ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele,

Prin sentința civilă nr. 238/C din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 381/111/2009, s-a admis în parte acțiunea formulată, completată și precizată de către reclamantul G.D., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA.

S-a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată, completată și precizată de către intervenientul în interes propriu H.T., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA.

S-a dispus obligarea pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata în solidar către reclamantul G.D. și către intervenientul în interes propriu H.T. a sumei de 872.594 lei cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, sumă actualizată la data de 30 aprilie 2012, conform raportului de expertiză contabilă și tehnică judiciară întocmit de expert B.M. și expert B.E., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum și la plata către aceștia a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale și a cererii de intervenție și până la plata efectivă.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere din acțiunea principală precizată a reclamantului și din cererea de intervenție precizată, formulată de intervenientul în interes propriu privind acordarea daunelor interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

S-a dispus obligarea pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata în către reclamant și intervenient, în solidar, a cheltuielilor parțiale de judecată, reprezentând onorariu de expert parțial, în sumă de 7.000 lei, conform chitanțelor de la dosar.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut reținut următoarele:

Prin acțiunile formulate inițial, reclamantul (la 25 mai 2009) și intervenientul (la 26 septembrie 2011) au solicitat „drepturile patrimoniale restante cuvenite cu titlu de despăgubiri urmare a exploatării Brevetului de Invenție din 11 mai 1987” în conformitate cu art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, pentru perioada de valabilitate și exploatare a brevetului de invenție, respectiv 01 ianuarie 1999-11 mai 2007.

Ulterior, precizându-și acțiunea (27 octombrie 2009), reclamantul a arătat că își întemeiază cererea și pe prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, invocând și dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru a solicita „trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul București pentru competentă soluționare”.

Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul a depus două cereri completatoare de acțiune privind acordarea de daune interese, la termenul din luna iunie 2011 (filele 20-21) și, respectiv din septembrie 2011 (filele 70-71), prin care a invocat prevederile art. 1073, 1075, 1082, 1084 și 1090 C. civ. și art. 36 din Legea nr. 64/1991, solicitând și plata dobânzii, cu motivarea că „prejudiciul efectiv suferit de reclamant se concretizează în mod evident în venitul net pe care acesta l-ar fi obținut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume rezultând din aplicarea coeficientului de devalorizare a leului în raport cu dolarul”; a mai arătat că, în opinia sa, este admisibil cumulul dobânzii și actualizarea sumei cu rata inflației, dată fiind natura juridică diferită a celor două prejudicii, care nu conduc la o dublă reparație.

Cererile privind daunele interese conțin în partea a doua și un capitol privind „calculul drepturilor bănești reprezentând daune interese”, în cuprinsul cărora se indică, în concret, modalitatea de calcul a acestor sume, în viziunea reclamantului, calcul care pornește de la dispozițiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 și are în vedere valoarea eficienței economice a invenției în cuantumul calculat în dosarul anterior și încasat de reclamant în anul 2000.

În ceea ce privește modalitatea de cuantificare a drepturilor patrimoniale pretinse, atât reclamantul cât și intervenientul au făcut referire la prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 61/1991 (art. 91 alin. (3)) potrivit cărora „Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, potrivit prevederilor art. 36 din lege, se stabilesc pe baza de contract și se acordă în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției și numai pentru perioada de exploatare a acesteia.”

Prin sentința civilă nr. 145/C din 21 mai 2010 pronunțată în primul ciclu procesual de Tribunalul Bihor, s-a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, ca neîntemeiată.

Cu privire la incidența Legii nr. 214/2008 și a competenței atrase de această lege, Tribunalul Bihor a reținut că „excepția de necompetență materială a Tribunalului Bihor, întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005, completată cu prevederile Legii nr. 214/2008 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială este neîntemeiată.”

Instanța a apreciat că reclamantul G.D. nu îndeplinește condițiile stipulate prin art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât dreptul său patrimonial conferit de brevet nu a fost încălcat prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul său prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

În rejudecare, Tribunalul Bihor a constatat că prin apelul formulat, reclamantul G.D. a criticat hotărârea primei instanțe din primul ciclu procesual numai în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii pe fondul acesteia, fără a aduce critici împotriva soluției de respingere a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor față de neaplicarea Legii nr. 214/2008; în consecință, s-a apreciat că dezlegarea dată de Tribunalul Bihor privind respingerea excepției necompetenței teritoriale, precum și considerentele care au stat la baza acestei soluții, au intrat în puterea de lucru judecat.

Totodată, instanța a mai reținut că, potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) și (3) din Legea nr. 64/1991, pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenție, titularul (respectiv pârâta) datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.

În prezenta cauză, pârâta s-a apărat prin invocarea decăderii din drepturile conferite de brevet, întrucât a încetat să mai achite taxele anuale datorate pentru menținerea în vigoare a brevetului, ceea ce a făcut ca invenția să nu mai fie protejată și, implicit să nu mai datoreze reclamanților drepturile conferite de calitatea de inventator.

Instanța de fond a reținut însă că neplata taxelor în discuție nu le exonerează pe pârâte de plata drepturilor de autor cuvenite reclamantului și intervenientului, în condițiile legii.

