ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 175/C din 07 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiată,

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii invocată

de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost admisă

în parte acțiunea precizată de reclamantul P.C., pârâtul fiind obligat să plătească

reclamantului suma de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul

creat prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicării invenției pe întreg

teritoriul țării, precum și la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul moral creat de pârât reclamantului; au fost respinse celelalte

pretenții cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată

în cuantum de 2.700 RON, reprezentând onorariu experți, dispunându-se totodată ca

Biroul Local de Expertize Bihor să restituie reclamantului suma de 1.500 RON.

La pronunțarea hotărârii,

tribunalul a reținut următoarele:

La data de 10 noiembrie

1967 s-a acordat de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci al Republicii

Socialiste România certificatul de autor, inginerului P.C. „pentru invenția oferită

statului cu titlul Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină",

cu prioritate din 12 iulie 1965 pentru care s-a acordat titularului Ministerul Petrolului

brevetul de invenție din 27 august 1966.

În anul 1970 s-a acordat

de către de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci al R.S.R., certificatul

de inventator pentru invenția cu titlul „Dispozitiv pentru devierea sondelor"

cu prioritate din 30 octombrie 1969 pentru care s-a acordat titularului Grupul Industrial

pentru Foraj și extracția țițeiului din Pitești, brevetul de invenție din 14 octombrie

1970.

Prin sentința civilă

nr. 4944 din 28 august 1969 dată în Dosarul nr. 7848/1968 al Judecătoriei Craiova

s-a dispus ca P.C. să fie recompensat pentru drepturile de autor ce decurg din certificatul

de autor cu suma de 16.920 RON pentru aplicarea invenției în primul an de aplicare,

1 mai 1967 - 30 aprilie 1968. Dosarul s-a finalizat în anul 1973 prin sentința

nr. 1644 din 15 martie 1973 care menține hotărârea inițială în sensul că P.C. să

fie recompensat cu suma de 16.920 RON pentru invenția aplicată la sonda 30 Horezu.

Prin sentința civilă

nr. 97 din 02 februarie 2005, dată în Dosarul nr. 814/2004 al Tribunalul București,

secția a III-a civilă, având ca obiect plata diferenței de recompensă solicitată

de P.C., s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta

S.N.P. Petrom, instanța constatând că acțiunea a fost depusă după împlinirea termenului

general de prescripție de 3 ani, hotărâre care a fost menținută și de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 7366 din 22 septembrie 2006 data în Dosarul

nr. 11905/2/2005.

Din înscrisurile depuse

la dosar, respectiv copia brevetelor de invenție - „Dispozitiv pentru devierea sondelor

la forajul cu turbină” și brevet de perfecționare - „Dispozitiv pentru devierea

sondelor”, din considerentele sentinței civile nr. 1644/1973 a Judecătoriei Craiova,

precum și din stenogramele întâlnirilor dintre reclamant și reprezentanții Ministerului

Petrolului și a procesului verbal întocmit cu ocazia negocierilor dintre părți,

instanța a reținut că reclamantul este autorul invențiilor descrise în brevetele

amintite.

Deliberând

asupra excepției prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată, față de prevederile

art. I din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industrială. În aceste condiții, față de

faptul că această lege a intrat în vigoare în 24 octombrie 2008, iar acțiunea reclamantului

a fost introdusă la instanță la data de 30 aprilie 2009, instanța a apreciat că

dreptul material la acțiune al reclamantului nu s-a prescris, aceasta având caracterul

unui drept personal de creanță, având ca obiect diferența de recompensă.

Deliberând

asupra excepției netimbrării

acțiunii reclamantului, excepție invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată, față

de prevederile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/191, republicată, cu modificările

și completările ulterioare și ale art. 4

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005

cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că această acțiune este

scutită de plata taxei de timbru.

