ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1018/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 143 și 143

2

din Legea societăților nr. 31/1990, art. 1.166 și 1.179 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 199/C din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă sub nr. x/2021*.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 s-au respins ca nefondate excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, lipsei de interes și calității procesual active invocate de pârâte.

Prin sentința civilă nr. 53/LP din 17 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă s-au respins ca nefondate cererile formulate de reclamanta A.

A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei B. S.R.L. a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 256 din 27.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta a criticat raționamentul ce stă la baza pronunțării deciziei recurate, susținând că acesta este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, s-a invocat că, în considerentele deciziei instanței de apel, s-a reținut încălcarea art. 143 alin. (4) coroborat cu art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, fapt ce ar conduce la vicierea consimțimântului, însă nu în sensul prevăzut de C. civ., ci din perspectiva nesocotirii dispozițiilor menționate mai sus, referindu-se astfel la un viciu de consimțământ diferit de cele reglementate de C. civ., stabilind, în consecință, că există două categorii de vicii de consimțământ, anume cele reglementate de art. 1.206 C. civ. și cele ce rezultă din încălcarea art. 143 și art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2 C. civ. coroborat cu art. 1.179 C. civ., ignorând, de asemenea, prevederile art. 291 din Legea nr. 31/1990.

A arătat că, pe calea apelului, a supus analizei instanței chestiunea referitoare la valabilitatea exprimării consimțământului de către o persoană fără abilitare legală. Instanța de apel însă, deși a constatat că actul translativ de proprietate a fost încheiat de alte persoane decât cele îndreptățite conform legii să formeze voința societară, printr-o denegare de justiție, a refuzat să clarifice și să facă aplicarea în mod corect a dispozițiilor legale cuprinse în art. 143 alin. (1) - (4) coroborat cu art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în cazul dedus judecății, atribuțiile de reprezentare ale consiliului de administrație au fost delegate unei singure persoane - directorul general, în temeiul obligației legale instituite prin art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Or, potrivit legii, delegarea atribuțiilor de reprezentare are caracter obligatoriu și nu facultativ, așa cum în mod eronat a apreciat instanța de apel, partajarea ulterioară a acestor atribuții nefiind posibilă.

Potrivit recurentei, împrejurarea că pârâta C. S.A. nu a contestat operațiunea nu poate conduce la concluzia că vânzarea a fost ratificată, în condițiile în care nu a fost respectată teza finală a art. 1.311 alin. (1) C. civ., nefiind îndeplinite formele cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare. De asemenea, în acord cu aceasta, nici teza aprobării operațiunii nu poate fi reținută în cauză, neexistând o hotărâre a adunării generale a acționarilor în acest sens.

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat considerentele instanței de apel în conformitate cu care nu ar avea calitatea și interesul să invoce nulitatea relativă a contractului de vânzare încheiat de către pârâte, arătând că deține calitatea de acționar al pârâtei C. S.A., cu un procent de 0,048% din totalul acțiunilor. Or, reținând lipsa interesului, instanța de apel a ignorat că Legea nr. 31/1990 cuprinde și dispoziții care ocrotesc un interes general, în sensul prevăzut de art. 1.247 alin. (1) C. civ., sancțiunea încălcării acestora fiind nulitatea absolută. Mai mult, instanța de apel nu a stabilit ce fel de interes este protejat în cauză.

Sub un al treilea aspect, s-a arătat că instanța de apel, deși a constatat încălcarea dispozițiilor art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în mod greșit a reținut că nu au fost probate cauza ilicită și frauda la lege. Potrivit recurentei, instanța de apel, ignorând împrejurări de fapt care indicau caracterul de conivență a societăților implicate, precum acționariatul comun, prin raționamentul său, a încălcat dispozițiile art. 1236 alin. (2) C. civ.. Mai mult, vânzarea fiind realizată de către persoane care nu puteau reprezenta societatea în relațiile cu terții și în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor, așadar în mod ocult, se conturează caracterul ilicit al vânzării, scopul urmărit fiind devalizarea pârâtei C. S.A. Tot astfel, vânzarea a fost lipsită de fundament economic. Prin urmare, instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare, în temeiul art. 1.238 alin. (2) C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Prin întâmpinarea formulată de intimata B. S.R.L., aceasta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, și intimata C. S.A., a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 1179 și următoarele C. civ.