Atitudinea pârâtelor care au încetat a mai plăti taxele aferente brevetului de invenție, fără a-i încunoștința pe reclamant și intervenient, potrivit art. 4 alin. (1) și art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 64/1991, s-a apreciat că poate îmbrăca forma abuzului de drept ce a avut ca rezultat încălcarea drepturilor de autor ale acestora.

În consecință, tribunalul a considerat că nu poate fi vorba despre faptul că „titularul de brevet înțelege să nu mai aplice invenția la un moment dat”, așa cum pârâta a susținut, constatându-se că invenția este aplicată și în prezent (anul 2012).

Totodată, s-a apreciat că prin refuzul de a mai achita taxele aferente brevetului, pârâtele au încercat să se sustragă de la obligația de achitare a drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului și intervenientului, rezultate din efectele economice și efectele sociale generate prin aplicarea invenției, ceea ce le-a adus greve prejudicii, prin privarea acestora de dreptul de a cesiona brevetul de invenție; or, aceste prejudicii pot și trebuie a fi reparate prin acordarea unor recompense pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,,drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenții brevetate și aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția”.

Legea prevede că, negocierea se va face pornind de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legislația în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, adică la data de 11 mai 1987, în cazul brevetului care face obiectul prezentului dosar.

Conform Regulamentului de aplicare a Legii 64/1991, aprobat prin H.G. Nr. 152/1992 (Regula 53 alin. (2)),, la baza negocierii drepturilor bănești cuvenite inventatorului, conform art. 66 din Legea 64/1991, stau următoarele:

a) postcalculul avantajelor economice anuale obținute prin aplicarea invenției, întocmit de unitatea care a aplicat invenția;

b) avantajele economice sau sociale stabilite de unitate prin apreciere, atunci când nu se poate efectua un postcalcul direct al avantajelor economice (diferența de costuri, eliminarea sau reducerea importurilor etc.)”.

Din probatoriul administrat în cauză și din cele reținute de experții care au întocmit raportul de expertiză, prima instanță a constatat că pârâta nu a avut și nu are organizată o evidență contabilă -,,postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice și sociale anuale, obținute prin aplicarea invenției, reținându-se că au fost încălcate și prevederile art. 71 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora: „brevetele de invenție în vigoare reprezintă active necorporale și se înregistrează în patrimoniul titularului, persoană juridică”.

De asemenea, s-a constatat că nu există nici alte documente care, în lipsa unei evidențe contabile, să permită determinarea prin alte metode de apreciere a eficiențe economice și a efectelor sociale rezultate prin aplicarea invenției.

Cele anterior reținute sunt susținute atât prin raportul de expertiză întocmit în cauza de față, cât și prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 3065/1992 al Judecătoriei Oradea în cauza având ca obiect ,,despăgubiri pentru exploatarea invenției din 1987 cu titlul P. de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău, Bihor”.

În cel din urmă raport de expertiză s-a reținut că în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău nu s-a evidențiat și înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenție din 1987, ceea ce a denaturat veniturile și cheltuielile și, în concluzie, rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău; de asemenea, o dovadă în același sens este și raportul de expertiză efectuat în Dosarul 3065/1992 al Tribunalului Brașov în cauza având ca obiect ,,despăgubiri pentru exploatarea invenției din 1987 cu titlul Piston de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor”, prin care s-a constatat că, în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău, nu s-a evidențiat și înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenție din 1987, ceea ce a denaturat veniturile și cheltuielile și, în concluzie, rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău.

S-a solicitat instanței să constate că, anterior prezentului litigiu, pârâta a mai fost chemată în justiție în două rânduri de către reclamant și intervenient, iar în rapoartele de expertiză administrate în acele cauze s-au găsit aceleași nereguli ca cele din cauza de față - neînregistrarea ca activ necorporal a brevetului de invenție din 1987 și neîntocmirea fișelor de postcalcul (contrar prevederilor art. 71 din Legea nr. 64/1991), împrejurare ce demonstrează că pârâta, deși a fost găsită în culpă în alte două litigii cu privire la acest aspect, a refuzat să-și îndeplinească obligațiile legale ce-i reveneau în legătură cu exploatarea brevetului de invenție.

Prima instanță a apreciat că neplata taxelor aferente brevetului de către pârâtă nu o poate exonera de plata despăgubirilor ce le sunt datorate reclamantului și intervenientului, ci, din contră, acestora le-au fost cauzate prejudicii ce trebuie acoperite prin acordarea unor sume cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție din 1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007.

Cu privire la acest aspect, prima instanță a apreciat că operează autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 114/A/2010 a Curții de Apel Oradea (irevocabilă), prin care, în primul ciclu procesual, s-a admis apelul, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, s-a reținut că: „În situația în care titularul brevetului este altul decât inventatorul, neplata taxei prevăzute de lege pentru menținerea în vigoare a invenției nu poate fi invocată de titularul brevetului pentru a se sustrage de la plata obligațiilor ce-i revin (potrivit art. 36 din Lege) față de autorul invenției, în baza cesiunii legale a invenției.

Rezultă, per a contrario, că titularul de brevet are obligația de a achita inventatorului drepturile de autor cuvenite atât în situația în care se bucură de un drept de exploatare exclusivă a invenției, ca urmare a plății taxei de menținere în vigoare a acestuia, cât și în situația în care a pierdut acest drept, prin neplata taxei respective.”

