ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 175/C din 07 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost admisă în parte acțiunea precizată de reclamantul P.C., pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicării invenției pe întreg teritoriul țării, precum și la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral creat de pârât reclamantului; au fost respinse celelalte pretenții cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, reprezentând onorariu experți, dispunându-se totodată ca Biroul Local de Expertize Bihor să restituie reclamantului suma de 1.500 RON.

La pronunțarea hotărârii, tribunalul a reținut următoarele: La data de 10 noiembrie 1967 s-a acordat de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci al Republicii Socialiste România certificatul de autor, inginerului P.C. „pentru invenția oferită statului cu titlul Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină", cu prioritate din 12 iulie 1965 pentru care s-a acordat titularului Ministerul Petrolului brevetul de invenție din 27 august 1966. În anul 1970 s-a acordat de către de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci al R.S.R., certificatul de inventator pentru invenția cu titlul „Dispozitiv pentru devierea sondelor" cu prioritate din 30 octombrie 1969 pentru care s-a acordat titularului Grupul Industrial pentru Foraj și extracția țițeiului din Pitești, brevetul de invenție din 14 octombrie 1970. Prin sentința civilă nr. 4944 din 28 august 1969 dată în Dosarul nr. 7848/1968 al Judecătoriei Craiova s-a dispus ca P.C.

să fie recompensat pentru drepturile de autor ce decurg din certificatul de autor cu suma de 16.920 RON pentru aplicarea invenției în primul an de aplicare, 1 mai 1967 - 30 aprilie 1968. Dosarul s-a finalizat în anul 1973 prin sentința nr. 1644 din 15 martie 1973 care menține hotărârea inițială în sensul că P.C. să fie recompensat cu suma de 16.920 RON pentru invenția aplicată la sonda 30 Horezu. Prin sentința civilă nr. 97 din 02 februarie 2005, dată în Dosarul nr. 814/2004 al Tribunalul București, secția a III-a civilă, având ca obiect plata diferenței de recompensă solicitată de P.C., s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.N.P. Petrom, instanța constatând că acțiunea a fost depusă după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, hotărâre care a fost menținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7366 din 22 septembrie 2006 data în Dosarul nr. 11905/2/2005.

Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv copia brevetelor de invenție - „Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină” și brevet de perfecționare - „Dispozitiv pentru devierea sondelor”, din considerentele sentinței civile nr. 1644/1973 a Judecătoriei Craiova, precum și din stenogramele întâlnirilor dintre reclamant și reprezentanții Ministerului Petrolului și a procesului verbal întocmit cu ocazia negocierilor dintre părți, instanța a reținut că reclamantul este autorul invențiilor descrise în brevetele amintite. Deliberând asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată, față de prevederile art. I din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. În aceste condiții, față de faptul că această lege a intrat în vigoare în 24 octombrie 2008, iar acțiunea reclamantului a fost introdusă la instanță la data de 30 aprilie 2009, instanța a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantului nu s-a prescris, aceasta având caracterul unui drept personal de creanță, având ca obiect diferența de recompensă. Deliberând asupra excepției netimbrării acțiunii reclamantului, excepție invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată, față de prevederile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/191, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 4 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 100/2005 cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că această acțiune este scutită de plata taxei de timbru. Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție invocată de acesta prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere faptul că prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 943/1950, proprietar la invenției este Statul român [art. 5 lit. e)], iar conform art. 6 al aceluiași act normativ, recompensa datorată inventatorului trebuie plătită de proprietarul ei, respectiv Statul român, astfel încât instanța a apreciat că pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză că: ”dispozitivul inventat de reclamant este unul performant, reducând timpul de deviere al sondelor considerabil, de la zile la ore, precum și diminuarea substanțială a cheltuielilor de forare”; „avantajul economic realizat în perioada 01 mai 1968-30 aprilie 1969, al doilea an de aplicare al invenției, este de 439.773 RON”, „diferența dintre recompensa cuvenită pentru al doilea an și primul an de aplicare este de 45.159 RON”. Având în vedere dispozițiile art. 33 din Legea nr. 64/1991 cu modificările și completările ulterioare, „suma cuvenită cu titlu de diferență de recompensă la data de 01 ianuarie 2009 este de 22.085 RON, la care se va adăuga dobânda acumulată până la data efectuări plăți efective, calculată de la data introducerii acțiunii”.