Dezvoltând această critică recurenta a susținut că instanța de apel a statuat că există două categorii de vicii de consimțământ, respectiv viciile de consimțimânt reglementate de art. 1206 C. civ. și viciile de consimțământ rezultate din încălcarea dispozițiilor art. 143 și art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 131/1990. Procedând astfel, instanța de apel a omis faptul că dreptul comun în materie îl reprezintă C. civ., potrivit art. 2 C. civ. și art. 291 din Legea nr. 31/1990, cu consecința neanalizării incidenței cazurilor de viciere a consimțământului prevăzute de art. 1206 C. civ. De asemenea, s-a invocat că nu s-a analizat lipsa totală a consimțământului prin formarea voinței societare de către persoane fără nicio o putere de reprezentare. S-a mai susținut că o astfel de analiză ar fi dus la concluzia că, nefiind exprimat de persoana îndreptățită să formeze consimțământul persoanei juridice, acesta a lipsit ab initio, ceea ce ar fi dus la nulitatea actului juridic, context în care nu se poate susține vicierea consimțământului sancționat cu nulitatea relativă, ci lipsa acestuia.

În continuare, s-a arătat că, dimpotrivă, instanța de apel a reținut ca fiind judicios raționamentul primei instanței, în sensul că exprimarea consimțământului de către o persoană fără abilitare legală reprezintă o exprimare a consimțământului în mod viciat, sancționat cu nulitatea relativă. Apoi, s-a concluzionat că nefiind cazul unui viciu de consimțământ dintre cele prevăzute de art. 1206 C. civ., devin aplicabile dispozițiile art. 1311 C. civ. privitoare la ratificarea contractului. În sine acest raționament este contradictoriu, în aprecierea recurentei, de vreme ce se reține pe de o parte lipsa oricărui viciu de consimțământ dintre cele prevăzute de C. civ. și pe de altă parte, aplicarea unui remediu dintre cele prevăzute de același cod.

Aceste critici ale recurentei sunt nefondate.

Examinând decizia instanței de apel, se constată că, analizând criticile apelantei privitoare la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dedusă din lipsa totală a consimțământului societății vânzătoare C. S.A, cauzată de semnarea contractului de vânzare-cumpărare de consiliul de administrație și nu de directorul societății, căruia consiliul de administrație i-a delegat atribuția reprezentării în relațiile cu terții, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe.

Astfel, a constatat instanța de prim control judiciar că, în mod judicios a reținut prima instanță că nu lipsește consimțământul vânzătoarei, acesta fiind exprimat în fața notarului de un falsus procurator și că, pentru a deduce sancțiunea care intervine într-o astfel de situație, prima instanța a procedat la determinarea interesului ocrotit de lege prin reglementările privitoare la reprezentare, concluzionând, pe baza raționamentului juridic, că posibilitatea ratificării contractului încheiat cu depășirea limitelor mandatului acordat sau în lipsa acestuia, impune concluzia că interesul ocrotit este unul particular. În consecință, sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă, calificare ce determină în mod direct și regimul juridic specific al acesteia.

Față de dezlegările primei instanțe, confirmate de instanța de apel, rezultă că niciuna dintre acestea nu a constatat existența unor vicii de consimțământ și nici lipsa consimțământului ce ar rezulta din nerespectarea dispozițiilor privitoare la reprezentarea societății, respectiv art. 143 alin. (4) și 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ci doar că sancțiunea care ar putea interveni în cazul nerespectării acestor reglementări este nulitatea relativă, impusă de interesul privat ocrotit prin aceste prevederi legale.

În consecință, instanța de apel nu a stabilit că ar exista două categorii de vicii de consimțământ, respectiv cele prevăzute de C. civ. și cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, ci că prin nerespectarea dispozițiilor art. 143 alin. (4) și ale art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 au fost încălcate dispozițiile legale privitoare la reprezentarea societății, ceea ce nu echivalează nici cu lipsa consimțământului și nici cu vicierea acestuia prin dol, eroare, violență sau leziune.