Prin urmare, prima instanță a reținut că neplata taxelor aferente brevetului de către titularul acestuia nu are efect de exonerare de la plata drepturilor cuvenite inventatorilor, obligație care subzistă.

Cu privire la perioada de protecție a brevetului de invenție s-a pronunțat deja instanța de apel în primul ciclu procesual - Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 114/A/2010, rămasă irevocabilă (fila 4 parag. 4, 5 și 6). Astfel, instanța de judecată a considerat, în mod judicios (în această privință operând autoritatea de lucru judecat), că legea aplicabilă în prezenta cauză este Legea nr. 64/1991 care statuează în prin art. 32 că „durata de valabilitate a unui brevet de invenție este de 20 de ani.”

În aceste condiții, s-a apreciat că rezultă fără dubiu că solicitarea reclamantului și intervenientului de a le fi achitate drepturile patrimoniale (cu titlu de recompense și daune interese) este întinsă pe o perioadă de 20 de ani, anume până la data de 31 mai 2007.

Totodată, s-a apreciat că în cauza de față sunt incidente și cele reținute în mod irevocabil în Dosarul nr. 3065/1992 al Judecătoriei Oradea, cât și cele reținute în Dosarul nr. 675/1995 Tribunalului Brașov.

În acest din urmă dosar, Curtea de Apel Brașov, prin Decizia nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000 a stabilit că suma ce urmează a fi achitată reclamanților drept recompensă pentru perioada 1987-1998 este în cuantum de 1.817.953.104 lei vechi, reprezentând drepturile inventatorilor pentru folosirea invenției în perioada 1987-1998.

În cauza de față, expertul a calculat sumele ce li se cuvin reclamantului și intervenientului pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007 luând drept reper hotărârea anterior menționată a Curții de Apel Brașov, astfel încât a procedat la actualizarea sumelor astfel rezultate până în prezent, respectiv momentul la care a fost depusă expertiza.

În aceste condiții, experții au concluzionat că suma totală de încasat de către autorii invenției cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. 98621/1987 de către pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, este de 872.594 lei, sumă actualizată la data de 30 aprilie 2012 și pe care pârâta va fi obligată să o plătească acestora, plus dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale și a cererii de intervenție și până la plata efectivă.

În aceste condiții, Tribunalul Bihor a apreciat că cele statuate în mod irevocabil de Curtea de Apel Brașov prin Decizia nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000, în sensul că pârâtele trebuie să achite reclamantului și intervenientului drepturile de proprietate intelectuală aferente invenției lor, se impun și în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

La termenul din data de 21 noiembrie 2011, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate având ca obiectiv:,,calcularea eficienței economice pentru aplicarea invenției,,piston pentru compresoare și pompe, brevet de invenție din 1987 la Schela de producție petrolieră Suplacu de Barcău - Stația de compresoare pe perioada 01 ianuarie 1999 - 31 mai 2007 și reactualizarea sumelor rezultate anterior datei de 24 octombrie 2011”.

Totodată, s-a mai dispus efectuarea unei expertize în proprietate industrială având ca obiectiv: “Să se calculeze eficiența economică pentru aplicarea invenției piston pentru compresoare și pompe pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul stației de compresoare.”

Instanța a mai dispus ca experții să răspundă și obiectivelor depuse în scris de către părți, respectiv celor formulate la data de 18 octombrie 2011 de către reclamantul G.D., precum și celor formulate de pârâtă prin adresa din data de 17 noiembrie 2011.

În ce privește susținerile pârâtei SC O.M.V.P. SA cu privire la legalitatea, temeinicia și corectitudinea concluziilor expertizei, instanța a reținut că experții au convocat părțile de 9 ori.

Având în vedere acest aspect, precum și faptul că experții au răspuns obiectivelor și obiecțiunilor formulate de părți, astfel cum au fost cenzurate de instanță cu privire la lucrarea efectuată, tribunalul a apreciat drept inoportună și inutilă efectuarea unei contraexpertize, conform prevederilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește acordarea daunelor interese solicitate de reclamant și intervenient prin concluziile susținute pe fondul cauzei, instanța le-a apreciat neîntemeiate, pentru următoarele considerente :

Pentru a putea fi acordate daune interese, reclamantul și intervenientul erau ținuți a face dovada prejudiciului invocat (eventus domni), adică a pierderii efective (damnum emergens) și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), conform articolului 1084 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.

Or, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă, iar pe de altă parte, suma suma de 65.313.600 lei pe care pârâta ar datora-o reclamantului și intervenientului cu titlul de daune interese, conform expertizei, a fost calculată de experți în absența unui obiectiv încuviințat de către instanță, motiv pentru care această concluzie a raportului de expertiză a fost înlăturată.

Instanța a apreciat că ceea ce experții au calculat cu titlul de,,daune interese” reprezintă cuantificarea unor „privațiuni” ce ar fi fost suferite de reclamant și intervenient, ca urmare a unor pretinse fapte ilicite ale pârâtei ce nu fac obiectul cererilor introductive de instanță și nu sunt incluse în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispozițiile Legii nr. 64/1991 care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului și intervenientului.

