Decizia nr. 2058/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 146/2020 a Tribunalului Bihor

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor în data de 13.05.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Oradea, constatarea nulității absolute a actului de adjudecare încheiat la data de 2.11.2015 și a procesului-verbal de licitație nr. x/1.10.2015, ambele emise în dosarul execuțional nr. x/2012, precum și a se dispune anularea încheierii de Carte Funciară nr. x/5.11.2015, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 8, asupra cotei de 1/2 parte din imobil și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bihor Prin sentința civilă nr. 146/C/2020 din data de 3 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. în raport cu decizia civilă nr. 2103/R/COM/21.11.2014 a Tribunalului Bihor, pronunțată în dosarul nr. x/2013 ca neîntemeiată. S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. și a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârât B. S.A., ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia civilă nr. 311/2021-Ap din 11 martie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 146/C/2020 din data de 3 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Cererea de recurs Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 19 mai 2021. În memoriul de recurs, s-a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin, 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ. susținându-se, în esență, următoarele: Hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanța nu a luat în considerare toate argumentele pe care acesta le-a invocat în cadrul cererii de apel, încălcând astfel atât dispozițiile, cât și principiile dreptului procesual civil. Decizia ICCJ nr. 2710/2012, invocată cu titlu de practică judiciară, nu face nicio referire la vreo interdicție a debitorului de a ataca pe dreptul comun un act de adjudecare, însă instanța de apel, cu privire la aceasta a reținut nelegal că doar terții pot contesta pe calea dreptului comun actele de executare, nu și debitorii. Instanța a mai reținut că în speța respectivă cauza ilicită a operațiunii de vânzare-cumpărare forțată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeia pe reaua-credință a adjudecatarilor. Reclamantul a invocat și s-a prevalat în cererea de apel de reaua-credință a pârâtei adjudecatare, care nu a fost analizată deloc de instanța de apel. Reclamantul s-a prevalat în apel și de decizia ICCJ nr. 1295/2019, care demonstra că debitorul poate contesta actul de adjudecare pe dreptul comun în termenul de prescripție, însă instanța de apel nu a analizat acest motiv. Nici critica cu privire la nemotivarea în drept a hotărârii primei instanțe privind excepția de inadmisibilitate nu a fost analizată. Consideră că neanalizarea motivelor de apel duce spre o necercetare a cauzei, fiind incidente dispotițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția EDO. În ceea ce privește motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că excepția inadmisibilității, reținută în cauza de față, nu este reglementată în C. proc. civ., astfel că s-au încălcat dispozițiile privitoare la dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a fost executat silit de către pârâta S.C. B. S.A., executarea silită efectuându-se în cadrul dosarului execuțional nr. x/2012 al BEJ C.. În cadrul acestui dosar de executare, a fost vândută la licitație cota de 1/2, aparținând reclamantului, din imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, pentru suma de 522.675 RON, conform procesului-verbal de licitație nr. x/01.10.2015 și actului de adjudecare din data de 02.11.2015, emise de BEJ C., în cadrul dosarului de executare nr. 6/E/2012. Reclamantul A., debitor în cadrul dosarului de executare menționat, a formulat contestație la executare împotriva raportului de evaluare, a procesului-verbal de stabilire a prețului, a publicațiilor de vânzare și împotriva tuturor actelor ulterioare, contestație care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Oradea, soluționat prin sentința civilă nr. 7794/01.07.2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2103/R/COM/21.11.2014 a Tribunalului Bihor, în sensul respingerii cererii formulate. In motivarea soluției de respingere a contestației la executare, s-a reținut că imobilul nu a fost subevaluat, prețul nefiind unul neserios, atâta timp cât, pentru valorificarea creanței pe care o deține față de debitor, creditoarea nu poate valorifica decât numai cota parte de 1/2 deținută de către debitor din întregul imobil, astfel că valoarea de valorificare a imobilului este mult redusă și cu certitudine cota parte din imobil nu se va valorifica la prețul de pornire a licitației, stabilit în mod legal de executorul judecătoresc, conform cu art. 500 alin. (2) C. proc. civ.. S-a