Deliberând

asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

excepție invocată de acesta prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată,

având în vedere faptul că prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 943/1950,

proprietar la invenției este Statul român [art. 5 lit. e)], iar conform art. 6 al

aceluiași act normativ, recompensa datorată inventatorului trebuie plătită de proprietarul

ei, respectiv Statul român, astfel încât instanța a apreciat că pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe

fondul cauzei, instanța

a reținut din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în

cauză că: ”dispozitivul inventat de reclamant este unul performant, reducând timpul

de deviere al sondelor considerabil, de la zile la ore, precum și diminuarea substanțială

a cheltuielilor de forare”; „avantajul economic realizat în perioada 01 mai

1968-30 aprilie 1969, al doilea an de aplicare al invenției, este de 439.773 RON”,

„diferența dintre recompensa cuvenită pentru al doilea an și primul an de aplicare

este de 45.159 RON”. Având în vedere dispozițiile art. 33 din Legea nr. 64/1991

cu modificările și completările ulterioare, „suma cuvenită cu titlu de diferență

de recompensă la data de 01 ianuarie 2009 este de 22.085 RON, la care se va adăuga

dobânda acumulată până la data efectuări plăți efective, calculată de la data introducerii

acțiunii”. De asemenea,tot din raportul de expertiză s-a reținut că: „în toate cele

trei aplicații s-au obținut avantaje economice importante”; „în anul II de folosință

a invenției s-a obținut un avantaj economic total de 580.000 RON”; „recompensa de

brevet pentru anul II de folosință este de 41.100 RON”; „recompensa cuvenită este

de 273.630 RON în anul 1970”; suma actualizată la nivelul anului 2011 fiind de 2.780.316

RON. Expertul propune și o sumă forfetară de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Instanța a apreciat că

în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 64/1991, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „dreptul la brevet de

invenții aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi”; art. 32

alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

conform cărora „brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de

exploatare pe întreaga sa durată”; art. 53 din H.G. nr. 152/1992 privind Regulamentul

de aplicare a Legii nr. 64/191 cu modificările și completările ulterioare; art.

5 alin. (1) lit. b) și alin. (2) raportat la art. 36 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 5

alin. (1) lit. b) din același act normativ; art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005

,,Au calitatea de a cere

aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane:a)

titularii drepturilor de proprietate industrială, potrivit dispozițiilor legislației

aplicabile;b) orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială,

în special beneficiarii de licențe.c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate

industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii

lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au

fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției

în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare

a drepturilor acestuia.”Potrivit

art. II din Legea nr. 214/2008 cu modificările

și completările ulterioare,

"(1) La determinarea perioadei înăuntrul căreia un brevet,

dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare,

trebuia să fie exploatat, nu se va ține seama de perioada dintre instaurarea regimului

comunist în România și intrarea în vigoare a prezentei legi, perioadă care va fi

considerată ca o prelungire în mod automat a termenului de revendicare a drepturilor

decurgând din brevetul de invenție; (2) În raporturile juridice privind persoanele

prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare,

care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească

formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor

și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după

6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce

ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate

ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte

sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data

intrării în vigoare a prezentei legi".

Instanța a reținut că

reclamantul a solicitat prin ultima precizare de acțiune acordarea unei sume cu

titlu de despăgubiri materiale, sumă compusă din prestația cuvenită, recompensa,

daune interese, daune materiale și cheltuieli de judecată ocazionate cu litigiul,

cele dintâi justificate prin refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru

beneficiile economice ale invenției sale, refuzul de a generaliza invenția brevetată

și perfecționată, precum și pentru refuzul de a internaționaliza invenția, iar cele

morale, pentru suferința morală la care a fost expus în această perioadă de peste

40 de ani care s-au scurs de la momentul brevetării invențiilor sale și până la

acest moment.

Instanța a constatat că

reclamantul este titularul unui drept personal de creanță având ca obiect diferență

de recompensă cuvenită pentru invenția sa, în condițiile negeneralizări acesteia

și nevalorificări sale pe plan internațional, în absența unei clauze contractuale

contrare și față de împrejurarea că pârâtul Statul român nu a înțeles să soluționeze

prin negociere amiabilă solicitările patrimoniale ale reclamantului, pârâtul nefăcând

dovada contrară sau dovada plăți unei astfel de recompense.

Reclamantul a făcut dovada

efectelor economice avantajoase pentru pârâtul Statul român ale invenției sale,

aportul economic al invenției a fost stabilit pe baza expertizelor tehnice judiciare

întocmite, reclamantul fiind îndreptățit la plata contravalorii diferenței dintre

recompensa datorată și cea plătită de pârât pentru utilizarea invenției brevetate,

sumă actualizată cu dobânda legală de la data scadenței la data plății efective,

diferență datorată de pârât în calitate de proprietar al invenției, așa cum rezultă

din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 943/1950, din concluziile Direcției de

Control a Ministerului Petrolului, art. 2, art. 5 din Decretul Consiliului de Stat

nr. 884/1967 (înscris din 03 februarie 1970), precum și din art. 4 din H.C.M.

nr. 2250/1967 privind aplicarea Decretului nr. 884/1967 și Instrucțiunile privind

modul de calcul al recompenselor prevăzute în acest ultim act normativ.