De asemenea, o parte din faptele reținute de către experți au fost tranșate deja în mod irevocabil între părți prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul anterior (respectiv sentința civilă nr. 176/S din 22 aprilie 1999 a Tribunalului Brașov, menținută prin Decizia civilă nr. 49/Ap din 26 aprilie 2000 a Curții de Apel Brașov) prin care s-a respins cererea inventatorilor de obligare a pârâtei la încheierea oricărui contract de licență cu autorii invenției, aceste chestiuni nemaiputând fi repuse în discuție în prezenta cauză, întrucât se opune puterea de lucru judecat.

Totodată, instanța a mai reținut că în cuprinsul raportul de expertiză (f. 52), acest calcul al daunelor interese pentru perioada1999 - 2002 este efectuat în capitolul nr. 5, care tratează obiectivul stabilit de instanță, anume „să se calculeze eficiența economică pentru aplicarea invenției piston pentru compresoare și pompe pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul stației de compresoare”. Suma stabilită este de 36.628.907 lei, însă acest obiectiv nu se referă deloc la un astfel de calcul.

În plus, la fila 57 a raportului de expertiză, este reluat calculul daunelor interese, însă pentru perioada 1999 - 2007, iar suma rezultată este de 65.313.600 lei; calculul efectuat de experți privește răspunsul la obiectivul nr. 4 al reclamantului, anume „stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenție din 1987 pentru perioada 01 ianuarie 1999 - 31 mai 2007”.

Instanța a apreciat că sintagma „cuantumul drepturilor patrimoniale” nu se referă nici în accepțiunea reclamantului la daune-interese pentru anumite fapte ilicite ale pârâtei, ci numai la drepturile bănești cuvenite în calitate de inventatori; această concluzie este confirmată și de petitul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat „obligarea pârâtei la plata drepturilor patrimoniale restante”, iar în cuprinsul acțiunii se arată că perioada pentru care se solicită drepturile bănești este cea rămasă, ca urmare a litigiului anterior, anume cea cuprinsă între 01 ianuarie 1999 - 11 mai 2007.

De asemenea, tribunalul a apreciat că, pentru aceleași considerente reținute de Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 176/S/1999, cererea reclamantului și a intervenientului este admisibilă, în parte, instanța neputând acorda recompense pentru viitor, ci doar pentru perioada indicată în petitul acelei cereri și până la pronunțarea acelei hotărâri.

Instanța a considerat că admiterea primului capăt de cerere al acțiunii reclamantului și intervenientului presupune tocmai acordarea acestor despăgubiri sau recompense pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție din 1987 de către pârâtă și exclude acordarea de daune interese, pentru prejudiciul suferit în perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007; s-a apreciat că rațiunea legiuitorului de la 2005 care a modificat legea - cadru privind brevetele de invenție, prin O.U.G. 100/2005, a fost aceea de a repara o eventuală nedreptate comisă față de titularii unui brevet de invenție nedespăgubiți integral sau corespunzător, și nu aceea de a crea premisele unei îmbogățiri fără justă cauză a acestor titulari.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul G.D. și intervenientul H.T., cât și apelanta pârâtă SC O.M.V.P. SA, fiecare dintre apelanți criticând sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motive proprii; fiecare parte apelantă a formulat întâmpinare la motivele de apel ale adversarului, solicitând respingerea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 266/A din 21 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, ambele apeluri formulate au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor cu care a fost învestită, dar și având în vedere cele invocate din oficiu, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 145/C/2010, pronunțată de Tribunalul Bihor în primul ciclu procesual, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul G.D., fiind respinsă și excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Bihor.

În ce privește soluția de respingere a acțiunii, s-a reținut că deși brevetul de invenție a fost acordat în baza Legii nr. 62/1974 pentru o perioadă de 15 ani (11 mai 1987-11 mai 2002), protecția juridică a invenției a încetat la data de 12 mai 1997 din cauza neplății de către pârâtă a taxelor anuale de menținere în vigoare a brevetului; în consecință, s-a reținut că începând cu această dată invenția putea fi folosită de orice persoană interesată, fără nicio obligație de plată a drepturilor inventatorilor.

Această hotărâre a fost însă desființată cu trimitere pentru o nouă judecare la Tribunalul Bihor prin Decizia civilă nr. 114/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, decizie rămasă irevocabilă prin neatacarea ei cu recurs de niciuna dintre părțile cauzei.

În consecință, instanța de apel a apreciat că aspectele analizate de instanța de apel în ciclul procesual anterior și prin care s-au dat dezlegări în cauză au intrat în puterea lucrului judecat; ca atare, în mod corect au fost avute în vedere de tribunal în rejudecare, astfel că au fost apreciate ca nefondate criticile apelantei pârâte sub acest aspect.

Faptul că prin această decizie s-a dispus desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este de natură a înlătura dezlegările date de instanța de apel, câtă vreme acestea au fundamentat soluția pronunțată, fiind considerate de instanță ca relevante sub acest aspect și constituind temei al hotărârii de desființare a sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, prin decizia pronunțată de instanța de apel, în primul ciclu procesual, s-a analizat și s-a statuat cu privire la perioada de valabilitate a brevetului de invenție din cauză, la efectele neplății taxelor anuale de menținere în vigoare a acestuia și a încetării protecției juridice a invenției, dându-se dezlegări asupra unor probleme de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, reflectate în considerentele ce au fundamentat soluția pronunțată.