De asemenea,tot din raportul de expertiză s-a reținut că: „în toate cele trei aplicații s-au obținut avantaje economice importante”; „în anul II de folosință a invenției s-a obținut un avantaj economic total de 580.000 RON”; „recompensa de brevet pentru anul II de folosință este de 41.100 RON”; „recompensa cuvenită este de 273.630 RON în anul 1970”; suma actualizată la nivelul anului 2011 fiind de 2.780.316 RON. Expertul propune și o sumă forfetară de 100.000 RON cu titlu de daune morale. Instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „dreptul la brevet de invenții aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi”; art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga sa durată”; art. 53 din H.G.

nr. 152/1992 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/191 cu modificările și completările ulterioare; art. 5 alin. (1) lit. b) și alin. (2) raportat la art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 5 alin. (1) lit. b) din același act normativ; art. 3 din O.U.G.

nr. 100/2005 ,,Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane:a) titularii drepturilor de proprietate industrială, potrivit dispozițiilor legislației aplicabile;b) orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială, în special beneficiarii de licențe.c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”Potrivit art. II din Legea nr. 214/2008 cu modificările și completările ulterioare, "(1) La determinarea perioadei înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ține seama de perioada dintre instaurarea regimului comunist în România și intrarea în vigoare a prezentei legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de invenție; (2) În raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Instanța a reținut că reclamantul a solicitat prin ultima precizare de acțiune acordarea unei sume cu titlu de despăgubiri materiale, sumă compusă din prestația cuvenită, recompensa, daune interese, daune materiale și cheltuieli de judecată ocazionate cu litigiul, cele dintâi justificate prin refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenției sale, refuzul de a generaliza invenția brevetată și perfecționată, precum și pentru refuzul de a internaționaliza invenția, iar cele morale, pentru suferința morală la care a fost expus în această perioadă de peste 40 de ani care s-au scurs de la momentul brevetării invențiilor sale și până la acest moment.

Instanța a constatat că reclamantul este titularul unui drept personal de creanță având ca obiect diferență de recompensă cuvenită pentru invenția sa, în condițiile negeneralizări acesteia și nevalorificări sale pe plan internațional, în absența unei clauze contractuale contrare și față de împrejurarea că pârâtul Statul român nu a înțeles să soluționeze prin negociere amiabilă solicitările patrimoniale ale reclamantului, pârâtul nefăcând dovada contrară sau dovada plăți unei astfel de recompense.

Reclamantul a făcut dovada efectelor economice avantajoase pentru pârâtul Statul român ale invenției sale, aportul economic al invenției a fost stabilit pe baza expertizelor tehnice judiciare întocmite, reclamantul fiind îndreptățit la plata contravalorii diferenței dintre recompensa datorată și cea plătită de pârât pentru utilizarea invenției brevetate, sumă actualizată cu dobânda legală de la data scadenței la data plății efective, diferență datorată de pârât în calitate de proprietar al invenției, așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 943/1950, din concluziile Direcției de Control a Ministerului Petrolului, art. 2, art. 5 din Decretul Consiliului de Stat nr. 884/1967 (înscris din 03 februarie 1970), precum și din art. 4 din H.C.M.

nr. 2250/1967 privind aplicarea Decretului nr. 884/1967 și Instrucțiunile privind modul de calcul al recompenselor prevăzute în acest ultim act normativ. Prin încheierea din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 8081.01/3/2009, a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind îndreptarea omisiunii materiale din cuprinsul minutei și dispozitivul sentinței civile nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosar nr. 8081.01/3/2009, ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 175/C/2013, a fost admisă în parte acțiunea precizată de reclamantul P.C.