Continuând raționamentul juridic, instanța de apel a arătat că pentru această situație C. civ. a reglementat atât răspunderea falsului reprezentant, cât și efectele actului încheiat în lipsa sau cu depășirea reprezentării, atât față de terți cât și față de cel reprezentat, prevăzând la art. 1311 posibilitatea ratificării actului, concluzionând că nulitatea care intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale în materia reprezentării este nulitatea relativă, interesul ocrotit fiind unul particular, iar nu unul general.

Rezultă din cele expuse mai sus că instanța de apel nu a ignorat nici dispozițiile art. 2 C. civ. și nici dispozițiile art. 291 din Legea nr. 31/1991. Dimpotrivă, aplicând cu prioritate dispozițiile art. 143 și 143

2

din Legea nr. 31/1990, acesta fiind sediul materiei care reglementează activitatea și funcționarea societăților, reținând apoi și dispozițiile art. 1311 C. civ., care este dreptul comun în raport de prevederile Legii nr. 31/1990, instanța de prim control judiciar a aplicat întocmai dispozițiile art. 291 din Legea societăților, potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu cele ale C. civ.. Dispozițiile art. 291 din Legea nr. 31/1990 pot fi interpretate numai cu luarea în considerare a dispozițiilor din legea specială, Legea nr. 31/1990.

În consecință, această critică a recurentei este neîntemeiată, instanța de apel aplicând în mod judicios dispozițiile art. 143 alin. (4) și 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, precum și art. 1311 C. civ., cu respectarea dispozițiilor art. 2 C. civ. și art. 291 din Legea nr. 31/1990. Nereținând lipsa consimțământului sau vicierea acestuia, instanța de apel nici nu a interpretat și nici nu a aplicat greșit dispozițiile art. 1179 sau 1206 C. civ.

Cea de-a doua critică invocată de recurentă privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 143 alin. (1)-(4) coroborat cu art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu consecința reținerii existenței consimțământului societății vânzătoare la momentul încheierii actului juridic, deși acesta a fost exprimat de alte persoane decât cele îndreptățite de lege să formeze voința societară.

Susține recurenta că instanța de apel a reținut că ar exista o exprimare a consimțământului, fără însă a arăta motivele pentru care a înțeles să îndepărteze argumentele sale privind lipsa totală a consimțământului. Or, în aprecierea recurentei, lipsa totală a consimțământului nu poate fi restrânsă doar la situațiile în care actul juridic astfel încheiat nu ar exista sub formă de instrumentum.

În continuare, recurenta a invocat dispozițiile art. 209 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor", concluzionând că voința persoanei juridice poate fi exprimată doar de către persoanele din structura funcțională a acesteia, împuternicite cu atribuții de decizie si de execuție. A arătat că în ipoteza persoanelor juridice de tip asociativ, organele deliberative și, după caz, organele de control și supraveghere, nu pot exprima voința persoanei juridice în cadrul căreia operează, acestea având rolul doar de a stabili liniile directoare și strategice ale activității societății, precum și de a exercita controlul, direct sau indirect, și supravegherea față de activitatea directorilor executivi.

A concluzionat că delegarea conducerii societății C. era obligatorie, potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel că voința societății nu s-a format în mod valabil în consiliul de administrație, astfel că nu se putea considera că a existat o depășire a puterii de reprezentare, care ar fi putut fi ratificată, având în vedere ca aceasta nu-i aparținea consiliului de administrație.

A mai criticat recurenta și raționamentul instanței de apel privitor la ratificarea actului juridic, arătând că necontestarea vânzării de către societatea C. S.A. nu conduce la concluzia ratificării sale, nefiind respectată teza finală a art. 1311 alin. (1) C. civ., sub aspectul formei cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, ratificarea urmând a se fi realizat tot de către directorul general. În lipsa unei astfel de ratificări și în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor pentru aprobarea acestei vânzări, perfectarea actului translativ de proprietate prin persoane ce nu au capacitatea si puterea de a angaja valabil societatea nu conduce la validarea acestuia.

Înalta Curte constată că și aceste critici sunt nefondate.