De asemenea, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată de reclamant prin raportare la prevederile Legii nr. 214/2008, a fost respinsă în primă instanță, reținându-se că reclamantul nu îndeplinește cerințele stipulate de art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005 completată de Legea nr. 214/2008, invocată de acesta ca temei de drept al acțiunii, alături de alte dispoziții legale; soluția instanței de fond cu privire la această excepție nu a fost atacată cu apel.

Tot astfel, prin decizia pronunțată de instanța de apel în același prim ciclu procesual, a fost înlăturată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, în cuprinsul considerentelor deciziei, reținându-se faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenție în cauză este de 20 de ani și nu de 15 ani, cum greșit s-a reținut de prima instanță, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 203/2002), ca și prevederile art. 32 din Legea nr. 64/1991, aspecte prin prisma cărora s-a reținut și faptul că acțiunea formulată nu este prescrisă.

Ca atare, s-a apreciat că de vreme ce tribunalul, în primul ciclu procesual, a respins acțiunea formulată de reclamant, în baza unor temeiuri de fapt și de drept înlăturate de instanța de apel (decizia pronunțată în apel nefiind atacată cu recurs), aceste dezlegări, inclusiv cele cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune au intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel apreciind că nu mai pot forma obiect de analiză în rejudecare, respectiv în prezenta cale de atac.

Pe de altă parte, aceeași instanță a considerat că celelalte argumente invocate de pârâtă în rejudecarea cauzei, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.

În acest sens, s-a reținut că între părți nu s-a încheiat o convenție prin care să se stabilească drepturile patrimoniale de care beneficiază autorii invenției și modalitatea de acordare a acestor drepturi, fie sub forma unor prestații periodice, succesive, fie sub forma unei sume globale; drepturile patrimoniale solicitate în temeiul legii, s-au raportat la întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenție, în acest sens, avându-se în vedere și dispozițiile art. 36 și 71 din Legea nr. 64/1991.

În speță, obiectul cauzei vizează acordarea drepturilor patrimoniale aferente perioadei 1999-2007 pretinse de reclamant și intervenient în temeiul Legii nr. 64/1991, în calitatea lor de autori ai invenției, în timp ce pârâta are calitatea de titular al brevetului de invenție; reclamanții au invocat și Decizia civilă nr. 49Ap/2000 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care li s-au acordat despăgubiri pentru perioada 11 mai 1987-1998.

Raportat la aspectele anterior reținute și în condițiile în care drepturile pretinse, aferente perioadei 1999-2007, se încadrează în durata de valabilitate a brevetului de invenție, de 20 de ani (după cum s-a statuat cu referire la această durată, în mod irevocabil, prin decizia pronunțată de instanța de apel, în primul ciclu procesual) pârâta exploatând invenția în această perioadă (aspecte ce rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză), instanța de apel a constatat a fi nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, potrivit și prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, s-a apreciat că în lipsa unor clauze contractuale exprese referitoare la modalitatea de executare a obligațiilor prevăzute de lege privind drepturile patrimoniale cuvenite reclamantului și intervenientului, în calitatea acestora de inventatori, aceștia au posibilitatea ca, în funcție de modalitatea concretă de executare aleasă, să-și exercite dreptul la acțiune, fie pe durata derulării raportului juridic dintre părți, în cazul în care se solicită executarea sub forma unor prestații succesive, fie la expirarea duratei de valabilitate a brevetului de invenție, în măsura în care se solicită plata drepturilor bănești sub forma unei sume globale pentru toată perioada în discuție, situație în care, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la data expirării termenului de valabilitate a brevetului de invenție.

Tot astfel, câtă vreme între părți nu a existat o convenție în sensul acordării drepturilor patrimoniale sub forma unor prestații succesive, anuale, susținerile apelantei pârâte potrivit cărora pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 25 mai 2006 (1 ianuarie 1999-25 mai 2006) ar fi prescrise, de asemenea, au fost apreciate ca nefondate, considerându-se că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958; s-a apreciat că faptul că despăgubirile au fost calculate raportat la fiecare an atât prin raportului de expertiză efectuat în dosarul Curții de Apel Brașov, cât și în cele efectuat în cauza de față, nu este de natură a conduce la o altă concluzie sub acest aspect.

S-a constatat că, deși prin apelul declarat, pârâta apelantă a atacat și încheierea din data de 10 mai 2013 cu referire la respingerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosar, aceasta a precizat că nu mai înțelege să atace această încheiere, arătând că invocă soluția pronunțată de instanța de fond sub acest aspect ca o confirmare a faptului că Legea nr. 214/2008 nu este aplicabilă în cauză, în contextul argumentelor susținute cu privire la excepția prescripției extinctive; în consecință, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune efectuarea acestei analize.

Au fost înlăturate ca nefondate și celelalte critici ale pârâtei, vizând fondul cauzei.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991, pentru invențiile create și realizate, inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului, drepturile patrimoniale stabilindu-se în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului de invenție sau în funcție de aportul economic al invenției, în speță, pârâta având calitatea de titular al brevetului de invenție.