în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata către acesta a sumei de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat acestuia din urmă prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicări invenției pe întreg teritoriul țări, precum și la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu. Hotărârea Tribunalului Bihor s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 64/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare privind brevetele de invenție, O.U.G. nr. 100/2005 cu modificările și completările ulterioare precum și Legea nr. 214/2008 cu modificările și completările ulterioare, fiind judecată în primă instanță de tribunal și pronunțându-se o sentință dată cu drept de apel, la curtea de apel, conform prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1948, aplicabile în cauză. De asemenea, instanța a constatat că această hotărâre nu se află printre cele prevăzute de art. 377 C. proc. civ. de la 1948 ca fiind „hotărâri definitive”, iar legea specială nu prevede nici o distincție în privința hotărârilor date în materia dreptului de autor. Instanța a constatat că actul normativ invocat de petent în susținerea cererii sale, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 884/1967 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 la data de 22 februarie 1975, lege care, la rândul ei, a fost abrogată prin art. 70 și art. 74 din Legea nr. 64/1991. Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, învestită cu apelurile declarate de ambele părți, prin decizia nr. 61 din 4 februarie 2014 a respins căile de atac, ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Referitor la criticile formulate de reclamantul P.C. cu privire la încheierea din data de 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, respectiv faptul că s-ar impune inserarea în dispozitivul sentinței a mențiunii „definitivă”, instanța le-a apreciat ca fiind neîntemeiate deoarece hotărârea pronunțată de Tribunalul Bihor s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 64/1991 republicată, O.U.G. nr. 100/2005 și Legea nr. 214/2008, pronunțându-se astfel o sentință dată cu drept de apel la curtea de apel, conform prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile apelantului, potrivit cărora prevederea legală aplicabilă incidentă în cauză este reprezentată de art. 43 din Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările au fost considerate neîntemeiate prin raportare la dispozițiile legale pe care s-a întemeiat hotărârea pronunțată de instanța de fond și condițiile în care actul normativ invocat de apelant, respectiv Decretul nr. 884/1967, a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 la data de 22 februarie 1975, care la rândul ei a fost abrogată prin art. 70 și art. 74 din Legea nr. 64/1991, fiind fără relevanță că în sentințele civile nr. 4944/1969, respectiv 1644/1973 ale Judecătoriei Craiova s-a inserat mențiunea „definitivă” câtă vreme au fost pronunțate în perioada în care Decretul nr. 884/1967 era în vigoare.

Au fost considerate ca neîntemeiate și criticile Statului român privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, a excepției netimbrării acțiunii reclamantului și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că, deoarece potrivit art. 5 lit. e) din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 943/1950 proprietar al invenției este Statul român, iar potrivit art. 6 din același act normativ, recompensa datorată inventatorului trebuie plătită de către proprietarul ei, adică Statul român, aceasta este neîntemeiată.

Nu a putut fi reținută nici trimiterea la calitatea Ministerului Petrolului pentru valorificarea recompensei cuvenite întrucât nici Ministerul Petrolului și nici succesorii acestuia nu mai sunt beneficiare al brevetului 47.912, dreptul de folosință al acestora încetând odată cu epuizarea termenului de protecție, invenția devenind proprietatea Statului român. Instanța de fond a respins corect și excepția prescripției dreptului la acțiune față de dispozițiile O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4, o nouă literă, lit. c), care prevede că au calitate de a cere aplicarea măsurilor procedurale și repararea daunelor: „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul român și succesorilor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.” Mai mult art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008 prevede că „în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” De menționat că Legea nr. 214/2008 a fost publicată în M. Of.

al României la data de 24 octombrie 2008 și a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării, acțiunea reclamantului înregistrată la instanță la data de 30 aprilie 2009, fiind astfel introdusă în termen legal față de prevederile Legii nr. 214/2008. Nefondate au fost constatate și criticile privind respingerea excepției netimbrării acțiunii, deoarece art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 prevede că sunt scutite de taxa de timbru „orice alte acțiuni, acte sau acte de procedură pentru care se prevăd prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru”, ori art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 prevede că „cererile în justiție în domeniul drepturilor de proprietate industrială sunt scutite de taxe judiciare”, iar art. I pct. 2 din Legea nr. 214/2008 se introduce un nou articol - art. 4 1 potrivit căruia „acțiunile în justiție introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c), sunt scutite de plata taxelor de timbru”.

Criticile privind inadmisibilitatea acțiunii în pretenții a reclamantului față de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice sunt neîntemeiate, răspunderea Statului român rezultând din calitatea de proprietar al acestuia asupra invenției a cărei autor nu a fost recompensat integral pentru invenția sa. Obligația de plată este legală și întemeiată pe prevederile Hotărârii Consiliul de Miniștri nr. 943/1950 care în art. 6 stipulează că recompensa datorată inventatorului se va plăti de proprietar, în speță, Statul român.

Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamantul este autorul invențiilor descrise în brevetul de invenție din 27 august 1966, respective cele descrise în brevetul de invenție din 14 octombrie 1970 și că acesta, prin sentința civilă nr. 4944/1969 pronunțată în Dosarul nr. 7848/1958 a Judecătoriei Craiova, a fost recompensat pentru drepturile de autor ce decurg din certificatul de autor, pentru aplicarea invenției în primul an de aplicare 1 mai 1967 - 30 aprilie 1968. Din concluziile expertizelor tehnice judiciare întocmite în cauză a rezultat că dispozitivul inventat de reclamant este unul performant, reducând timpul de deviere al sondelor și diminuând substanțial cheltuielile de forare, obținându-se avantaje economice importante.

Ca urmare, s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la plata diferenței de recompensă justificată prin refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenției sale, respectiv pentru refuzul de a generaliza invenția brevetată și nevalorificarea sa pe plan internațional în absența unei clauze contractuale contrare, cu atât mai mult cu cât Statul român nu a soluționat amiabil solicitările patrimoniale ale reclamantului. S-a reținut că reclamantul este îndreptățit și la plata unor daune morale pentru prejudiciul moral cauzat acestuia, suma de 100.000 RON acordată reclamantului cu titlu de daune morale fiind justificată prin prisma suferințelor morale la care acesta a fost supus în perioada lungă de timp care s-a scurs de la momentul brevetării invențiilor sale și până în prezent, respectiv prin prisma insatisfacției provocate de neaplicarea fără justificare a unei invenții care putea aduce avantaje economice importante.

Criticile Statului român privind neaplicare de instanța de fond a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au fost apreciate ca neîntemeiate. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se referă doar la plata onorariilor avocațiale, ori la instanța de fond nu a existat o astfel de cerere. Cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond reclamantului se referă la onorariile experților, care potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi micșorate. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicită, în esență, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.780,316 RON, reprezentând diferența de recompensă datorată pentru 41 de ani și nu pentru 32 de ani, cu mențiunea că sentința pronunțată de Tribunalul Bihor este definitivă.

Cu privire la soluția instanței de apel referitoare la încheierea de ședință de la 14 octombrie 2013, pronunțată în camera de consiliu de Tribunalul Bihor se arată că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 71 alin. (3) coroborate cu art. 63 din Legea nr. 64/1991 conform cărora pentru pretențiile bănești cuvenite inventatorilor se va aplica legea de la data înregistrării cererii de brevet, în cauză Decretul nr. 884/1991 prin care se abrogă Legea nr. 62/1994 și Decretul nr. 884/1967 conține dispoziții contradictorii cu cele cuprinse în art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. Reclamantul susține că în cauză se aplică dispozițiile art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967 ce statuează caracterul definitiv al hotărârilor pronunțate de tribunal în materia contestațiilor formulate cu privire la stabilirea și plata recompenselor și a celorlalte drepturi patrimoniale cuvenite inventatorilor.

Față de dispozițiile legale aplicabile cauzei, art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967, instanța de apel trebuia să constatate inadmisibilitatea căii de atac declarate de Statul român. Aceeași soluție trebuia pronunțată și față de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora hotărârea de fond este neapelabilă având în vedere prevederile art. 282 1 alin. (2) C. proc. civ.

potrivit căruia: "Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel". Acțiunea inițială, reprezentând contestație împotriva unui act administrativ prin care s-a respins cererea de recompensă în etapa jurisdicțională, R617 din 03 februarie 1970, a fost soluționată prin hotărâre definitivă a instanței judecătorești prin care cererea a fost admisă, prezenta acțiune reprezentând o continuare a acțiunii inițiale, de acordare a diferenței de recompensă. În susținerea caracterului definitiv al hotărârii pronunțate de tribunal este invocată sentința civilă nr. 4944 din 28 august 1969 a Judecătoriei Craiova prin care contestația formulată de P.C.

