ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 814/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 19.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul simulat al actului constitutiv al societății C. S.R.L. și, în consecință, inopozabilitatea acestuia față de reclamantă, să constate caracterul fictiv al formei de asociere și că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L. și să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

La 16.12.2016 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a societății D. s.r.o. și a lui E..

Prin încheierea din 16.02.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a dispus, printre altele, admiterea excepției nulității capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L.

Prin sentința nr. 41/LP/09.03.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea ca lipsită de interes. A obligat reclamanta la plata a câte 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre pârâții S.C. C. S.R.L., D. s.r.o. și E..

Prin sentința nr. 138/LP/29.06.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 41/LP/09.03.2017, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 16.02.2017 și a sentinței nr. 41/LP/09.03.2017, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta a declarat apel.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâtele D. s.r.o. și S.C. C. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii atacate, a admis apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe, a anulat în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește excepția lipsei de interes și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. A menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata sumei de 21.303 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță.

Împotriva sentinței nr. 138/LP/29.06.2017, S.C. A. S.R.L. și B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 53/C/2018-A/13.03.2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca lipsit de interes apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins ca lipsită de obiect cererea B., de completare a dispozitivului sentinței nr. 41/LP/09.03.2017 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 803/09.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul.

Rejudecând pricina în primă instanță, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a pronunțat sentința nr. 253/LP/18.11.2019 prin care a respins ca nefondată acțiunea, a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 65.523,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta D. s.r.o. a sumei de 6.000 euro, cu același titlu, către pârâta B. a sumei de 14.000 euro, reprezentând cheltuieli de judecată și către pârâtul E. a sumei de 6.500 RON, cu același titlu.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 297/C/2020-A/18.11.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. s.r.o. a sumei de 2.735,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, autoarea recursului a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material incidente și a apreciat greșit obiectul cererii de chemare în judecată și probele administrate în cauză.

În acest context, a arătat că instanța de prim control judiciar a reținut în mod eronat că obiectul cauzei ar fi fost reprezentat de constatarea și declararea simulației actului constitutiv al intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L., în condițiile prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat "să se constate simulația formei de organizare a societății B. în România, sub forma societății cu răspundere limitată S.C. C. S.R.L, actul juridic simulat fiind actul constitutiv al societății și, pe cale de consecință, să se constate inopozabilitatea formei de organizare în România față de S.C. A. S.R.L., cu consecința antrenării răspunderii societății mamă B. pentru prejudiciile cauzate".

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 9 C. proc. civ., instanța de apel omițând să se pronunțe asupra cererii cu care a fost învestită, în limitele și cadrul procesual stabilite de reclamantă.

În continuare, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat numai asupra contractului de societate, fără a analiza și a se pronunța asupra cererii cu privire la constatarea simulației formei de organizare a societății B. în România.

Așadar, în opinia sa, stabilirea greșită a obiectului dedus judecății a determinat și o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material.

A mai susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene și ale art. 148 din Constituția României, potrivit cărora normele comunitare și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se aplică cu prioritate față de normele din dreptul intern.

În argumentare, recurenta-reclamantă a menționat că susținerile sale au vizat distorsionarea și încălcarea interdicției practicilor anticoncurențiale de către societatea intimată din Germania, prin crearea fictivă a unei forme de organizare în România, în vederea eludării interdicției de neconcurență și a limitării răspunderii pentru faptele anticoncurențiale.

Prin prisma aceluiași motiv de nelegalitate, a arătat că motivarea instanței de apel este nelegală și neîntemeiată, fiind contrară probatoriului administrat în cauză.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că soluționarea cauzei s-a realizat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile atât simulației, cât și procesului civil.

Astfel, a arătat că în considerentele hotărârii atacate instanța de apel, ignorând în totalitate argumentele sale, a reținut doar două aspecte: înregistrarea în baza actului public a S.C. C. S.R.L. în registrul comerțului și semnarea actului aparent, public și a celui simulat de către persoane diferite.

În opinia sa, acestea sunt nelegale și nefondate, întrucât întreaga probațiune administrată în cauză dovedește simulația formei de organizare a societății B. în România.

A mai arătat, a subliniat că deși s-a reținut incidența în cauză a art. 1.175 din C. civ. de la 1864, s-a apreciat în mod greșit că avea obligația de a prezenta actul secret și că în lipsa acestei probe, existența simulației nu putea fi reținută.

În acest context, recurenta-reclamantă a prezentat considerații teoretice privind simulația, subliniind că actul public era cel care crea aparența legalității și că, în speță, acesta era reprezentat de actul constitutiv al S.C. C. S.R.L.