Prioritar, se reține că prin cererea de chemare în judecată, prin cererea de apel, dar și prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare determinată de lipsa consimțământului valabil exprimat al societății, arătând că acest consimțământ nu a fost exprimat de către directorul general al societății, ci de persoane care nu au un mandat de reprezentare în raporturile cu terții, derivat din dispozițiile legale. A mai susținut recurenta că acest contract a fost încheiat în numele C. de către persoane care nu reprezintă voința și interesul social al societății și care nu au drept de semnătură, fapt ce denotă că respectivul contract, încheiat între C. si B., a fost încheiat în lipsa consimțământului.

Din întreaga argumentație dezvoltată de reclamantă în toate cele trei etape procesuale, rezultă că aceasta a invocat lipsa consimțimântului societății vânzătoare cauzată pe de o parte de formarea acestuia în cadrul consiliului de administrație, care și-a delegat atribuțiile de conducere a societății către directorul general, și pe de altă parte de exprimarea consimțământului în relațiile cu terții prin intermediul consiliului de administrație și nu prin intermediul directorului general, căruia îi fusese delegată atribuția de reprezentare a societății în condițiile art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Se constată că, analizând ambele aspecte, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe stabilind în mod judicios că la momentul încheierii actului juridic, consimțământul societății vânzătoare a existat, fiind materializat și exteriorizat, devenind o voință declarată de către consiliul de administrație în fața notarului, concluzionând că nu se poate susține lipsa consimțământului. Apoi, reținând că voința de a vinde s-a format în interiorul consiliului de administrație al societății vânzătoare, aspect consemnat în hotărârea consiliului de administrație, și că reprezentarea societății în relațiile cu terții s-a realizat prin același consiliu de administrație, instanța de apel a statuat, în acord cu prima instanță, că un astfel de demers ar putea fi sancționat, eventual, cu nulitatea relativă a actului juridic pentru încălcarea dispozițiilor legale din materia reprezentării, neinvocându-se existența vreunui viciu de consimțământ, respectiv: dolul, violența, eroare sau leziune, ci nerespectarea atribuțiilor consiliului de administrație, prin încălcarea puterilor conferite directorului general.

Continuând raționamentul, instanța de apel a reținut ca fiind corectă statuarea primei instanței, în sensul că formarea și exprimarea voinței societății vânzătoare de a vinde, prin intermediul consiliului de administrație și nu prin intermediul directorului general poate fi analizată prin prisma nerespectării dispozițiilor legale privitoare la reprezentarea societății vânzătoare, fiind negat dreptul consiliului de administrație de a exercita aceste drepturi și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice în numele și pe seama societății.

Rezultă deci, contrar criticilor recurentei, că instanța de apel a arătat care sunt considerentele pentru care nu se poate reține lipsa consimțământului vânzătoarei. De asemenea, așa cum s-a arătat cu prilejul analizării primei critici de nelegalitate, instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe privitor la posibilitatea legală de a ratifica contractul în condițiile art. 1311 C. civ., a stabilit și sancțiunea care poate interveni în situația încheierii actului juridic de către societate prin intermediul altui organ de administrare decât cel care are și puterea de reprezentare a societății în relațiile cu terții, respectiv nulitatea relativă.

Recurenta critică și statuările instanței de apel susținând că delegarea conducerii societății C. era obligatorie, potrivit art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel că voința societății nu s-a format în mod valabil în consiliul de administrație, situație în care nu se poate considera că a existat o depășire a puterii de reprezentare, care ar fi putut fi ratificată, având în vedere ca aceasta nu-i aparținea consiliului de administrație.

Pentru a răspunde acestor critici se impun câteva precizări:

Recurenta-reclamantă nu este nici societatea vânzătoare și nici societatea cumpărătoare, părți ale contractului de vânzare - cumpărare a cărui anulare se solicită, recurenta fiind un terț față de acest contract.

Vânzarea a fost stabilită prin hotărârea consiliului de administrație al societății vânzătoare, care nu a fost anulată de adunarea generală a acționarilor.