împotriva hotărârii Întreprinderii de foraj Craiova și Ministerul Petrolului cu privire la stabilirea recompensei pentru invenție a fost admisă, ce poartă mențiunea arătată. În același sens este indicată și sentința civilă nr. 1644 din 15 martie 1973. O altă critică se referă la argumentul instanței de apel privind abrogarea Decretului nr. 884/1967. Astfel, art. 71 din Legea nr. 64/1991 face trimitere la actul abrogat atunci când vorbește de legea aplicabilă cererii de brevet. Mai arată recurentul că obligația de plată a recompenselor și a diferențelor de recompense este dată de art. 43 din H.G. nr. 2250/1967. Se susține incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în urma calculului efectuat de M.G. se stabilește un cuantum corect al daunelor în valoare de 2.780.316. Ulterior, expertului i se solicită să refacă același calcul pentru o perioada de 32 de ani, dar din înscrisurile de la dosar, nu reiese care a fost temeiul acestei solicitări. În urma refacerii calculului pentru perioada de 32 ani, expertul găsește o valoare a despăgubirilor de 1.657,368 RON. Nu există la dosarul cauzei nicio probă sau solicitare care să justifice scăderea termenului de la 41 de ani la 32 de ani. Instanța de apel nu abordează corect motivul de apel întrucât nu motivează reducerea perioadei. Pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critică decizia pentru cele ce urmează. În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 care stipulează faptul că: "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Or, conform sentinței civile nr. 4944 din 28 august 1969 pronunțată de Judecătoria Craiova, în Dosar nr. 7848/1968 invocată în motivare de instanța de fond, instanța de judecată a dispus obligarea Ministerului Petrolului București la plata recompensei.

Conform H.G. nr. 47/2013, se apreciază că Ministerul Economiei este instituția succesoare în drepturi și obligații a Ministerului Petrolului. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că invenția este proprietatea Statului român, Ministerului Economiei are calitatea de reprezentant al statului, nefiind în ipoteza în care Ministerul Finanțelor Publice să reprezinte statul și în domeniul economiei, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 47/2013. În mod greșit instanța de apel a respins apărările prin care s-a invocat excepția privind prescripția dreptului la acțiune a reclamantului, în baza prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, acțiunea formulată de reclamant este o acțiune în pretenții, iar drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv.

În speță, fiind vorba de o acțiune personală patrimonială, care însoțește drepturile de creanță și care este supusă termenului de prescripție de 3 ani. De asemenea, prin Legea nr. 64/1991 s-a recunoscut inventatorilor dreptul de a negocia cu unitatea care a aplicat invenția, drepturile bănești cuvenite, iar in caz de neînțelegere să se adreseze instanțelor judecătorești [art. 66 alin. (2) și art. 61 din Legea nr. 64/1991]. În raport cu aceste dispoziții legale rezultă că termenul de la care s-a născut dreptul la acțiune este cel al intrării in vigoare a Legii nr. 64/1991, respectiv 21 ianuarie 1992. În speță, nu sunt incidente instituțiile suspendării sau întreruperii prescripției, reglementate de art. 13 și de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Susține excepția netimbrării acțiunii având în vedere cuantumul pretențiilor solicitate, de aproximativ 2.000.000 RON. Astfel, solicită să se dispună timbrarea acțiunii în temeiul O.U.G. nr. 80/2013. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi obligat să acorde diverse despăgubiri, decât în cazul în care această obligație este prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 și urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, etc.), astfel că acțiunea în pretenții a reclamantului față de acest pârât este inadmisibilă, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii civile delictuale așa cum urmărește reclamantul. Cerințele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. nu au fost respectate de instanța de apel care a preluat motivarea reclamantului, fără a verifica dispozițiile legale în care să se regăsească aceste pretenții, precum refuzul pârâtului de a-l recompensa material pentru beneficiile economice ale invenției sale; refuzul de a generaliza invenția brevetată; nevalorificarea invenției pe plan internațional în absența unei clauze contractuale contrare. În egală măsură este greșită și valorificarea exclusivă a concluziilor raportului de expertiză dispusă de instanța de fond.