Prin încheierea din 14

octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, a fost

respinsă

cererea

formulată de reclamant privind îndreptarea omisiunii materiale din cuprinsul minutei

și dispozitivul sentinței civile nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor pronunțată

în Dosar nr. 8081.01/3/2009, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că

prin sentința civilă nr. 175/C/2013, a fost admisă în parte acțiunea precizată de

reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pârâtul fiind obligat la plata către acesta a sumei de 1.657.368 RON cu

titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat acestuia din urmă prin

refuzul nejustificat de generalizare a aplicări invenției pe întreg teritoriul țări,

precum și la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul

moral cauzat reclamantului, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate

de acest litigiu.

Hotărârea Tribunalului

Bihor s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 64/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare privind brevetele de invenție, O.U.G. nr. 100/2005 cu

modificările și completările ulterioare precum și Legea nr. 214/2008 cu modificările

și completările ulterioare, fiind judecată în primă instanță de tribunal și pronunțându-se

o sentință dată cu drept de apel, la curtea de apel, conform prevederilor art. 282

alin. (1) C. proc. civ. de la 1948, aplicabile în cauză. De asemenea, instanța a

constatat că această hotărâre nu se află printre cele prevăzute de art. 377 C. proc.

civ. de la 1948 ca fiind „hotărâri definitive”, iar legea specială nu prevede nici

o distincție în privința hotărârilor date în materia dreptului de autor.

Instanța a constatat că

actul normativ invocat de petent în susținerea cererii sale, respectiv Decretul

Consiliului de Stat nr. 884/1967 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 62/1974

la data de 22 februarie 1975, lege care, la rândul ei, a fost abrogată prin

art. 70 și art. 74 din Legea nr. 64/1991.

Curtea de Apel Oradea,

secția I civilă, învestită cu apelurile declarate de ambele părți, prin decizia

nr. 61 din 4 februarie 2014 a respins căile de atac, ca nefondate, pentru considerentele

ce urmează.

Referitor la criticile

formulate de reclamantul P.C. cu privire la încheierea din data de 14 octombrie

2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, respectiv faptul că s-ar impune inserarea în

dispozitivul sentinței a mențiunii „definitivă”, instanța le-a apreciat ca fiind

neîntemeiate deoarece hotărârea pronunțată de Tribunalul Bihor s-a întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 64/1991 republicată, O.U.G. nr. 100/2005 și Legea nr. 214/2008,

pronunțându-se astfel o sentință dată cu drept de apel la curtea de apel, conform

prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile apelantului,

potrivit cărora prevederea legală aplicabilă incidentă în cauză este reprezentată

de art. 43 din Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările

au fost considerate neîntemeiate prin raportare la dispozițiile legale pe care s-a

întemeiat hotărârea pronunțată de instanța de fond și condițiile în care actul normativ

invocat de apelant, respectiv Decretul nr. 884/1967, a fost abrogat prin art. 83

din Legea nr. 62/1974 la data de 22 februarie 1975, care la rândul ei a fost abrogată

prin art. 70 și art. 74 din Legea nr. 64/1991, fiind fără relevanță că în sentințele

civile nr. 4944/1969, respectiv 1644/1973 ale Judecătoriei Craiova s-a inserat mențiunea

„definitivă” câtă vreme au fost pronunțate în perioada în care Decretul nr. 884/1967

era în vigoare.

Au fost considerate ca

neîntemeiate și criticile Statului român privind modul de soluționare a excepției

prescripției dreptului la acțiune, a excepției netimbrării acțiunii reclamantului

și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Astfel, în ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a reținut că, deoarece potrivit art. 5 lit. e) din Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 943/1950 proprietar al invenției este Statul român,

iar potrivit art. 6 din același act normativ, recompensa datorată inventatorului

trebuie plătită de către proprietarul ei, adică Statul român, aceasta este neîntemeiată.

Nu a putut fi reținută

nici trimiterea la calitatea Ministerului Petrolului pentru valorificarea recompensei

cuvenite întrucât nici Ministerul Petrolului și nici succesorii acestuia nu mai

sunt beneficiare al brevetului 47.912, dreptul de folosință al acestora încetând

odată cu epuizarea termenului de protecție, invenția devenind proprietatea Statului

român.