A mai afirmat că aceasta nu a contestat existența actului constitutiv, ca modalitate aparentă de desfășurare a activității pe teritoriul României de către intimata-pârâtă, ci a susținut existența unui acord de voință secret, care reprezenta intenția părților de a crea o formă de organizare a activității dependentă, pentru a asigura limitarea răspunderii societății beneficiare.

După evocarea dispozițiilor art. 1.175 și art. 1.198 din C. civ. de la 1864 și art. 1.289-1.294 C. civ., a arătat că proba simulației constituirii unei societăți prezintă particularități față de dreptul comun, în sensul că existența simulației poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții.

Sub acest aspect, a arătat că din probele administrate rezulta că S.C. C. S.R.L. nu avea organizare, patrimoniu sau scop propriu.

A mai afirmat că legiuitorul a prevăzut în mod expres că simulația se putea proba prin orice alt mijloc (înscrisuri, martori, interogatoriu etc), având în vedere că procurarea și depunerea la instanță a înscrisului doveditor ar fi fost imposibilă. În acest sens, a arătat că, în calitate de terț de bună-credință, nu avea obligația de a depune actul secret.

În continuare, a subliniat că aprecierea instanței de apel în sensul că simulația nu a existat, dacă actul public nu era încheiat între aceleași părți, a fost greșită.

În argumentare, a arătat că instanța de apel a ignorat explicațiile și probele existente la dosar, în condițiile în care societatea D. s.r.o. era deținută și controlată exclusiv de B..

De asemenea, a precizat că argumentul instanței de prim control judiciar potrivit căruia comportamentul societății C. S.R.L. după înființare nu era relevant și nu putea constitui o dovadă a simulației formei de organizare, a fost greșit, întrucât în cazul simulației societății comerciale, aceasta nu putea fi dovedită decât prin analiza concretă și completă a comportamentului acesteia după înființare.

A mai arătat că pentru stabilirea simulației unei societăți trebuiau analizate elementele principale ce determină personalitatea juridică distinctă a acesteia, și anume organizarea de-sine-stătătoare, patrimoniul propriu și scopul propriu.

Referitor la prima cerință, a arătat că probele administrate în cauză relevă că S.C. C. S.R.L. nu avea o organizare de-sine-stătătoare, ci era subordonată societății B., societatea din România fiind un instrument al voinței societății dominante, iar subordonarea față de societatea intimată din Germania deriva din actul constitutiv și din contractul de administrare încheiat la data de 05.08.2009.

A mai afirmat că și modalitatea de acordare a unui împrumut administratorului societății din România de către societatea B., pe o perioadă de 124 de luni, fără constituirea vreunei garanții era nelegală și a dovedit că administratorul era finanțat de societatea mamă și era obligat sa realizeze exclusiv scopul acesteia și nu al societății organizate pe teritoriul României.

Totodată, a arătat că după pronunțarea deciziei civile nr. 353/03.10.2019, de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, prin care s-a menținut obligația de plată în sarcina S.C. C. S.R.L. a sumei de 9.799.464 RON, aceasta a notat în cartea funciară un drept de ipotecă asupra halei de producție din localitatea Santăul Mare, județul Bihor, în favoarea D. s.r.o., deținută 100% de B., pentru un împrumut de 1.000.000 euro și alte obligații de plată aferente acestuia.

Or, în opinia recurentei-reclamante, în condițiile în care societatea D. s.r.o. nu avea ca obiect de activitate activități bancare sau de creditare, acordarea unui împrumut de 1.000.000 euro a subminat orice independență economică a societății din România.

A mai menționat că lipsa unei organizări proprii a intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L. a fost dovedită prin faptul că toate societățile pârâte erau reprezentate de același avocat.

Referitor la cerința existenței unui patrimoniu propriu, a arătat că neîntrunirea acesteia rezulta din aportul asociatului E. la capitalul social și împrumuturile personale obținute de acesta.

Astfel, a arătat că împrumutul de 86.000 euro, acordat de D. s.r.o. s-a realizat în același timp cu majorarea de capital social a intimatei-pârâte S.C. C. S.R.L. de către asociatul E. în anul 2011.

De asemenea, a afirmat că modalitatea frauduloasă de stornare a sumelor aferente serviciilor de administrare prestate de S.C. F. și utilizarea lor ca aport la majorarea de capital social pentru asociatul E. echivala cu lipsa depunerii capitalului social din patrimoniul propriu.

Totodată, a susținut că inexistența unui patrimoniu propriu era dovedită și de situația activelor și stocurilor deținute de forma de organizare a intimatei-pârâte C. S.R.L., confuzia de patrimonii rezultând din dependența juridică și economică a acestei societăți față de B..