Conform art. 71 alin. (3) din lege, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția, în aceste cazuri negocierea începând de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet, normă prin care s-a urmărit să fie recompensați și inventatorii care nu au fost recompensați sau au fost insuficient recompensați, potrivit actelor normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991; în cazul neînțelegerii între părți, drepturile bănești vor fi stabilite de instanțele judecătorești, potrivit prevederilor art. 63 din Legea nr. 64/1991.

Date fiind cele dezlegate în ciclul procesual precedent, instanța de apel a apreciat că în mod corect au fost înlăturate apărările reiterate de pârâtă în rejudecare, cu referire la efectele neplății taxelor anuale de menținere în vigoare a brevetului de invenție, la faptul că acesta nu a putut beneficia de extinderea perioadei de valabilitate de la 15 ani la 20 de ani; în consecință, instanța de apel a înlăturat ca nefondare criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect.

De asemenea, nu au fost primite nici susținerile pârâte în sensul că prin sentința civilă nr. 176 din 22 aprilie 1999 pronunțată de Tribunalul Brașov s-au stabilit și acordat deja drepturile globale cuvenite reclamantului și intervenientului, întrucât prin hotărârea anterior menționată, ca și prin Decizia civilă nr. 49Ap/2000 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care a fost schimbată în parte hotărârea Tribunalului Brașov, nu s-a dispus în acest sens; pe de altă parte, potrivit considerentelor acestor hotărâri, despăgubirile au fost stabilite și acordate pentru perioada 11 mai 1987-1998, astfel cum au fost calculate și prin raportul de expertiză efectuat în acel dosar, perioadă avută în vedere de instanțe la soluționarea cauzei.

În ce privește cuantumul drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului și intervenientului în interes propriu, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă și în proprietate industrială efectuat în cauză de către experții Bonchiș Maria și Buzlea Elisabeta, urmare a căruia s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 872.594 lei, în favoarea reclamantului și intervenientului, cu titlu de recompensă pentru eficiența economică; prin urmare, criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect au fost apreciate ca nefondate.

Astfel cum a rezultat din cuprinsul raportului de expertiză și din răspunsurile experților la obiecțiunile formulate de pârâtă, aceasta nu are organizată o evidență contabilă „postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice și sociale anuale, obținute prin aplicarea invenției, nefiind prezentate alte documente care, în lipsa unei evidențe contabile, să permită determinarea prin alte metode de apreciere a eficienței economice și a efectelor sociale rezultate din aplicarea invenției; în speță, experții au calculat drepturile bănești ce se cuvin reclamantului și intervenientului, luând ca reper hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în litigiul anterior derulat între aceleași părți, ca și raportul de expertiză contabilă efectuat în acel dosar.

Prin răspunsul la obiecțiuni depus la dosar de expertul B.M., s-a arătat că din documentele puse la dispoziție de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău rezultă că invenția s-a folosit pe toată perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, iar la data deplasării experților la fața locului (29 februarie 2012) s-a constatat că în continuare sunt în funcțiune compresoare la care se folosește invenția (fila 455 vol. II dosar fond); referitor la lipsa calculelor de eficiență privind utilizarea invenției, s-a reținut de către experți că aceasta se datorează faptului că pârâta nu le-a pus la dispoziție documentele tehnice și de evidență contabilă pe baza cărora să se poată face calculele efective de eficiență, pe toată perioada de utilizare a invenției, ca și cu privire la numărul și tipul de compresoare la care pârâta susține că s-a aplicat invenția.

În același sens, expertul tehnic B.E. a menționat în răspunsul la obiecțiuni și faptul că economiile de teflon din documentele predate de pârâtă nu sunt explicit înregistrate în fiecare an în parte referitor la aplicarea brevetului de invenție.

Or, în condițiile în care pârâta apelantă nu a prezentat acte referitoare la efectele economice și sociale rezultate în urma aplicării invenției, nedeținând o evidență contabilă „postcalcul” în scopul cuantificării avantajelor economice și sociale, în sensul dispozițiilor art. 91 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, respectiv conform dispozițiilor H.G. nr. 152/1992- Regula 53, iar pe de altă parte nu au fost depuse la dosar nici alte documente pentru a se putea proceda la o apreciere a eficienței economice și a efectelor sociale (deși experții au convocat părțile de 9 ori în acest scop), instanța de apel a înlăturat ca nefondate și criticile pârâte cu privire la raportul de expertiză; în acest sens, s-a constatat că în mod corect experții au determinat cuantumul drepturilor patrimoniale prin raportare la documentele prezentate de părți, dar și la raportul de expertiză efectuat în litigiul anterior.

În același sens au fost apreciate și criticile vizând respingerea cererii de efectuare a unei contraexpertize, având în vedere, pe de o parte, că experții au răspuns tuturor obiectivelor și obiecțiunilor formulate de părți, astfel cum au fost încuviințate de instanță, prin raportare la documentele depuse, dând toate lămuririle necesare sub acest aspect, în timp ce concluziile experților au fost cenzurate de instanța de fond; pe de altă parte, instanța de apel a mai apreciat că o atare probă nu se impunea a fi administrată cu atât mai mult cu cât pârâta apelantă a avut posibilitatea să depună toate documentele financiar contabile deținute și considerate relevante, cu ocazia efectuării raportului de expertiză (experții convocând părțile de mai multe ori în acest scop), acte care, de altfel, nu au fost depuse nici cu ocazia solicitării contraexpertizei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, apelul formulat de către pârâtă a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

În ce privește apelul formulat de reclamant și intervenient, curtea de apel a constatat că acesta privește neacordarea de către prima instanță a daunelor interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, în cuantum de 65.313.600 lei, apreciindu-se ca nefondate criticile susținute de către apelanți din acest punct de vedere.

