivă și subordonat unei asemenea maniere de înțelegere a vinovăției capătă sens și pot fi înțelese inclusiv dispozițiile tezei finale a alin. (1) al art. 28 C. proc. pen., conform cărora, așa cum deja s-a menționat mai sus, hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, chiar definitivă fiind, nu leagă instanța civilă în ceea ce privește existența prejudiciului și, sub aspectul care interesează în procesul de față, a vinovăției autorului faptei ilicite. În același sens sunt, de altfel, și prevederile art. 1365 C. civ., privitoare la efectele hotărârii penale, potrivit cărora "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Aceasta pentru că, în ceea ce privește vinovăția, în planul răspunderii cazurile de vinovăție penală pot fi diferite de cele de vinovăție civilă, suprapunerea perfectă a celor două forme de vinovăție nefiind întotdeauna cerută de lege, în condițiile în care unele elemente de particularitate ale vinovăției penale, înțeleasă ca o condiție a răspunderii penale, pot fi, prin voința legii, diferite de acelea pretinse cu privire la vinovăția cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel fiind, rezultă că dacă în prezentul proces instanța de apel și-ar fi întemeiat constatarea potrivit căreia nu s-a dovedit existența unei vinovății a intimatului succeptibilă de a atrage răspunderea sa civilă exclusiv pe cele stabilite prin încheierea penală nr. 9/CP/11.03.2020 a Curții de Apel Oradea, prin care a fost menținută soluția de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni de către actualul intimat C., s-ar fi putut într-adevăr considera că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Examinarea considerentelor deciziei atacate cu prezentul recurs trimite, însă, cu evidență la concluzia că instanța de apel a realizat o analiză proprie a elementelor factuale relevante în prezentul proces, precum și a dispozițiilor legale de interes, existența încheierii penale nr. 9/CP/11.03.2020 a Curții de Apel Oradea reprezentând doar unul dintre elementele pe care instanța le-a evocat, fără însă a-l considera o componentă hotărâtoare ori măcar relevantă în cadrul procesului de față. Dimpotrivă, analiza instanței de apel se centrează pe stabilirea existenței și a semnificației juridice a unor elemente de fapt indicate de reclamanții înșiși, respectiv cele privitoare la următoarele împrejurări: că C. și E. sunt cumnați, soțiile lor fiind surori; că cei doi nu sunt nici rude, nici afini și nu există nicio interdicție legală de participare la licitație a acelor doi; că lipsesc elemente probatorii care să îngăduie concluzia că între cei doi a existat o conivență frauduloasă, menită a-i facilita intimatului C. adjudecarea imobilului la un preț situat sub cel de începere a licitației; că circumstanțele concrete ale desfășurării licitației nu trimit la concluzia pretinsă de reclamați, anume aceea că se poate prezuma că vânzarea-cumpărarea, în procedura urmăririi silite, a imobilului a avut ca scop fraudarea drepturilor actualilor recurenți, reprezentând totodată o formă de fraudă la lege. Instanța de apel și-a dezvoltat raționamentul, evidențiind elemente factuale și legale care, în aprecierea sa, fac neîntemeiate susținerile reclamanților, astfel că nu s-ar putea considera, precum pretind recurenții reclamanți, că ar fi vorba despre o preluare a celor stabilite prin încheierea penală nr. 9/CP/11.03.2020 a Curții de Apel Oradea și, deci, despre o situație de încălcare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Fără temei susțin recurenții și că acestei încheieri penale nu ar fi trebuit să i se acorde o forță juridică superioară în raport cu încheierea penală din data de 05.09.2019 a Curții de Apel Oradea, prin care, într-o etapă procesuală anterioară, se admisese plângerea actualilor recurenți și se desființase soluția de clasare, dispunându-se completarea urmăririi penale. Întâi de toate, are în vedere Înalta Curte că, în acord cu cele deja arătate în precedent, încheierii penale nr. 9/CP/11.03.2020 nu i s-a atribuit, în prezentul proces, o importanță și o semnificație relevante în planul judecării cauzei de față. În al doilea rând, chiar și în situația în care s-ar fi produs aceasta, instanța de apel ar fi avut sprijin în faptul că încheierea penală inițială nu era decât un act procedural intermediar, întemeiat pe o probațiune care mai trebuia