ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1306/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 5 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. S.R.L., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D., constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 9 octombrie 2015 de E., rectificarea întabulării dreptului de proprietate în favoarea pârâtei prin radiere și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei dovezii de reprezentant, a lipsei calității procesuale active a reclamantelor persoane fizice, a lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Prin încheierea de ședință din 12 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și a lipsei de interes, a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor persoane fizice.

Prin sentința nr. 194/LP/2020 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B. și C., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentința nr. 194/LP/2020 din 19 noiembrie 2020 a Tribunalului Bihor, pe care a menținut-o în totalitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 4/1973, indicate în cererea de apel. În opinia recurentei, contractul de construire ce a fost cesionat nu reprezintă un contract tipic, ci este un contract de achiziție imobil, respectiv apartament. Conform legii speciale și conform prevederilor referitoare la contractul de construire, se arată că nu era necesară încheierea unui proces-verbal de recepție finală pentru a se constata executarea integrală a contractului de construire, fiind suficientă adeverința nr. x din 8 octombrie 2015, ce a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al intimatei D. în cartea funciară. Astfel, recurenta afirmă că nu putea fi cesionat contractul de construire deoarece la data cesiunii, contractul de construire fusese integral executat.

Autoarea căii de atac invocă și nerespectarea prevederilor art. 1179, art. 1235, art. 1236 alin. (2) și (3), art. 1247 și art. 1315 alin. (1) C. civ., precizând că analiza caracterului ilicit al unui contract și stabilirea motivului și scopului real urmărit de părți se face în raport de comportamentul părților anterior și ulterior încheierii contractului. Afirmă că prețul a fost plătit, construcția a fost realizată, recepționată preliminar și predată.

Recurenta susține că ar fi trebuit să se facă distincție între apartament finalizat în sensul de construcție care să poată fi întabulată în cartea funciară și apartament "la cheie" și că instanța de apel nu ar fi trebuit să țină cont de hotărârile prin care s-au soluționat litigii legate de finalizarea altor apartamente din același imobil. Mai arată că ar fi trebuit să se facă distincție între constructor/executant, investitor și beneficiar/proprietar, conform Legii nr. 10/1995.

Se apreciază că prin încheierea contractului de cesiune de contract în ziua următoare achiziționării imobilului de către societate s-a încercat diminuarea patrimoniului societății și majorarea patrimoniului intimatei, condițiile de preț și termenul de plată inducând ideea unei cauze ilicite. Recurenta arată că nu poate fi vorba de invocarea propriei culpe deoarece se impunea o distincție între persoana juridică A. S.R.L. și interesele acesteia și persoana fizică F., administrator al societății, care în acord cu intimata, au fraudat interesele recurentei.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., pentru lipsa semnăturii și alin. (3) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., inexistența motivelor de nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 4/1973, decizia nefiind motivată, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest text de lege fiind invocat formal.

Aceste susțineri nu pot fi analizate nici din perspectiva pct. 8 al aceluiași text de lege întrucât art. 48, art. 49 și art. 50 din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, indicate în memoriul de recurs, se referă, în esență, la înscrisurile care fac dovada dreptului de proprietate în cazul locuințelor construite de stat. Or, recurenta încearcă să argumenteze, în baza acestor dispoziții legale, că din cuprinsul adeverinței nr. x din 8 octombrie 2015, ar rezulta că, la momentul cesiunii, obligațiile din contractul de construire erau executate integral. Astfel, autoarea căii de atac contrazice statuarea curții de apel în sensul că obligațiile din contractul de construire nu erau integral executate, solicitând instanței de recurs să reinterpreteze probele și să revină asupra situației de fapt stabilite de instanța devolutivă.

Nici invocarea nerespectării prevederilor art. 1179 (condițiile esențiale pentru validitatea contractului), art. 1235 (cauza contractului), art. 1236 alin. (2) și (3) (cauza ilicită și imorală), art. 1247 (nulitatea absolută) și art. 1315 alin. (1) C. civ. (cesiunea contractului) sau ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții nu constituie veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autoarea căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate, sub aspectul legalității acesteia. Astfel, nu este suficientă precizarea unor texte de lege, ci este necesar a se demonstra că norma de drept material a fost încălcată sau greșit aplicată. Aspectele legate de analiza caracterului ilicit și de stabilirea cauzei raportat la comportamentul părților și cele legate de stabilirea obligațiilor decurgând din contractul de construire și a modului în care acestea au fost sau nu îndeplinite reprezintă chestiuni de netemeinicie, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului deoarece stabilirea situației de fapt, a modului în care s-au derulat relațiile dintre părți și interpretarea probelor sunt atributele exclusive ale instanțelor devolutive.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a dezvolta critici care să poată fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.544,77 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 288/2021-A din 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.544,77 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2022.