Instanța de fond a respins

corect și excepția prescripției dreptului la acțiune față de dispozițiile O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 214/2008, care prin

art. I pct. 2 introduce la art. 4, o nouă literă, lit. c), care prevede că au calitate

de a cere aplicarea măsurilor procedurale și repararea daunelor: „persoanele titulare

ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție

acordat de Statul român și succesorilor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite

de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului

sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”

Mai mult art. II pct.

2 din Legea nr. 214/2008 prevede că „în raporturile juridice privind persoanele

prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare,

care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească

formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor

și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după

6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce

ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate

ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte

sau după 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării

în vigoare a prezentei legi.”

De menționat că Legea

nr. 214/2008 a fost publicată în M. Of. al României la data de 24 octombrie

2008 și a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării, acțiunea reclamantului

înregistrată la instanță la data de 30 aprilie 2009, fiind astfel introdusă în termen

legal față de prevederile Legii nr. 214/2008.

Nefondate au fost constatate

și criticile privind respingerea excepției netimbrării acțiunii, deoarece art. 15

lit. p) din Legea nr. 146/1997 prevede că sunt scutite de taxa de timbru „orice

alte acțiuni, acte sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi speciale,

scutiri de taxă judiciară de timbru”, ori art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991

prevede că „cererile în justiție în domeniul drepturilor de proprietate industrială

sunt scutite de taxe judiciare”, iar art. I pct. 2 din Legea nr. 214/2008 se introduce

un nou articol - art. 4

1

potrivit căruia „acțiunile în justiție introduse

de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c), sunt scutite de plata taxelor de timbru”.

Criticile privind inadmisibilitatea

acțiunii în pretenții a reclamantului față de Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice sunt neîntemeiate, răspunderea Statului român rezultând din calitatea de

proprietar al acestuia asupra invenției a cărei autor nu a fost recompensat integral

pentru invenția sa.

Obligația de plată este

legală și întemeiată pe prevederile Hotărârii Consiliul de Miniștri nr. 943/1950

care în art. 6 stipulează că recompensa datorată inventatorului se va plăti de proprietar,

în speță, Statul român.

Din înscrisurile depuse

la dosar a rezultat că reclamantul este autorul invențiilor descrise în brevetul

de invenție din 27 august 1966, respective cele descrise în brevetul de invenție

din 14 octombrie 1970 și că acesta, prin sentința civilă nr. 4944/1969 pronunțată

în Dosarul nr. 7848/1958 a Judecătoriei Craiova, a fost recompensat pentru drepturile

de autor ce decurg din certificatul de autor, pentru aplicarea invenției în primul

an de aplicare 1 mai 1967 - 30 aprilie 1968.

Din concluziile expertizelor

tehnice judiciare întocmite în cauză a rezultat că dispozitivul inventat de reclamant

este unul performant, reducând timpul de deviere al sondelor și diminuând substanțial

cheltuielile de forare, obținându-se avantaje economice importante.

Ca urmare, s-a constatat

că reclamantul este îndreptățit la plata diferenței de recompensă justificată prin

refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenției

sale, respectiv pentru refuzul de a generaliza invenția brevetată și nevalorificarea

sa pe plan internațional în absența unei clauze contractuale contrare, cu atât mai

mult cu cât Statul român nu a soluționat amiabil solicitările patrimoniale ale reclamantului.

S-a reținut că reclamantul

este îndreptățit și la plata unor daune morale pentru prejudiciul moral cauzat acestuia,

suma de 100.000 RON acordată reclamantului cu titlu de daune morale fiind justificată

prin prisma suferințelor morale la care acesta a fost supus în perioada lungă de

timp care s-a scurs de la momentul brevetării invențiilor sale și până în prezent,

respectiv prin prisma insatisfacției provocate de neaplicarea fără justificare a

unei invenții care putea aduce avantaje economice importante.

Criticile Statului român

privind neaplicare de instanța de fond a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., au fost apreciate ca neîntemeiate. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se referă

doar la plata onorariilor avocațiale, ori la instanța de fond nu a existat o astfel

de cerere. Cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond reclamantului se

referă la onorariile experților, care potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

nu pot fi micșorate.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Reclamantul, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicită, în esență,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la

plata sumei de 2.780,316 RON, reprezentând diferența de recompensă datorată pentru

41 de ani și nu pentru 32 de ani, cu mențiunea că sentința pronunțată de Tribunalul

Bihor este definitivă.