În continuare, a arătat că scopul pentru care a fost decisă această modalitate de organizare a activității societății în România a fost cel de a limita răspunderea intimatei-pârâte B. pentru datoriile care ar rezulta din activitatea desfășurată.

A mai afirmat că actul constitutiv prin care a fost înființată filiala din România a fost un act juridic simulat, fictiv, așa încât acesta nu îi era opozabil.

Actul public încheiat între părți, respectiv între societatea mamă, prin intermediul D. s.r.o. și E. nu a fost un act constitutiv de înființare a unei societăți cu personalitate juridică distinctă, ci a reprezentat un contract de agenție, de reprezentare a intereselor B. pe teritoriul României.

În consecință, recurenta-reclamantă a apreciat că este îndreptățită să pretindă creanța sa rezultată din răspunderea contractuală și delictuală de la adevărații titulari ai raportului juridic, respectiv de la fondatori, asociați majoritari, organe reprezentative ale persoanei juridice etc.

Totodată, a menționat că în cauză erau aplicabile și prevederile Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, invocând în acest sens hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în cauzele C-15/74 - Centrafarm BV contra Sterliog Drug și C-97/08 - Akzo Nobel NV.

A mai susținut că societatea B. avea calitate procesuală pasivă, având în vedere că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de către o filială sau o altă formă de asociere unor terțe persoane aparținea societății intimate din Germania.

În continuare, a arătat că deși societatea C. S.R.L. desemnase un administrator cu puteri depline în persoana lui E. prin actul constitutiv, toate prerogativele de conducere și control reveneau asociatului majoritar, deținut integral de B., intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. neavând în fapt autonomie decizională.

A mai afirmat că, deși la înființarea S.C. C. S.R.L. s-a declarat că aceasta va desfășura activități de confecții metalice și părți componente ale construcțiilor metalice, în fapt, aceasta a asigurat distribuția bunurilor produse de societatea B.. În acest sens, a arătat că din probele depuse la dosarul cauzei rezulta că intimata-pârâtă nu a efectuat nicio activitate de producție până în 2015, funcționând, în fapt, ca un agent de vânzări.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, nu doar forma de asociere în România era simulată, dar și întreaga activitate "de producție" din România.

Totodată, a precizat că deciziile nu s-au luat niciodată la sediul social al societății intimate din România, întreaga politică și directivele de desfășurare a activității fiind adoptate în cadrul societății B..

A mai susținut că soluționarea cauzei s-a realizat cu ignorarea Legii nr. 129/2019 din perspectiva faptului că beneficiarul real era B..

În final, a conchis că instanța de apel nu a analizat incidența art. 1.198 C. civ. prin raportare la înscrisurile depuse la termenul din 18.11.2019.

La 22.06.2021 intimatele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 23.06.2021 intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurenta-reclamantă și-a expus punctul de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că deși recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată sau existența unor motive contradictorii ori a motivelor străine de natura cauzei.

Ca atare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 129/2019, dat fiind că beneficiarul real al operațiunii era B..

Aceste critici vizează soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că B. răspunde material pentru prejudiciile cauzate acesteia de S.C. C. S.R.L.

Însă Înalta Curte subliniază că prin încheierea din 16.02.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția nulității acestui capăt de cerere, iar această soluție a dobândit autoritate de lucru judecat, ca urmare a neatacării cu recurs a deciziei nr. 52/C/2018-A/13.03.2018, prin care Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva ei.

Ca atare, nu se mai justifică examinarea criticilor prin care recurenta-reclamantă urmărește să obțină angajarea răspunderii materiale a societății B. pentru eventualele prejudicii cauzate de S.C. C. S.R.L.

Celelalte critici din cererea de recurs prin care se invocă pretinsa încălcare a unor norme de drept procesual și aplicarea greșită a unor norme de drept material reflectă o reluare întocmai a celor expuse prin cererea de apel. Or, cerința impusă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. presupune dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei recurate. Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din etapa procesuală anterioară nu întrunește cerința anterior evocată.

Aceasta întrucât aspectele prezentate de autoarea căii de atac au primit deja o dezlegare prin decizia curții de apel, iar recursul nu îngăduie o reevaluare a acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; mai mult, sistemul de drept național nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), nu și al treilea grad devolutiv.

În plus, autoarea recursului încearcă să demonstreze eronata aplicare a unor dispoziții legale pornind de la premisa că instanța de apel a stabilit în mod eronat situația de fapt. Or, greșita aplicare a unor dispoziții legale poate fi verificată în recurs numai prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, deoarece controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Cererea intimatelor-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată nu a fost dovedită, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., motiv pentru care va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 297/C/2020-A/18.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea intimatelor-pârâte D. s.r.o., B. și C. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.