completată în vederea stabilirii adevărului, în vreme ce ultima încheiere penală (nr. 9/CP/11.03.2020) are semnificația unui act judiciar întemeiat pe o probațiune completă, deci susceptibil de a furniza constatări mai puternice și mai convingătoare. Toate cele de mai sus trimit la concluzia că primul motiv al recursului este nefondat, neputându-se considera că decizia pronunțată în apel ar fi nemotivată sau că ar conține motive contradictorii sau străine de pricină, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după cum, prin extensie, nu s-ar putea considera nici că, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-ar fi săvârșit o interpretare sau aplicare greșită a prevederilor art. 28 alin (1) C. proc. pen., ca normă de drept material a cărei încălcare recurenții au invocat-o. Nefondate sunt și criticile subsumate celui de al doilea motiv al recursului, prin care se afirmă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Într-adevăr, existența fraudei la lege a reprezentat cauza de nulitate care a întemeiat cererea de chemare în judecată, existența sau, dimpotrivă, inexistența acesteia fiind elementul central al judecății. Examinarea în integralitatea lor a considerentelor deciziei date în apel impune, însă, concluzia, că instanța de apel a făcut o analiză pertinentă, completă și convingătoare, la finele căreia a concluzionat că " … în mod judicios a apreciat prima instanță că nu s a dovedit de către reclamați intenția pârâtului de a frauda legea, nici procedeul fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative, nefiind incidente dispozițiile art. 1237 și 1236 alin (2) C. civ. privind cauza ilicită, respectiv frauda la lege". Fără a relua esențialele elemente de configurare în fapt și drept a argumentației și raționamentului instanței de apel (acestea fiind sintetic evidențiate în cadrul analizei dedicate primului motiv de recurs), Înalta Curte reține că, prin raportare la probațiunea administrată și la dispozițiile legale incidente, instanța a oferit o analiză care satisface exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la motivarea unei hotărâri judecătorești și, deci, cu privire la calitatea și completitudinea analizei pe care instanța de judecată trebuie să o realizeze. Susținerile recurenților privitoare la caracterul general sau insuficient al analizei nu se confirmă, împrejurarea că instanța nu a ajuns la concluzia agreată de aceștia nefiind de natură a permite constatarea că există un viciu al motivării suceptibil de a atrage casarea deciziei. Observă Înalta Curte, sub acest aspect, și că deși recurenții au subsumat aceste critici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("… când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), în realitate ele sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut la pct. 6 al articolului, respectiv ipoteza care se referă la casarea hotărârii când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază". Indiferent însă de încadrarea juridică a criticilor, Înalta Curte reține însă, așa cum s-a arătat mai sus, că în substanța lor acestea sunt neîntemeiate. Mai are în vedere prezența instanță și că față de particularitățile căii extraordinare de atac a recursului - aceasta, după cum înșiși reclamanții menționează în cererea lor de recurs, nefiind devolutivă -, nu s-ar putea proceda la o analiză în recurs a probelor administrate și nici la o utilizare a prezumților judiciare pentru a se ajunge, în opoziție cu cele stabilite de instanțele fondului, la concluzia că a existat un comportament ilicit al intimatului și, în legătură cu acesta, o fraudă la lege. Stabilirea elementelor factuale ale procesului sunt atribuite de lege, cu forță imperativă, primei instanțe și celei de apel, instanța de recurs limitându-și controlul exclusiv la chestiunile de nelegalitate enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel fiind, rezultă că atâta vreme cât instanțele fondului au ajuns la concluzia că nu au fost dovedite elemente de fapt care să permită concluzia că a existat o fraudă la lege, Înalta Curte nu ar putea reanaliza probele și restabili starea de fapt pentru a ajunge la o altă concluzie decât aceea trasă de instanțele fondului în urma interpretării probatoriului administrat. Pe această linie de gândire, comportamentul în cadrul licitației publice din data de 20.10.2016 al intimatului și al