Nu pot fi acordate nici daune morale, sub motivarea „suferințelor morale la care acesta a fost supus în perioada lungă de timp care s-a scurs de la momentul brevetării invențiilor sale și până în prezent, respectiv prin prisma insatisfacției provocate de neaplicarea fără justificare a unei invenții care putea aduce avantaje economice importante". Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursului declarat de reclamant și caracterul fondat al recursului declarat de Statul român, pentru argumentele ce succed. - Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, prin art. II pct. 2 introduce la art. 4 o nouă lit. c), prin care se statuează că în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice faptă de încălcare a drepturilor acestuia care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică dau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Așadar, cum la data intrării în vigoare a acestei legi, 24 noiembrie 2008, conform art. III, a reînceput să curgă un nou termen de prescripție, cererea de chemare în judecată depusă de reclamant la 30 aprilie 2008 este formulată în termenul de 3 ani stipulat prin art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Prin același act normativ s-a dispus ca acțiunile în justiție introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) și anume persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt scutite de plata taxelor de timbru. Astfel, criticile formulate de pârât cu privire la soluționarea greșită a excepțiilor referitoare la prescripția extinctivă și la timbraj sunt vădit nefondate.

- Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori în sensul că „Drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.” Acțiunea inițiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoașterii calității sale de autor a invențiilor protejate prin brevetele de invenție, a fost respinsă ca prescrisă, astfel cum rezultă din expozeul deciziei.

Prin Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală s-au introdus dispoziții reparatorii privind pe persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet pentru exploatarea invenției în mod abuziv sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Astfel, art. II alin. (2) cu referire la persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială care nu au putut să introducă sau să continue acțiune juridică ori să îndeplinească formalități necesare pentru valorificarea drepturilor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Reclamantul, beneficiar al unei hotărâri judecătorești, sentința civilă nr. 1644 din 15 martie 1973 a Judecătoriei Craiova - prin care s-a constatat calitatea sa de autor al invențiilor protejate și, pe cale de consecință, recompensarea de către Ministerul Petrolului cu suma de 16.920 RON, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză a solicitat, astfel cum au reținut ambele instanțe de fond, plata contravalorii diferenței dintre recompensa datorată și cea acordată pentru utilizarea invenției brevetate.

De precizat că sentința civilă nr. 4944 din 28 august 1969 invocată de reclamant și reținută și de instanța de apel a fost casată prin decizia civilă nr. 30 octombrie 1970 a Tribunalului Dolj, urmare a admiterii recursului extraordinar introdus de procurorul general, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Judecătoria Craiova în vederea administrării de probe privind eficiența tehnică a dispozitivului și cuantumul exact al economiilor realizate prin aplicarea dispozitivului. În rejudecare, după casare, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1644 din 5 martie 1973 de către Judecătoria Craiova, prin care Ministerul Petrolului a fost obligat la plata sumei de 16.920 RON cu titlu de recompensă pentru invenția reclamantului.

- Titulari ai brevetelor de invenție din 27 august 1966 și din 14 octombrie 1970 au fost desemnați Ministerului Petrolului și, respectiv, Grupul Industrial pentru Foraj și Extracția Țițeiului. Brevetul de invenție a fost înregistrat în anul 1965 sub imperiul Decretului nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările privind invențiile și inovațiile, ca de altfel și brevetul de invenție, recompensele bănești cuvenite autorilor pentru invențiile aplicate în economia națională fiind acordate până la data expirării protecției, 15 ani, conform Legii nr. 62/1974. Durata protecției brevetului de invenție a fost modificată prin art. 3.1. din Legea nr. 64/1991 la 20 de ani, cu începere de la data de depozit, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 214/2008, 27 noiembrie 2008, protecția ambelor brevete era expirată, reclamantul nemai beneficiind de drepturile patrimoniale recunoscute de lege.

- Instanța de apel, în argumentarea reținerii calității procesuale pasive invocă dispozițiile art. 5 lit. e) din H.C.M. nr. 943/1950. Prin H.C.M. nr. 943 din 7 septembrie 1943, publicată în Buletinul Oficial nr. 121/27.12.1950 a fost aprobat Regulamentul pentru funcționarea Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri al Republicii Populare Române și a organelor din Ministere, Instituții și Întreprinderi pentru Finanțarea cheltuielilor de experimentare și pentru recompensarea inovațiilor. Art. 5 alin. (1) lit. e) din Regulament prevedea că una dintre sarcinile Comitetului pentru Invențiuni și descoperiri era și aceea de administrare a invențiunilor proprietatea statului. Art. 6 din Regulament menționa că fondurile necesare recompensării vor fi puse la dispoziție de către Ministerul Finanțelor.