Instanța de apel a constatat că astfel cum rezultă din cuprinsul cererii privind acordarea de daune interese (depusă în rejudecare, pentru termenul din data de 6 iunie 2011, fila 20 vol. I fond), reclamantul G.D., a solicitat acordarea de daune interese în temeiul art. 1073, 1075, 1082, 1084 și 1090 C. civ., arătând în acest sens că „prejudiciul efectiv suferit se concretizează în mod evident în venitul net pe care acesta l-ar fi obținut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume, rezultând din aplicarea coeficientului de devalorizare a leului în raport cu dolarul”, reclamantul considerând că este admisibil cumulul dobânzii cu actualizarea sumei; de asemenea, s-a mai arătat că întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile de plată către reclamant (neachitând debitul în cuantumul reactualizat la data plății), rezultă că aceasta se face vinovată de o faptă prejudiciabilă, culpabilă, de natură a atrage și plata dobânzii ca sancțiune.

Aceleași aspecte au fost invocate și prin cererea depusă pentru termenul din 26 septembrie 2011 (fila 70-72 vol. I dosar fond), cerere privind acordarea daunelor interese și prin care se indica și calculul efectuat de reclamant al drepturilor bănești reprezentând daune interese, totodată, s-a indicat și modalitatea de calcul a acestor sume, anume pe baza eficienței economice a invenției, în cuantumul stabilit în dosarul anterior al Curții de Apel Brașov și încasat de reclamant în anul 2000.

În cuprinsul raportului de expertiză (pag. 52), la obiectivul stabilit de instanța de fond privind calcularea eficienței economice prin aplicarea invenției „Piston pentru compresoare și pompe” pe perioada 12 mai 1997-31 mai 2002, prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul stației de compresoare, expertul în proprietate industrială a efectuat calculul daunelor interese cuvenite inventatorilor pentru perioada mai 1997-mai 2002, raportat la împrejurarea că inventatorii au fost privați de dreptul de cesionare asupra brevetului, nu au fost remunerați pentru importantele efecte economice obținute în urma aplicării industriale a invenției, nu au fost înștiințați despre sistarea plății taxelor anuale de menținere în vigoare a brevetului, nu au fost remunerați pentru efectele sociale obținute în urma aplicării industriale a invenției, respectiv pentru asistența tehnică acordată unității la implementarea brevetului de invenție.

S-a constatat că acest calcul este reluat de expert la pag. 57-65 din raportul de expertiză, cu referire la obiectivul reclamantului privind „stabilirea drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenție din 1987 pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, suma rezultată fiind de 65.313.600 lei.

Instanța de apel a apreciat că raportat la cererile formulate de reclamant și la obiectivele raportului de expertiză, corect a reținut prim instanță că ceea ce a calculat expertul cu titlu de daune interese, reprezintă cuantificarea unor privațiuni ce ar fi fost suferite de reclamant și de intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, ce nu fac obiectul cererilor introductive în instanță și nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispozițiile Legii nr. 64/1991 (temeiul juridic al cererii reclamantului și intervenientului).

Totodată, obligarea pârâtei la plata sumei de 65.313.600 lei calculată de expert a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât reclamantul și intervenientul nu au făcut dovada existenței unui astfel de prejudiciu cert, produs ca o consecință a privării de dreptul de cesionare asupra brevetului de invenție sau ca urmare a faptului că nu au fost înștiințați despre sistarea plății taxelor anuale de menținere în vigoare.

Față de toate aceste considerente, curtea de apel a conchis că suma de 872.594 lei a fost corect acordată de prima instanță în favoarea reclamantului și intervenientului, în calitatea acestora de autori ai invenției, cu titlu de recompensă pentru eficiența economică, plus dobânda legală aferentă acestei sume, reactualizate, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul precizărilor de acțiune.

Au fost înlăturate ca nefondate și susținerile apelanților cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, întrucât existența unor similitudini între două cauze nu este de natură a justifica reținerea puterii de lucru judecat, iar hotărârea invocată de către apelanți vizează alte părți, nu le este opozabilă și nici nu produce efecte (în sensul obligativității acesteia) adresate părților din prezenta cauză.

În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul și intervenientul, pe de o parte, precum și pârâta, pe de altă parte.

Prin recursul promovat, recurenții reclamanți, după o serie de considerații prealabile, au învederat că se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură (principiul disponibilității - art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Recurenții susțin că instanțele de fond au reținut faptul că în petitul cererii de chemare în judecată nu se regăsește un capăt de cerere referitor la acordarea de daune interese, considerându-se în mod eronat că nu se poate pronunța asupra unei cereri ce nu a fost dedusă judecății; de asemenea, instanța de apel în mod greșit a concluzionat că daunele interese calculate de către expert reprezintă cuantificarea unor privațiuni ce ar fi fost suferite de reclamant și intervenient, ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei care nu fac obiectul cererilor introductive de instanță.