Cu privire la soluția

instanței de apel referitoare la încheierea de ședință de la 14 octombrie 2013,

pronunțată în camera de consiliu de Tribunalul Bihor se arată că au fost aplicate

greșit dispozițiile art. 71 alin. (3) coroborate cu art. 63 din Legea nr. 64/1991

conform cărora pentru pretențiile bănești cuvenite inventatorilor se va aplica legea

de la data înregistrării cererii de brevet, în cauză Decretul nr. 884/1991 prin

care se abrogă Legea nr. 62/1994 și Decretul nr. 884/1967 conține dispoziții contradictorii

cu cele cuprinse în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Reclamantul susține că

în cauză se aplică dispozițiile art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967 ce statuează

caracterul definitiv al hotărârilor pronunțate de tribunal în materia contestațiilor

formulate cu privire la stabilirea și plata recompenselor și a celorlalte drepturi

patrimoniale cuvenite inventatorilor.

Față de dispozițiile legale

aplicabile cauzei, art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967, instanța de apel trebuia

să constatate inadmisibilitatea căii de atac declarate de Statul român. Aceeași

soluție trebuia pronunțată și față de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc.

civ. conform cărora hotărârea de fond este neapelabilă având în vedere prevederile

art. 282

1

alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia: "Hotărârile instanțelor

judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților

administrației publice cu activitate jurisdicțională ale altor organe cu astfel

de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel".

Acțiunea inițială, reprezentând

contestație împotriva unui act administrativ prin care s-a respins cererea de recompensă

în etapa jurisdicțională, R617 din 03 februarie 1970, a fost soluționată prin

hotărâre definitivă a instanței judecătorești prin care cererea a fost admisă, prezenta

acțiune reprezentând o continuare a acțiunii inițiale, de acordare a diferenței

de recompensă.

În susținerea caracterului

definitiv al hotărârii pronunțate de tribunal este invocată sentința civilă nr.

4944 din 28 august 1969 a Judecătoriei Craiova prin care contestația formulată de

P.C. împotriva hotărârii Întreprinderii de foraj Craiova și Ministerul Petrolului

cu privire la stabilirea recompensei pentru invenție a fost admisă, ce poartă mențiunea

arătată. În același sens este indicată și sentința civilă nr. 1644 din 15 martie

1973.

O altă critică se referă

la argumentul instanței de apel privind abrogarea Decretului nr. 884/1967. Astfel,

art. 71 din Legea nr. 64/1991 face trimitere la actul abrogat atunci când vorbește

de legea aplicabilă cererii de brevet.

Mai arată recurentul că

obligația de plată a recompenselor și a diferențelor de recompense este dată

de art. 43 din H.G. nr. 2250/1967.

Se susține incidența motivului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină. Astfel, în urma calculului efectuat de M.G. se stabilește

un cuantum corect al daunelor în valoare de 2.780.316.

Ulterior, expertului i

se solicită să refacă același calcul pentru o perioada de 32 de ani, dar din înscrisurile

de la dosar, nu reiese care a fost temeiul acestei solicitări. În urma refacerii

calculului pentru perioada de 32 ani, expertul găsește o valoare a despăgubirilor

de 1.657,368 RON.

Nu există la dosarul cauzei

nicio probă sau solicitare care să justifice scăderea termenului de la 41 de ani

la 32 de ani.

Instanța de apel nu abordează

corect motivul de apel întrucât nu motivează reducerea perioadei.

Pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia pentru cele ce urmează.

În mod greșit instanța

de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de prevederile art. 25 din Decretul

nr. 31/1954 care stipulează faptul că:

"Statul este persoana

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect

de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor

Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Or, conform sentinței

civile nr. 4944 din 28 august 1969 pronunțată de Judecătoria Craiova, în Dosar

nr. 7848/1968 invocată în motivare de instanța de fond, instanța de judecată a dispus

obligarea Ministerului Petrolului București la plata recompensei.

Conform H.G. nr. 47/2013,

se apreciază că Ministerul Economiei este instituția succesoare în drepturi și obligații

a Ministerului Petrolului.