reținut și că prețul de pornire a licitației, chiar dacă s-a realizat în lipsa verificării în fapt a imobilului de către evaluatorul autorizat, acesta nu este unul neserios, deoarece expertul are pârghii pentru a stabili valoarea imobilului, prețul fiind comparabil cu prețurile practicate pe piața imobiliară. În mod just, instanțele de fond au reținut că, primordial, se impune stabilirea împrejurării dacă reclamanta avea posibilitatea de a formula o cerere pe calea dreptului comun sau numai în condițiile art. 399 și urm. vechiul C. proc. civ. Astfel, acestea nu au negat, în principiu,dreptul reclamantului de a ataca actul din litigiu pe calea unei acțiuni având ca obiect constatarea nulității actului de adjudecare, în considerarea naturii acestuia de act juridic civil autentic translativ de proprietate, exceptând ipotezele în care neregularitățile sunt invocate de debitorul care a stat în pasivitate, neformulând contestație la executare sau debitorul a uzat de această cale legală, contestația sa la executare fiind însă respinsă. Însă, poziția deținută de reclamantul de față, debitor în cadrul dosarului execuțional, impunea ca orice neregularitate săvârșită în cursul executării silite să fie valorificată pe calea contestației la executare. În acest sens, art. 399 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. stabilește în mod expres că, împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare, se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrăgând sancțiunea anulării actului nelegal (alin. (2) al aceluiași articol). Chiar dacă, aparent, legiuitorul ar fi inclus în categoria nulităților ce pot fi invocate pe calea contestației la executare numai pe cele procedurale, nu trebuie omis că finalizarea unei proceduri de executare silită presupune parcurgerea mai multor etape, în cadrul cărora se situează și evaluarea bunului. În măsura în care vreuna dintre părțile implicate în procedura de executare silită manifestă nemulțumire față de valoarea stabilită, are deschisă posibilitatea contestării ei, în condițiile art. 399 C. proc. civ. Extinderea ei dincolo de aceste limite ar duce la înlăturarea, pe o cale ocolită, a sancțiunii decăderii, stabilite de art. 401 C. proc. civ.. Examinarea acestor dispoziții conduce la concluzia că numai în situația în care prin formele de executare s-ar aduce atingere drepturilor unui terț, acesta poate formula o cerere prin care să pună în discuție acest aspect într-o altă procedură decât aceea a contestației la executare. Aplicând principiul de interpretare per a contrario, se poate trage concluzia că părțile din cadrul executării silite nu au deschisă o asemenea cale, acestea fiind obligate să recurgă la contestația la executare. Soluția se impune și prin raportare la prevederile art. 516 - art. 523 C. proc. civ., care reglementează efectele actului de adjudecare. Potrivit acestora, desființarea lui, în afara cadrului stabilit de art. 399 C. proc. civ., nu este posibilă, operând ca efect al întocmirii lui purga de orice sarcini sau motive de desființare. Fiind rezultatul unei proceduri desfășurate cu posibilitatea publicului de a participa la ea, legiuitorul a urmărit ca, în cazul celor implicați, controlul instanței de judecată să se poată realiza în termen de cel mult 15 zile de la data întocmirii actului. Admiterea soluției contrare ar pune în discuție inclusiv siguranța circuitului civil, instituirea unor termene imperative devenind prin simpla voință a uneia dintre părți o facultate. În condițiile în care reclamantul a atacat inițial raportul de evaluare, procesul-verbal de stabilire a prețului și publicațiile de vânzare, pe calea contestației la executare, acesta avea obligația (în măsura în care considera că îl vatămă) să atace și actul de adjudecare, emis ulterior, cu observarea dispozițiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., care consacră principiul unicității instanței de executare. După finalizarea executării silite, actul de adjudecare intră în circuitul civil și produce efecte erga omnes, deci poate fi atacat în condițiile dreptului comun, fără însă a se invoca neregularități ale actelor de executare premergătoare întocmirii sale, deoarece constituie un contract de vânzare-cumpărare, cu particularitatea că voința vânzătorului a fost suplinită prin intervenția organelor de executare silită. Or, în cauză, se constată că debitorul nu a formulat contestație la executare cu privire la cele două acte emise în procedura execuțională, iar după mai mult de patru ani de la finalizarea executării silite a înțeles să învestească instanța de drept comun cu o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație nr. x/01.10.2015 și a actului de adjudecare din data de 02.11.2015, ambele emise în dosarul execuțional nr. x/2012, invocând, în