celuilalt participant, domnul E., precum și, în legătură cu acest comportament, posibila influență rezultată din legătura de familie dintre ei, nu reprezintă elemente de nelegalitate care să poată fi circumscrise limitelor de verificare pe care art. 488 C. proc. civ. le recunoaște instanței de recurs, ci elemente care interesează sub aspectul stabilirii stării de fapt de către instanțele fondului. În legătură cu critica îndreptată împotriva statuării din apel privitoare la caracterul serios și sincer al prețului de adjudecare și la faptul că, potrivit instanței de apel, acest motiv de nulitate a fost invocat întâia oară în apel, reține Înalta Curte că inclusiv în situația în care această cauză de nulitate ar fi fost invocată, așa cum recurenții susțin, prin concluziile scrise depuse înaintea primei instanțe, aceasta nu ar fi schimbat constatarea că ea nu avea aptitudinea de a învesti în mod legal instanța cu cercetarea ei. Este de avut în vedere că limitele esențiale ale judecății (adică părțile, obiectul și cauza cererii), în raport de care se verifică dacă instanța s-a pronunțat cu respectarea învestirii sale, se stabilesc, în ce-l privește pe reclamant, prin cererea de chemare în judecată ori în condițiile art. 204 C. proc. civ., prin modificarea în termenul legal a cererii de chemare în judecată. Nicio dispoziție legală nu îngăduie însă adăugarea unei noi cauze de nulitate a actului juridic litigios abia prin concluziile scrise. Prin urmare, în procesul de față este lipsită de efect împrejurarea că prin concluziile scrise depuse înaintea primei instanțe, iar nu întâia oară în apel, ar fi fost menționat acest nou motiv de nulitate a actului, căci în niciuna dintre aceste situații învestirea instanței cu soluționarea lui nu se putea realiza. În fine, este nefondată și critica potrivit căreia, prin raportare la prevederile art. 329 C. proc. civ., instanța de apel ar fi statuat în mod nelegal că aplicarea prezumțiilor ar ține de posibilitatea de apreciere a judecătorului. Din întreaga analiză conținută în considerentele deciziei recurate se desprinde cu claritate că ceea ce s-a reținut este că în cauză lipsesc suficiente elemente de fapt dovedite care să-i permită instanței să poată prezuma că între intimat și cumnatul său a existat o conivență frauduloasă săvârșită în contra intereselor legitime ale recurenților, fără însă ca instanța să lase să se înțeleagă că utilizarea prezumțiilor ar putea fi lăsată la arbitrariul judecătorului. Într-adevăr, față de conținutul prevederilor art. 329 C. proc. civ. ("În cazul prezumților lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și putere de a naște probabilitatea faptului pretins"), devine evidentă concluzia că judecătorul ar putea uza de prezumții doar atunci când, în circumstanțele concrete ale cauzei, acesta se poate întemeia pe elemente de fapt certe (altfel spus, cunoscute, deci deja dovedite) în raport de care să poată considera că ar putea trage concluzii cu privire la existența unui alt fapt vecin și conex, dar încă nedovedit. Or, aceste elemente de fapt cunoscute (probate) trebuie să fie, prin ele însele, îndeajuns de convingătoare și de bine caracterizate pentru ca judecătorul, în raport de ele, să poată accepta că existența unui alt fapt ar putea fi, în temeiul lor, prezumată. Prin urmare, nu este vorba despre o putere discreționară a judecătorului în legătură cu utilizarea prezumțiilor, ci despre a se aprecia în concret, în circumstanțele fiecărei cauze și în considerarea elementelor de fapt deja dovedite, dacă sunt sau nu întrunite condițiile impuse de art. 329 C. proc. civ., știut fiind că nu orice element de fapt satisface exigența de a putea sta la baza unei prezumții judiciare. Or, toate aceste chestiuni țin de puterea de apreciere pe care legea le-o acordă instanțelor de fond, în acord cu prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în partea lor care consacră dreptul judecătorului de a aprecia probele în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. În concluzie, nu este vorba despre arbitrariu și putere discreționară, ci despre dreptul și obligația instanței de a aprecia probele potrivit convingerii proprii, însă în limitele legii și subsumat scopului fundamental al aflării adevărului. Față de toate cele de mai sus, recursul urmează a se respinge ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.