ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 62/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și hotărârea atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.03.2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L., prin C. S.R.L. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/2014 de B.N.P. E., intervenit între pârâte în ce privește dreptul de creanță izvorât din convenția de credit nr. x/2008, să repună părțile în situația anterioară cesiunii de creanță, în sensul negocierii directe cu D. S.A., în calitate de succesor în drepturi al F. S.A. și să dispună radierea din C.F. x Oradea a înscrierii referitoare la notarea cesiunii de creanță.

Prin sentința nr. 215/LP/07.12.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei de interes, a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâta D. S.A. și în consecință, a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, iar pârâta S.C. B. S.R.L., prin C. S.R.L. a promovat apel incident.

Prin decizia nr. 126/C/2018-A/22.05.2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul incident al pârâtei; a admis apelul reclamantei, a anulat în parte sentința nr. 215/LP/07.12.2017 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe. A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentința nr. 221/LP/08.11.2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 168/C/2019-A/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prima critică se referă la ilicitatea cesiunii de creanță, în argumentarea căreia recurenta a prezentat situația de fapt ulterioară încheierii contractului de credit nr. x/2008, cu privire la incapacitatea ei de plată după anul 2011, scadența anticipată a creditului și pornirea executării silite împotriva sa în 2013, la cele două angajamente de plată încheiate cu banca înregistrate sub nr. x/28.10.2013 și nr. y/21.05.2014 și plățile efectuate în cursul anilor 2013-2014, urmând ca la finalul perioadei să fie repusă în cadrul contractului preexistent, potrivit discuțiilor purtate cu reprezentanții băncii.

Astfel, recurenta a apreciat că creditul a redevenit "performant" în anii 2013-2014, iar cele două angajamente de plată reprezintă adevărate acte juridice bilaterale, în urma cărora a achitat suma de 4.050 de franci elvețieni, precum și suma în plus de 7.000 de franci elvețieni la solicitarea băncii.

A mai arătat că ulterior, cu ocazia deplasării la bancă în vederea achitării ratei nr. 4 din cel de-al doilea angajament de plată, recurentei i s-a comunicat faptul că creditul a fost declarat neperformant și că a fost cesionat către pârâta B..

Or, având în vedere angajamentele de plată, precum și faptul că banca a suspendat procedura executării silite și că i-au fost acceptate plățile, recurenta susține că se poate afirma că între părți a intervenit practic o convenție având ca scop reluarea drepturilor și obligațiilor contractuale preexistente, discuțiile purtate cu banca fiind în acest sens.

Astfel, întrucât se afla în cursul unui angajament de plată, recurenta consideră că cesiunea de creanță ce a intervenit între bancă și S.C. B. S.R.L. contravine bunelor moravuri, banca fiind de rea-credință la momentul vânzării creanței izvorâte din convenția de credit nr. x/2008. Acest aspect determină un obiect și o cauză ilicită a actului juridic, fapt ce atrage nulitatea absolută a cesiunii de creanță.

Recurenta a mai arătat că, prin introducerea creanței aflate în discuție în categoria celor neperformante și cesionarea ei unui recuperator de creanțe, care s-a grăbit să demareze procedura executării silite, în urma căreia și-a pierdut locuința, banca și-a exercitat dreptul de a cesiona cu rea-credință, iar acest abuz de drept săvârșit în cadrul unui raport juridic de inegalitate contravine bunelor moravuri.

Prin acest abuz, obiectul și cauza cesiunii de creanță au devenit ilicite, aspect ce determină nulitatea absolută a cesiunii de creanță în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă.

A mai susținut că instanța de apel a interpretat eronat faptul că cesiunea de creanță a privit contractul de credit nr. x/11.01.2008.

Sub acest aspect, recurenta a relevat că cesiunea a privit doar creanța, nefiind o cesiune de contract care ar fi impus și acordul ei, pentru a fi pe un tărâm al răspunderii civile contractuale, iar aspectele prezentate în demersul său juridic au fost cu privire la împrejurările în care banca a hotărât să cedeze creanța, cesiune ce a reprezentat un abuz al dreptului de a cesiona, respectiv o conduită imorală a băncii.

În opinia recurentei, în speță s-a realizat o încălcare a dispozițiilor care reglementează obiectul și cauza actului juridic din perspectiva caracterului imoral, pentru care legiuitorul consacră sancțiunea nulității absolute.

Mai mult, a susținut că, având în vedere contextul factual (intervenirea unei crize economice mondiale care i-a cauzat o incapacitate de plată, urmată de declararea scadenței anticipate, o dificilă redresare financiară, solicitarea băncii de a achita o sumă consistentă pentru a face dovada capacității de plată, conformarea sa la această solicitare și respectarea a două angajamente de plată), vânzarea creanței reprezintă un comportament contrar ordinii publice.

Recurenta a mai relevat că prin vânzarea creanței sale într-un pachet de creanțe neperformante, care devenise însă performantă la nivelul anilor 2013-2014, banca nu i-a protejat interesele, iar fapta băncii este contrară bunelor moravuri în actualul context social și care contravine tendinței europene în privința raportului profesionist-consumator.