Potrivit art. 209 alin. (1) și (3) C. civ. "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare (...)." Prin urmare, voința socială a oricărei societăți comerciale este adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor învestite cu realizarea administrării societății.

Societatea vânzătoare din prezenta cauză este administrată în sistem unitar, situațiile sale financiare anuale făcând obiectul obligației legale de auditare financiară, situație în care conducerea societății și reprezentarea legală a acesteia în relațiile cu terții și în justiție a fost delegată unui director general, în condițiile art. 143 alin. (4) și art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, gestiunea internă a societății a fost delegată directorului unic,

Delegarea nu privește însă întregul ansamblu de atribuții ale consiliului de administrație, ci numai acelea care nu sunt exclusive. În acest sens, atribuțiile exclusive, adică acele competențe de bază, care nu pot fi delegate directorilor, sunt enumerate limitativ de către art. 142 alin. (2), printre care: stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății (lit. a); stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea planificării financiare (lit. b); numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor (lit. c); supravegherea activității directorilor (lit. d) etc. De asemenea, potrivit alin. (3), nu pot fi delegate nici atribuțiile primite de către consiliul de administrație din partea adunării generale a acționarilor, în conformitate cu art. 114.

Drept urmare, chiar dacă întregul ansamblu de atribuții neexclusive a fost delegat, existența atribuțiilor exclusive duce, fără îndoială, la concluzia potrivit căreia, în realitate, conducerea societății este împărțită, partajată, între consiliul de administrație și director.

De asemenea, este important de subliniat că directorul își exercită atribuțiile sub controlul și supravegherea consiliului de administrație, raportul juridic dintre director și consiliul de administrație fiind unul de mandat, conținutul său fiind nu numai contractual, determinat de către părți, dar și legal, cuprinzând în mod necesar drepturi și obligații stabilite de norme imperative ale legii societăților.

La rândul său, consiliul de administrație este mandatar al societății, și în această calitate a delegat directorului atribuții de conducere primite de la această societate. Prin urmare, consiliul de administrație, organul mandatat să execute voința socială, a transmis directorului, tocmai ansamblul atribuțiilor referitoare la această executare, cu excepția atribuțiilor exclusive, dar și a altor atribuții menționate în actul constitutiv și în hotărârile adunării generale a acționarilor.

Altfel spus, și în cazul societății vânzătoare din prezenta cauză voința socială s-a format prin actul constitutiv și prin hotărârile adunării generale a acționarilor. Odată formată, voința socială, prin delegare, este purtată și executată de către consiliul de administrație, în limitele menționate mai sus, dar și de directorul general, prin utilizarea mecanismului delegării de atribuții, prevăzut la art. 143 alin. (1) din lege.

Odată ce există acest circuit, în care executarea voinței sociale și atribuțiile de conducere aferente au fost succesiv transmise, directorul este însărcinat să efectueze ansamblul operațiunilor executive delegate iar consiliul de administrație își exercită atribuția de supraveghere și control, administratorii răspunzând față de societate pentru prejudiciile cauzate prin activitatea directorului, dacă prin exercitarea corespunzătoare a acestei atribuții dauna nu s-ar fi produs.

De aceea, gestiunea societății apare structurată pe două niveluri: pe de-o parte este realizată de către director, prin conducerea efectivă a afacerilor societății și prin reprezentarea acesteia în raporturile cu terții, iar pe de altă parte este conturată de consiliul de administrație, însărcinat cu supravegherea activității directorului (primind în acest sens rapoarte de informare, periodic sau la cerere) și cu reprezentarea societății în raporturile cu acesta.

Directorului i se încredințează conducerea societății, i se acordă libertate de inițiativă, ceea ce atrage după sine și o anumită asociere la risc, astfel încât interesele societății/acționarilor să se identifice cu cele ale directorului.

În cauza de față, același a fost mecanismul de delegare a conducerii societății către directorul general, consiliul de administrație fiind organul de administrare care și-a delegat atribuțiile de conducere către director, urmând ca supravegherea și controlul activității acestui director să fie exercitate în mod real de consiliul de administrație.