Recurenții susțin că această concluzie este eronată întrucât, deși în cererea de chemare în judecată nu a fost formulată o cerere de acordare de daune interese, totuși, la data de 06 iunie 2011 (astfel cum s-a reținut în încheierea de la acel termen), a fost depusă o precizare a cererii care a fost comunicată inclusiv pârâtelor care nu s-au opus primirii acesteia; ca atare, prin acea cerere petitul acțiunii noastre a fost modificat, astfel că, recurenții pretind că sunt îndreptățiți la analizarea acestei cereri prin care au pretins obligarea pârâtelor la plata de daune interese.

În acest sens, recurenții invocă prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora neregularitățile actelor de procedură se acoperă dacă partea nu le-a invocat la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate; or, această pretinsă neregularitate a fost invocată de către pârâtă la mai bine de 2 ani de la data săvârșirii sale.

Recurenții critică și concluzia instanței de apel referitoare la faptul că cele solicitate prin cererea precizatoare cu titlu de despăgubiri nu pot fi incluse în sfera prevederilor Legii nr. 64/1991.

Se arată că nicio normă din Legea nr. 64/1991 nu interzice sau limitează solicitarea și, implicit, acordarea unor despăgubiri în legătură cu imposibilitatea exploatării drepturilor de proprietate industrială; în aceste condiții, decizia recurată încalcă în mod evident prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., încălcare sancționată nulitatea hotărârii atacate, conform art. 105 C. proc. civ., astfel că, recurenții solicită instanței de recurs casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea motivului legat de acordarea de daune interese pentru perioada 01 ianuarie 1999-31 mai 2007, în cuantum de 65.313,600 lei.

Totodată, reclamanții susțin că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7), ca și faptul că aceasta este dată cu aplicarea greșită ori neaplicarea prevederilor legale incidente - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ilustrarea motivelor de recurs menționate, recurenții reproduc dispozițiile art. 39, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 cuprinzând Regulamentul de punere în aplicare a legii.

Se precizează că regula enunțată de art. 66 alin. (2) din lege este extrem de importantă în ceea ce privește calculul daunelor interese ce formează obiectul capătului de cerere neanalizat de instanțele de fond, deoarece drepturile maxime cuvenite inventatorului trebuia determinate de către pârâte prin întocmirea fișelor de postcalcul pentru evidențierea avantajelor economice în aplicarea invenției, astfel cum impune regula nr. 53 din H.G. nr. 152/1992.

Potrivit textelor invocate, rezultă că pârâtele aveau obligații precise legate de înscrierea în contabilitate a postcalculului avantajelor economice anuale obținute prin aplicarea invenției; or, neîndeplinirea acestei obligații deschide calea daunelor interese suferite de recurenți, întrucât s-au aflat în imposibilitate de a încasa sumele ce ni se cuveneau.

De asemenea, se arată de către recurenți că încălcarea de către pârâte a dispozițiilor art. 46 alin. (1) și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 le-a creat grave prejudicii, aspect reținut și în cadrul expertizei administrate în fața instanței de fond (fila 52 a raportului de expertiză).

Astfel, expertul în proprietate intelectuală a reținut existența dreptul inventatorilor de a fi recompensați prin plata de daune interese, întrucât inventatorii:

- au fost privați de dreptul la cesionare asupra brevetului;

- nu au fost remunerați pentru importantele efecte economice obținute în urma aplicării industriale a invenției conform legislației aplicabile din domeniul proprietății intelectuale-industriale în vigoare la data cererii depusă de inventatori la Instanță pentru obținerea drepturilor cuvenite;

- nu au fost înștiințați de sistarea plății taxelor anuale de menținere în vigoare a brevetului;

- nu au fost remunerați pentru efectele sociale obținute în urma aplicării industriale a invenției;

- nu au fost remunerați pentru asistența tehnică acordată unității la implementarea brevetului de invenție în producție.

Față de aceste grave prejudicii generate prin nerespectarea obligațiilor de a face/a nu face, recurenții au susținut în fața instanței de fond că se impune ca pârâta să fie obligată să le plătească despăgubiri (inclusiv daune interese). Aceste aspecte însă au fost trecute cu vederea de instanța de fond, omițând a se pronunța asupra argumentelor mai sus indicate.

Recurenții dezvoltă argumente și în ce privește încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 675/1995, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului Sandu Ion în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei SC A.D. SA - Colibași, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Or, după studiul comparativ al celor două cauze, pot fi observate similarități multiple (ce sunt enumerate de către recurenți), astfel încât aceștia se consideră îndreptățiți să invoce puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești în prezenta cauză.

Recurenții susțin că aceste argumente au fost trecute cu vederea de ambele instanțe de fond, astfel că, în raport cu această omisiune, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la decizia recurată.

Recurenții dezvoltă argumente prin care susțin și temeinicia cererii de acordare a daunelor interese.

Astfel, se arată că în fața primei instanțe au solicitat acordarea de daune interese în temeiul art. 1073 și urm. C. civ. de la 1864, cerere reiterată și în cadrul motivelor de apel.

Finalitatea art. 1073 C. civ. constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de a executa obligația la care este ținut, sub sancțiunea suportării unor despăgubiri.

Totodată, art. 1075 C. civ., de asemenea incident în prezenta cauză, statuează în mod clar că orice obligație de a face sau de a