Referitor la cauza cesiunii de creanță, recurenta a arătat că aceasta s-a concretizat printr-o nepăsare la adresa ei, fără a se ține cont de eforturile ei de a se redresa financiar, de dorința de a continua raportul obligațional și de a-și proteja locuința de o eventuală executare silită, având în vedere plățile efectuate în anii 2013-2014.

A conchis recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.225 alin. (2) și (3), art. 1.236 alin. (3) și art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora contractul întemeiat pe o cauză imorală și având un obiect ilicit este nul absolut.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, potrivit căruia creanțele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituții autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituții de același tip ori altor entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale.

În acest sens, a arătat că textul legal invocat nu impune ca destinația creditului ipotecar să constea în investiții imobiliare, prevăzând însă, cu titlu general, că respectivele creanțe ipotecare nu vor putea fi cesionate decât unor instituții de același tip sau altor entități autorizate și reglementate în acel sens prin legi speciale, fără a distinge în funcție de destinația creditului.

Or, reținând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, întrucât creditul nu a fost contractat pentru investiții imobiliare, curtea de apel a încălcat principiul conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă.

Recurenta consideră că, la momentul adoptării textului de lege evocat, legiuitorul a cuprins toate creditele ipotecare, indiferent de destinația stabilită în contract, deoarece a avut în vedere consecințele cesionării unei creanțe ipotecare către orice fel de persoană.

Cea de-a treia critică invocată de către recurentă se referă la faptul că cesiunea de creanță a avut ca obiect o creanță greșit calculată.

Astfel, se arată că prin imputarea eronată a sumelor plătite în baza celor două angajamente de plată, așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză extrajudiciară, cesiunea de creanța a avut ca obiect o creanță greșit calculată. Așa fiind, cesiunea de creanță este nulă parțial, ca urmare a inexistenței parțiale a obiectului, mai precis a obiectului obligației, banca nefiind în măsură să vândă o creanță mai mare decât cea pe care o deținea.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05.02.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea din 01.07.2020, Înalta Curte a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la termenul din 20.01.2021 pricina a fost repusă pe rol.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei vizând încălcarea prevederilor art. 1.225 alin. (2) și (3), art. 1.236 alin. (3) și art. 1.238 alin. (2) C. civ., cu referire la obiectul ilicit și cauza imorală și ilicită a cesiunii de creanță, sunt nefondate.

În argumentarea acestui motiv, recurenta invocă atât obiectul ilicit, cât și cauza ilicită și imorală a contractului de cesiune, ca urmare a nesocotirii angajamentelor de plată din 28.10.2013 și 21.05.2014 și a plăților efectuate în perioada anilor 2013-2014, la finalul cărora susține că urma să fie repusă în cadrul contractual preexistent, context în care banca a exercitat un abuz cu privire la dreptul de a cesiona creanța, declarând neperformant creditul.

Cu privire la obiectul cesiunii de creanță, recurenta a relevat caracterul ilicit ce contravine ordinii publice și bunelor moravuri, având în vedere reaua-credință a băncii și abuzul exercitat de aceasta cu privire la dreptul de a cesiona creanța izvorâtă din convenția de credit nr. x/2008 către un recuperator de creanțe.

Potrivit art. 1.225 C. civ. obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Sub sancțiunea nulității absolute, obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, fiind ilicit atunci când obiectul este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

În cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod just a reținut că argumentele invocate de reclamantă nu sunt de natură să contureze concluzia că obiectul cesiunii de creanță contravine ordinii publice și bunelor moravuri, astfel că dispozițiile art. 1.225 alin. (3) C. civ. au fost interpretate corect.

Aspectele evocate de recurentă cu referire la conduita băncii și reaua-credință nu afectează legalitatea operațiunii juridice parțiale a cesiunii de creanță autentificată sub nr. x/2014 de B.N.P. E., în condițiile în care nu există nicio prevedere legală sau convențională care să condiționeze validitatea contractului de cesiune de angajamentele de plată din 28.10.2013 și 21.05.2014 încheiate de recurentă cu banca.

Faptul că recurenta este nemulțumită de modul în care banca a înțeles să își exercite dreptul de a cesiona creanța izvorâtă din convenția de credit nr. x/2008, în condițiile în care nu a dat prevalență angajamentelor de plată încheiate și fără să țină cont de eforturile de redresare financiară ale ei, nu constituie un abuz din perspectiva unui raport de inegalitate ce pornește de la premisa că recurenta este partea inferioară din contract.

Rațiunile care stau la baza cesiunilor de creanță sunt specifice unei economii de piață, neavând niciun fundament afirmațiile recurentei referitoare la operațiunea speculativă a vânzării creanței, în sensul că ar contraveni ordinii publice și bunelor moravuri.