Chiar și în ipoteza în

care s-ar aprecia că invenția este proprietatea Statului român, Ministerului Economiei

are calitatea de reprezentant al statului, nefiind în ipoteza în care Ministerul

Finanțelor Publice să reprezinte statul și în domeniul economiei, raportat la dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 47/2013.

În mod greșit instanța

de apel a respins apărările prin care s-a invocat excepția privind prescripția dreptului

la acțiune a reclamantului, în baza prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, acțiunea formulată

de reclamant este o acțiune în pretenții, iar drepturile patrimoniale sunt prescriptibile

extinctiv.

În speță, fiind vorba

de o acțiune personală patrimonială, care însoțește drepturile de creanță

și care este supusă termenului de prescripție de 3 ani.

De asemenea, prin Legea

nr. 64/1991 s-a recunoscut inventatorilor dreptul de a negocia cu unitatea care

a aplicat invenția, drepturile bănești cuvenite, iar in caz de neînțelegere să se

adreseze instanțelor judecătorești [art. 66 alin. (2) și art. 61 din Legea nr. 64/1991].

În raport cu aceste dispoziții legale rezultă că termenul de la care s-a născut

dreptul la acțiune este cel al intrării in vigoare a Legii nr. 64/1991, respectiv

21 ianuarie 1992.

În speță, nu sunt incidente

instituțiile suspendării sau întreruperii prescripției, reglementate de art. 13

și de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Susține excepția netimbrării

acțiunii având în vedere cuantumul pretențiilor solicitate, de aproximativ 2.000.000

RON. Astfel, solicită să se dispună timbrarea acțiunii în temeiul O.U.G. nr. 80/2013.

Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate fi obligat să acorde diverse despăgubiri, decât în

cazul în care această obligație este prevăzută în mod expres, prin legi speciale

(ex: art. 504 și urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, etc.), astfel că acțiunea

în pretenții a reclamantului față de acest pârât este inadmisibilă, atâta timp cât

nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii civile delictuale

așa cum urmărește reclamantul.

Cerințele imperative ale

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu au fost respectate de instanța de apel

care a preluat motivarea reclamantului, fără a verifica dispozițiile legale în care

să se regăsească aceste pretenții, precum refuzul pârâtului de a-l recompensa material

pentru beneficiile economice ale invenției sale; refuzul de a generaliza invenția

brevetată; nevalorificarea invenției pe plan internațional în absența unei clauze

contractuale contrare.

În egală măsură este greșită

și valorificarea exclusivă a concluziilor raportului de expertiză dispusă de instanța

de fond.

Nu pot fi acordate nici

daune morale, sub motivarea „suferințelor morale la care acesta a fost supus în

perioada lungă de timp care s-a scurs de la momentul brevetării invențiilor sale

și până în prezent, respectiv prin prisma insatisfacției provocate de neaplicarea

fără justificare a unei invenții care putea aduce avantaje economice importante".

Înalta Curte, analizând

decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursului

declarat de reclamant și caracterul fondat al recursului declarat de Statul român,

pentru argumentele ce succed.

- Legea nr. 214/2008 pentru

completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate

industrială, prin art. II pct. 2 introduce la art. 4 o nouă lit. c), prin care se

statuează că în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4

lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, „persoanele titulare

ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție

acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite

de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului

sau prin orice faptă de încălcare a drepturilor acestuia care nu au putut să introducă

sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru

valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive

impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele

de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune

juridică dau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate,

indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie

legi”.

Așadar, cum la data intrării

în vigoare a acestei legi, 24 noiembrie 2008, conform art. III, a reînceput să curgă

un nou termen de prescripție, cererea de chemare în judecată depusă de reclamant

la 30 aprilie 2008 este formulată în termenul de 3 ani stipulat prin art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Prin același act normativ

s-a dispus ca acțiunile în justiție introduse de persoanele prevăzute la art. 4

lit. c) și anume persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat

printr-un brevet de invenție acordat de statul român deținut în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, sunt scutite de plata taxelor de timbru.

Astfel, criticile formulate

de pârât cu privire la soluționarea greșită a excepțiilor referitoare la prescripția

extinctivă și la timbraj sunt vădit nefondate.

- Legea nr. 64/1991 privind

brevetele de invenție, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o

normă reparatorie pentru inventatori în sensul că „Drepturile bănești cuvenite inventatorilor

pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până

la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și

unitatea care a aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile

bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării

cererii de brevet.”