esență, faptul că imobilul a fost adjudecat la un preț derizoriu, contestând în fapt evaluarea efectuată în cadrul procedurii de executare, evaluare ce a făcut, însă, obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Oradea, mai sus evocat. Prin urmare, nerecurgând la atacarea pe calea contestației la executare a celor două acte intocmite în procedura executării silite, până la finalizarea acesteia, debitorul nu mai poate formula o acțiune de drept comun în declararea nulității absolute a actului de adjudecare, invocând subevaluarea imobilului, acesta reprezentând neîndoielnic un act de procedură întocmit de executorul judecătoresc, în procedura executării silite. În mod corect a reținut instanța de apel că, în raport cu prevederile art. 401 alin. (3) din C. proc. civ., conform cu care terțul vătămat poate folosi calea dreptului comun dacă pierde termenul de contestație, se conferă un caracter restrictiv cu privire la această persoană străină de executare, iar debitorul, parte a procedurii execuționale poate invoca neregularitățile actelor de executare doar pe calea contestației la executare. Înlăturarea de la aplicare a normelor de drept comun, prin instituirea de către legiuitor a unei proceduri speciale, face ca excepția de inadmisibilitate să fie o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că această excepție nu este reglementată. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că hotărârea instanței de apel nu răspunde exigențelor motivării, întrucât nu analizează, în mod efectiv, criticile formulate prin cererea de apel, iar motivarea este contradictorie și nelegală, întrucât se apreciază că numai terții pot invoca nulitatea actului de adjudecare pe calea dreptului comun. Indiscutabil, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susțină soluția pronunțată apare ca fiind esențială, ea fiind de natură să înlăture orice arbitratriu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii. Nu se pretinde, însă, instanțelor, ca procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel ori de recurs. Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea care face obiectul prezentului recurs răspunde rigorilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv în partea de considerente, redate într-o manieră care respectă dreptul părților la un proces echitabil și face posibilă exercitarea controlului de legalitate. Instanța de apel analizează probele care au fost administrate, stabilește împrejurările de fapt, evocă normele substanțiale incidente și face aplicarea lor la circumstanțele concrete ale cauzei, examinează în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății. Astfel, instanța de apel a arătat că, în continuarea etapei aferente procedurii execuționale mai sus-arătate, reclamantul a avut la îndemână posibilitatea de a contesta atât procesul-verbal de licitație dar și actul de adjudecare, în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 399-405 din C. proc. civ., dispoziții de care de altfel a și uzat, pe parcursul derulării respectivei proceduri, în anumite etape ale acesteia, demarând, inițial, procesul înregistrat în dosarul nr. x/2012, iar mai apoi cel din dosarul nr. x/2013, având, așadar, la îndemână posibilitatea de a contesta și actele finale ale procedurii execuționale, neputându-se reține o încălcare a dreptului fundamental privind accesul liber la justiție sau a dreptului la un proces echitabil. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "dreptul la un tribunal" nu este absolut, el poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin înseși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop. În ceea ceea ce privește practica instanței supreme, doar deciziile în interesul legii și deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie izvor de drept, acestea având caracter obligatoriu pentru celelalte instanțe, astfel că analizarea unei cauze prin raportare la considerentele unor hotărâri de speță ale secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se impune în cauza de față cu efect obligatoriu. Înalta Curte constată că reglementarea procedurii speciale a contestației la executare, prin care pot fi atacate în justiție actele de executare pentru neregularități din timpul procedurii execuționale, cum este și cea referitoare la evaluarea imobilului și stabilirea prețului, ca în cazul de față, exclude posibilitatea promovării unei acțiuni de drept comun ceea ce înseamnă că forma procedurală promovată de reclamant nu este admisibilă, acesta încercând să eludeze termenele reglementate pentru formularea contestației la executare și hotărârea pronunțată în litigiul anterior. Din perspectiva celor expuse, cum susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 311A din 11 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.