În ceea ce privește motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului de cesiune creanță, prin prisma cărora se invocă încălcarea prevederilor art. 1.236 alin. (3) și art. 1.238 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Din conținutul cererii de chemare în judecată reiese că acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x/2014 de B.N.P. E. nu a fost fundamentată pe cauza ilicită și imorală a actului juridic, ci pe vicii care au nesocotit legalitatea obiectului ei, creanța cesionată.

Ca atare, cauza juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost determinată de nesocotirea prevederilor art. 1.236 alin. (3) și art. 1.238 alin. (2) C. civ., pentru a putea permite, în condiții de legalitate, instanței de recurs posibilitatea analizei interpretării greșite a acestora, așa cum se solicită prin cererea de recurs.

Această concluzie se justifică atât din examinarea conținutului cererii de chemare în judecată, cât și a cererii de apel care au subliniat, drept motiv de nulitate, încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea 190/1999 și ilicitatea obiectului cesiunii, dreptul de creanță derivat din contractul de credit bancar.

În caz contrar, ar fi eludate dispozițiile art. 204 C. proc. civ. care, deși recunosc reclamantului, din cadrul procesului civil, prerogativa de a-și modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul cauzei juridice, aceasta nu poate fi efectuată decât, în limine litis, numai până la primul termen de judecată, când părțile sunt legal citate. Acest moment procesual este depășit în prezenta cauză.

Prin urmare, aspectele legate de cauza ilicită sau imorală a cesiunii de creanță și presupusa încălcare a prevederilor art. 1.236 alin. (3) și art. 1.238 alin. (2) C. civ. ca și motive de nulitate absolută nu vor fi analizate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Un alt motiv de recurs invocat se referă la nulitatea parțială a contractului de cesiune creanță aflat în discuție, dat fiind faptul că obiectul este reprezentat de o creanță greșit calculată, așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză extrajudiciară. Astfel, recurenta apreciază că banca nu era în măsură să vândă o creanță mai mare decât cea pe care o deținea.

Critica nu poate fi reținută.

Conform art. 1.566 C. civ. "Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.

Având în vedere că cesiunea de creanță are doar efect translativ, în sensul înlocuirii titularului creanței cu un alt titular, fără a schimba condițiile și efectele contractului inițial dintre părți și fără ca situația juridică a debitorului cedat să sufere modificări, rezultă că orice discuție legată de cuantumul creanței și plățile efectuate de recurentă către creditorul cedent pot fi opuse cesionarului în cazul unei eventuale demarării a procedurii de executare silite și contestației la executare.

Așadar, apărările cu privire la calculul greșit al creanței nu pot fi valorificate din perspectiva nulității absolute a contractului, cu referire la obiect în cadrul prezentului litigiu, dar pot fi valorificate contra cesionarului în condițiile art. 1.582 C. civ.

Înalta Curte constată că este nefondată și critica referitoare la încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, respectiv cea prin care se susține că, în cauză, creanța bancară nu era transmisibilă.

În argumentarea acestei critici recurenta susține că textul de lege evocat nu prevede că se aplică strict creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare, ci doar se referă, cu titlu general, la faptul că orice creanțe ipotecare nu vor putea fi cesionate decât unor instituții de același tip sau altor entități autorizate și reglementate în acel sens prin legi speciale. Apreciază că legiuitorul a cuprins toate creditele ipotecare indiferent de destinația stabilită în contract, deoarece a avut în vedere consecințele cesionării unei creanțe ipotecare către orice fel de persoană.

Pornind de la afirmațiile recurentei, se constată că aceasta face o interpretare eronată a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, ignorând faptul că Legea nr. 190/1999 este o lege specială ce se aplică doar în cazul unui anumit tip de credit, așa cum rezultă din chiar titlul acestui act normativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 "Prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare", iar la art. 2 lit. c) este definită noțiunea de "credit ipotecar pentru investiții imobiliare", dispozițiile sale nefiind aplicabile altor categorii de credite bancare, indiferent de modul de garantare a acestora.

Modalitatea de garantare a rambursării unui credit, în sensul instituirii unui drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de nevoi personale într-un contract de credit ipotecar, întrucât Legea nr. 190/1999 instituie în art. 2 lit. c) două condiții cumulative pentru existența unui astfel de credit, respectiv, pe lângă necesitatea garantării rambursării creditului cu un drept de ipotecă, este impusă și cerința ca obiectul contractului să îl constituie realizarea de investiții imobiliare cu destinație locativă sau altă destinație pentru finanțarea căreia a fost acordat creditul, condiție neîndeplinită în cauza de față.

Acceptarea unei alte interpretări a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 astfel cum pretinde recurenta și aplicarea normei în cazul unui alt tip de credit, cum ar fi cel de nevoi personale, ar conduce la adăugarea la lege și nesocotirea principiului securității juridice, context în care nu poate fi primită afirmația potrivit căreia instanța de apel a încălcat principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, deoarece, în acest caz, Legea nr. 190/1999 distinge expres domeniul său de aplicare.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 168/C/2019-A/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.