Or, în contextul în care primul purtător al voinței sociale este însuși consiliul de administrație, acesta fiind cel care și-a delegat aceste atribuții către director, indiferent dacă delegarea este sau nu obligatorie potrivit legii, nu se poate valida susținerea recurentei în sensul că voința socială se formează de directorul general. Potrivit principiului delimitării puterilor într-o societate de tipul celei din cauză, directorul general este cel mandatat de societate, prin intermediul consiliului de administrație, să își asume drepturi și să execute obligațiile în numele și pe seama societății.

În consecință, în mod corect a validat instanța de apel raționamentul primei instanțe, în sensul că asumarea unor drepturi și îndeplinirea unor obligații în numele și pe seama societății vânzătoare sunt aspecte ce vizează reprezentarea societății la încheierea actului juridic supus analizei, context în care, în lipsa atribuțiilor de reprezentare, atribuții delegate directorului general, actul juridic obligă persoana juridică în condițiile C. civ.

În cauză, se invocă nulitatea actului juridic încheiat de mandant în numele și pe seama societății vânzătoare. Or, separația puterilor în societatea pe acțiuni are ca rațiune asigurarea unor condiții optime pentru exercitarea în mod real de către consiliul de administrație a supravegherii și controlului activității directorului general, consiliul de administrație fiind, așa cum s-a menționat mai sus, răspunzător față de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori, în condițiile art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, una dintre consecințele încheierii actului juridic de către consiliul de administrație și nu de director este aceea a lipsei de asociere a directorului la risc pentru acest act juridic și nicidecum lipsa consimțământului societății vânzătoare. Altfel spus, nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la reprezentare nu se poate repercuta asupra valabilității actului, instanța de apel valorificând corect aceste reglementări, executarea defectuoasă a conducerii executive a societății sau nerespectarea limitelor mandatului de către consiliul de administrație având efecte în planul răspunderii administratorilor față de societatea reprezentată, prin angajarea răspunderii pentru orice prejudicii cauzate societății prin încheierea actului juridic cu terții.

În continuare, referitor la criticile recurentei privitoare la lipsa formei actului de ratificare a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că acesta trebuia ratificat tot de directorul general ca unic reprezentant al societății, instanța de recurs reține că instanțele de fond nu au fost sesizate cu vreo cerere de constatare a validității actului de ratificare a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu au analizat acest aspect. Toate aprecierile instanțelor de fond relative la ratificarea prevăzută de art. 1311 C. civ., au fost făcute în contextul determinării naturii interesului ocrotit de dispozițiile legale referitoare la reprezentare, analiza conducând la concluzia că interesul ocrotit este unul particular, nu general, fapt ce atrage sancțiunea nulității relative, cu consecința invocării și probării existenței unei vătămări cauzate recurentei prin încheierea acestui act juridic.

Prin urmare, această critică a recurentei este nefondată, întreaga construcție a instanțelor de fond privitoare la ratificare a avut scopul precizat mai sus, instanțele neanalizând și nepronunțându-se asupra îndeplinirii condițiilor legale de ratificare a contractului, menționând doar că societatea vânzătoare nu a contestat niciodată această operațiune, prezumând astfel că actul a fost ratificat.

Recurenta a mai criticat și statuarea instanței de apel relativă la lipsa interesului său în obținerea nulității actului de vânzare-cumpărare, omițând că acesta este justificat de calitatea de acționar al reclamantei în societatea vânzătoare, ea deținând un procent de 0,048% din acțiuni, astfel că administrarea conformă a societății pe acțiuni profită și acționarilor acesteia.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că regimul juridic al nulității relative impune aplicarea dispozițiilor art. 1248 alin. (2) C. civ., referitor la sfera persoanelor care pot să o invoce, reclamanta nefăcând parte din această categorie.

Instanța de recurs constată că raționamentul este corect, întrucât nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată. Or, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către consiliul de administrație al societății vânzătoare, și nu de directorul general, persoana ale cărei interese ar fi putut fi vătămate și care sunt astfel ocrotite de art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este societatea vânzătoare. Numai în subsidiar, în măsura în care s-ar fi dovedit vreo vătămare a intereselor acestei societății, s-ar fi putut reține, eventual, și o vătămare a intereselor acționarilor. Or, ambele instanțe de fond au constat că societate vânzătoare nu a invocat vreo vătămare a intereselor sale ocrotite de norma legală menționată mai sus. Astfel fiind, nu se poate reține că interesele acționarului reclamant ar fi fost vătămate, în lipsa constatării vătămării intereselor societății vânzătoare.