Acțiunea inițiată de reclamant

în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare

a recunoașterii calității sale de autor a invențiilor protejate prin brevetele de

invenție, a fost respinsă ca prescrisă, astfel cum rezultă din expozeul deciziei.

Prin Legea nr. 214/2008

pentru completarea O.U.G. privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală s-au introdus dispoziții reparatorii privind pe persoanele titulare

ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție

acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite

de brevet pentru exploatarea invenției în mod abuziv sau prin orice fapte de încălcare

a drepturilor acestuia.

Astfel, art. II alin.

(2) cu referire la persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială

care nu au putut să introducă sau să continue acțiune juridică ori să îndeplinească

formalități necesare pentru valorificarea drepturilor ca urmare a măsurilor și a

legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie

1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce

ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate

ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte

sau după data de 6 martie 1945.

Reclamantul, beneficiar

al unei hotărâri judecătorești, sentința civilă nr. 1644 din 15 martie 1973 a Judecătoriei

Craiova - prin care s-a constatat calitatea sa de autor al invențiilor protejate

și, pe cale de consecință, recompensarea de către Ministerul Petrolului cu suma

de 16.920 RON, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză a

solicitat, astfel cum au reținut ambele instanțe de fond, plata contravalorii diferenței

dintre recompensa datorată și cea acordată pentru utilizarea invenției brevetate.

De precizat că sentința

civilă nr. 4944 din 28 august 1969 invocată de reclamant și reținută și de instanța

de apel a fost casată prin decizia civilă nr. 30 octombrie 1970 a Tribunalului Dolj,

urmare a admiterii recursului extraordinar introdus de procurorul general, cauza

fiind trimisă spre rejudecare la Judecătoria Craiova în vederea administrării de

probe privind eficiența tehnică a dispozitivului și cuantumul exact al economiilor

realizate prin aplicarea dispozitivului.

În rejudecare, după casare,

s-a pronunțat sentința civilă nr. 1644 din 5 martie 1973 de către Judecătoria Craiova,

prin care Ministerul Petrolului a fost obligat la plata sumei de 16.920 RON cu titlu

de recompensă pentru invenția reclamantului.

- Titulari ai brevetelor

de invenție din 27 august 1966 și din 14 octombrie 1970 au fost desemnați Ministerului

Petrolului și, respectiv, Grupul Industrial pentru Foraj și Extracția Țițeiului.

Brevetul de invenție a

fost înregistrat în anul 1965 sub imperiul Decretului nr. 884/1967 privind invențiile,

inovațiile și raționalizările privind invențiile și inovațiile, ca de altfel și

brevetul de invenție, recompensele bănești cuvenite autorilor pentru invențiile

aplicate în economia națională fiind acordate până la data expirării protecției,

15 ani, conform Legii nr. 62/1974.

Durata protecției brevetului

de invenție a fost modificată prin art. 3.1. din Legea nr. 64/1991 la 20 de ani,

cu începere de la data de depozit, astfel că la data intrării în vigoare a Legii

nr. 214/2008, 27 noiembrie 2008, protecția ambelor brevete era expirată, reclamantul

nemai beneficiind de drepturile patrimoniale recunoscute de lege.

- Instanța de apel, în

argumentarea reținerii calității procesuale pasive invocă dispozițiile art. 5

lit. e) din H.C.M. nr. 943/1950.

Prin H.C.M. nr. 943 din

7 septembrie 1943, publicată în Buletinul Oficial nr. 121/27.12.1950 a fost aprobat

Regulamentul pentru funcționarea Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri al

Republicii Populare Române și a organelor din Ministere, Instituții și Întreprinderi

pentru Finanțarea cheltuielilor de experimentare și pentru recompensarea inovațiilor.

Art. 5 alin. (1) lit.

e) din Regulament prevedea că una dintre sarcinile Comitetului pentru Invențiuni

și descoperiri era și aceea de administrare a invențiunilor proprietatea statului.

Art. 6 din Regulament menționa că fondurile necesare recompensării vor fi puse la

dispoziție de către Ministerul Finanțelor.

Această reglementare însă

nu acordă calitate procesuală pasivă statului român, față de conținutul Legii

nr. 214/2008.

Actul normativ cu caracter

reparatoriu impune condiții restrictive pentru acordarea drepturilor patrimoniale

cuvenite, anume împiedicarea introducerii unei acțiuni juridice pentru valorificarea

drepturilor cuvenite precum și exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul

titularului.