Această reglementare însă nu acordă calitate procesuală pasivă statului român, față de conținutul Legii nr. 214/2008. Actul normativ cu caracter reparatoriu impune condiții restrictive pentru acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite, anume împiedicarea introducerii unei acțiuni juridice pentru valorificarea drepturilor cuvenite precum și exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului. Cu referire la prima condiție, instanța superioară de fond reține indemnizarea reclamantului prin cele două hotărâri judecătorești menționate pronunțate anterior anului 1989, în perioada de protecție a brevetului, cu precizarea că în fapt este vorba doar de sentința civilă nr. 1644 din 5 martie 1973. Cât privește cea de-a doua condiție necesară pentru acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite, legiuitorul a condiționat recompensarea de exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului.

Cu alte cuvinte, doar persoana fizică/juridică ce exploatează abuziv invenția, fără consimțământul titularului brevetului de invenție, în speță entitățile menționate în brevetele de invenție, are calitate procesuală în cauză și nu statul român astfel cum reține instanța superioară de fond. Aceeași consacrare legislativă există și în Legea cadru nr. 64/1991 în art. 68 alin. (3), în sensul că drepturile bănești cuvenite inventatorilor se negociază cu unitatea care a aplicat invenția. Contrar opiniei recurentului P.C., legea aplicabilă cauzei în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza nu este Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizării, H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului 884/1967 și Instrucțiunile Ministerului de Finanțe pentru aplicarea Decretului nr. 2250/1967, ci Legea nr. 214/2008, ce a modificat O.U.G.

nr. 100/2005. Astfel alin. (2) al art. 4 1 precizează că litigiile având ca obiect măsurile reparatorii stabilite prin acest act normativ sunt de competența Tribunalului București. Drept urmare, căile de atac sunt cele prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la data adoptării Legii nr. 214/2008, apelul și, respectiv, recursul potrivit dispozițiile art. 282 C. proc. civ. și art. 299 C. proc. civ. Rezultă așadar că excepția de inadmisibilitate a căii de atac formulate de Statul român invocată de reclamant este vădit nefondat. O altă susținere a recurentului-reclamant se referă la incidența în cauză a dispozițiilor art. 282 1 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că în cauză se soluționează o contestație împotriva hotărârilor autorităților administrative publice cu activitate jurisdicțională.

Critica este de asemenea vădit nefondată față de obiectul cererii de chemare în judecată și anume acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale și morale, urmare a refuzului pârâtului de a-l recompensa pentru beneficiile economice aduse prin invenția sa, perfecționată.

De precizat că, fiind în prezenta unei legi ce cuprinde măsuri reparatorii cuvenite titularilor unor dreptului patrimoniale în materia brevetelor de invenție, normele de procedură sunt cele stabilite prin actul de reparație și nu cele incidente la data pronunțării sentințelor judecătorești pronunțate anterior anului 1989. - În susținerea caracterului definitiv al hotărârii de primă instanță, reclamantul invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4944 din 28 august 1969 și a sentinței civile nr. 1644 din 15 martie 1973. Efectul lucrului judecat nu a fost încălcat în prezenta cauză, câtă vreme cele statuate prin sentința civilă nr. 1644/1973 cu privire la calitatea de autor al invenției perfecționate și la îndrituirea sa de a fi recompensat pentru activitatea inventică nu a făcut obiectul dezbaterilor în procesul de față.

Cu alte cuvinte problema de drept dezlegată în prezenta cauză nu infirmă problema de drept dezlegată în procesul anterior. Înalta Curte, față de cele mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia apelată; va admite apelul pârâtului, va schimba în parte sentința în sensul că acțiunea reclamantului va fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând ca celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei să fie menținute. Față de soluția ce urmează a fi adoptată se apreciază ca fiind inutilă analiza criticilor formulate de ambele părți cu privire la cuantumul despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 61A din data de 4 februarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva aceleiași decizii. Modifică, în parte, decizia, în sensul că: Admite apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva sentinței nr. 175C din data de 07 iunie 2013 pronunțată de Tribunalului Bihor, secția civilă. Schimbă, în parte, sentința, în sensul că: Admite excepția lipsei calității procesuale pasive. Respinge acțiunea formulată de reclamantul P.C.

împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat D.G.R.F. Cluj Napoca, pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2014.