În fine, o ultimă critică vizează aprecierea greșită a instanței de apel în sensul lipsei probării cauzei ilicite și a fraudei la lege, recurenta apreciind că simpla reținere a încălcării dispozițiilor art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 echivalează cu existența cauzei ilicite. De asemenea, se critică și lipsa evaluării împrejurărilor care conturau conivența societăților implicate, respectiv faptul că unul dintre acționarii importanți ai pârâtei C. deține 48,72 % din capitalul social al societății, deținând în același timp 100 % din acțiunile societății cumpărătoare B. S.R.L.. A mai invocat recurenta și lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a vânzării, precum și lipsa scopului economic al operațiuni vânzării pentru intimată, fapt ce echivalează în aprecierea recurentei cu lipsa cauzei actului juridic,în baza prevederilor art. 1238 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte constată că și acest motiv este neîntemeiat.

Astfel, toate aceste critici au fost invocate și în fața instanței de apel, au fost analizate de aceasta și înlăturate. Prin reiterarea lor în recurs, recurenta urmărește de fapt o reanalizare a acestora, deși acestor critici nu le-au fost atașate motive concrete de nelegalitate care să releve greșita interpretare sau aplicare a normelor de drept substanțial de către instanța de recurs.

Se constată că instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei relative la cauza ilicită și frauda la lege, invocate ca motive de nulitate absolută a contractului, arătând că ele se întemeiază tot pe încălcarea prevederilor art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, pe lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a vânzării, dar și pe prezumții, apelanta solicitând și instanței de apel să aplice prezumția legală ca mijloc de probă. Or, instanța a argumentat de ce nu poate aplica o asemenea prezumție, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 328 C. proc. civ., ca de altfel nici cele ale art. 329 din același act normativ, care reglementează prezumțiile judiciare, concluzionând că nu poate reține existența cauzei ilicite sau frauda la lege, în lipsa oricăror elemente de fapt din care să rezulte intenția părților de fraudare a intereselor apelantei reclamante.

De asemenea, a statuat că din încălcarea prevederilor art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu se poate reține sau prezuma acest fapt.

Privitor la sancțiunea nerespectării dispozițiilor art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanța de recurs reține, în acord cu instanța de apel, că încheierea unui act juridic cu depășirea limitelor reprezentării poate atrage sancțiunea nulității relative în condițiile legii, însă actul juridic poate fi confirmat. În sine, doar acest aspect necoroborat cu alte fapte din care să rezulte frauda la lege nu poate confirma critica recurentei.

În continuare, se reține că instanța de apel a analizat și argumentul privitor acționariatul comun, consolidând raționamentul primei instanțe în sensul că nici o dispoziție legală nu interzice, în principiu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între două societăți comerciale care au un acționariat comun (majoritar sau minoritar), a arătat că transferul dreptului de proprietate a fost dublat de plata prețului, că nu există nicio o dispoziție legală care să instituie obligativitatea aprobării vânzării în adunarea generală a acționarilor, conchizând că din întregul context factual nu rezultă că ar fi fost încheiat contractul într-o manieră ocultă, cu scopul fraudării intereselor apelantei.

Se observă că instanța de apel a evaluat probele administrate în cauză, a valorificat toate aspectele invocate de apelantă și a stabilit că nu s-a probat cauza ilicită sau fraudarea legii.

Or, critica recurentei față de statuările instanței de apel nu a fost dublată de niciun argument în drept. În acest context, susținerea recurentei rămâne o simplă afirmație inaptă să demonstreze raționamentul greșit al instanței de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică și care nu poate conduce la constatarea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenta A., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea intimatei C. S.R.L. și va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în cuantum total de 1278,74 RON, sumă reprezentând costuri de deplasare și cazare, dovedite cu înscrisurile administrate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 256-A din 27 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamanta la plata sumei de 1278,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.