Cu referire la prima condiție,

instanța superioară de fond reține indemnizarea reclamantului prin cele două hotărâri

judecătorești menționate pronunțate anterior anului 1989, în perioada de protecție

a brevetului, cu precizarea că în fapt este vorba doar de sentința civilă nr. 1644

din 5 martie 1973.

Cât privește cea de-a

doua condiție necesară pentru acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite, legiuitorul

a condiționat recompensarea de exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul

titularului.

Cu alte cuvinte, doar

persoana fizică/juridică ce exploatează abuziv invenția, fără consimțământul titularului

brevetului de invenție, în speță entitățile menționate în brevetele de invenție,

are calitate procesuală în cauză și nu statul român astfel cum reține instanța superioară

de fond.

Aceeași consacrare legislativă

există și în Legea cadru nr. 64/1991 în art. 68 alin. (3), în sensul că drepturile

bănești cuvenite inventatorilor se negociază cu unitatea care a aplicat invenția.

Contrar opiniei recurentului

P.C., legea aplicabilă cauzei în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze

cauza nu este Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizării,

H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului 884/1967 și Instrucțiunile Ministerului

de Finanțe pentru aplicarea Decretului nr. 2250/1967, ci Legea nr. 214/2008, ce

a modificat O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel alin. (2) al

art. 4

1

precizează că litigiile având ca obiect măsurile reparatorii

stabilite prin acest act normativ sunt de competența Tribunalului București.

Drept urmare, căile de

atac sunt cele prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la data adoptării Legii

nr. 214/2008, apelul și, respectiv, recursul potrivit dispozițiile art. 282 C. proc.

civ. și art. 299 C. proc. civ.

Rezultă așadar că excepția

de inadmisibilitate a căii de atac formulate de Statul român invocată de reclamant

este vădit nefondat.

O altă susținere a recurentului-reclamant

se referă la incidența în cauză a dispozițiilor art. 282

1

alin. (2) C.

proc. civ., apreciind că în cauză se soluționează o contestație împotriva hotărârilor

autorităților administrative publice cu activitate jurisdicțională.

Critica este de asemenea

vădit nefondată față de obiectul cererii de chemare în judecată și anume acordarea

unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale și morale, urmare a refuzului

pârâtului de a-l recompensa pentru beneficiile economice aduse prin invenția sa,

perfecționată.

De precizat că, fiind

în prezenta unei legi ce cuprinde măsuri reparatorii cuvenite titularilor unor dreptului

patrimoniale în materia brevetelor de invenție, normele de procedură sunt cele stabilite

prin actul de reparație și nu cele incidente la data pronunțării sentințelor judecătorești

pronunțate anterior anului 1989.

- În susținerea caracterului

definitiv al hotărârii de primă instanță, reclamantul invocă autoritatea de lucru

judecat a sentinței civile nr. 4944 din 28 august 1969 și a sentinței civile

nr. 1644 din 15 martie 1973.

Efectul lucrului judecat

nu a fost încălcat în prezenta cauză, câtă vreme cele statuate prin sentința civilă

nr. 1644/1973 cu privire la calitatea de autor al invenției perfecționate și la

îndrituirea sa de a fi recompensat pentru activitatea inventică nu a făcut obiectul

dezbaterilor în procesul de față.

Cu alte cuvinte problema

de drept dezlegată în prezenta cauză nu infirmă problema de drept dezlegată în procesul

anterior.

Înalta Curte, față de

cele mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica

în parte decizia apelată; va admite apelul pârâtului, va schimba în parte sentința

în sensul că acțiunea reclamantului va fi respinsă ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând ca celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziei să fie menținute.

Față de soluția ce urmează

a fi adoptată se apreciază ca fiind inutilă analiza criticilor formulate de ambele

părți cu privire la cuantumul despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 61A din data de 4 februarie

2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.

Cluj Napoca împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte, decizia,

în sensul că:

Admite apelul declarat

de pârâtul

Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva

sentinței nr. 175C din data de 07 iunie 2013 pronunțată de Tribunalului Bihor,

secția civilă.

Schimbă, în parte, sentința,

în sensul că:

Admite excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Respinge acțiunea formulată

de reclamantul P.C. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat D.G.R.F. Cluj Napoca, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2014.