ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1205/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 2 octombrie 2014, P.C. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a acestei instanțe, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și 317 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

Prin decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 61/A din data de 4 februarie 2014 a Curții de Apei Oradea, secția I civilă; a admis recursul formulat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F. Cluj Napoca împotriva aceleiași decizii; a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F, Cluj Napoca împotriva sentinței nr. 175C din data de 07 iunie 2013 pronunțată de Tribunalului Bihor, secția civilă, a schimbat în parte sentința apelată; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel că, cererea formulată de reclamantul P.C. împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P., reprezentat D.G.R.F, Cluj Napoca, a fosî respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul susține, în esență, că Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, a cărei anulare o solicită, a fost pronunțată de Înalta Curte cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare a competență. în acest sens, arată că întrucât sentința nr. 175/C din 7 iunie 2013 a Tribunalului Bihor este o hotărâre definitivă nici Curtea de Apel și nici înalta Curte nu erau competente să judece cauza în apel și în recurs. Susține că deși atât la judecata în apel cât și în recurs a adus în discuție problema necompetenței In raport de obiectul acțiunii (pretenții cuvenite inventatorului) și de reglementările legale în vigoare, instanțele au judecat cauza cu încălcarea unor prevederi legale exprese în domeniul proprietății intelectuale. Legat de acest aspect, arată că în cauză era aplicabilă legea în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, respectiv art. 43 lit. b) din Decretul nr. 884/1967 și nu Legea nr. 214/2008 cum în mod greșit a reținut instanța de recurs. Arată că în sensul aplicării legii în vigoare la data înregistrării cererii de brevet sunt și dispozițiile Legii nr. 64/1991 care în art. 71 alin. (3) face trimitere la data înregistrării cererii de brevet, trimitere care este în deplină concordanță cu prineipilul tempus regiî actum și cu prevederile C. civ. potrivit căruia actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea in vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare de la data încheierii, ori, după caz, a săvârșirii ori a producerii lor. Mai susține că în raport de prevederilor art. 282

1

C. proc. civ. Curtea de Apel Oradea era competentă să judece recursul împotriva sentinței tribunalului și nu apelul, așa cum în mod greșit a procedat, în continuare arată că cererea de față este admisibilă și prin prisma prevederilor art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. în sensul ca recursul a fost respins pe excepție, fâră sa fi fost judecat în fond. în acest sens, arată că instanța de recurs mi a analizat calitatea procesuală a Statului Roman, ci a analizat calitatea procesuală a reprezentantului acestuia, că în litigiul dedus judecații calitatea de pârât a deținut-o Statul Roman, această parte fiind reprezentată în proces de Ministerul Finanțelor Publice care reprezintă statul ca subiect de drepturi si obligații în fața instanțelor de judecată.

Examinând contestația în anulare în raport cu motivele invocate, Înalta Carte constată următoarele:

Prin cererea formulată contestatorul a invocat ca motive de contestație în anulare dispozițiile art. 317 alin. (1) pot. 2 și art. 317 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de contestație în anulare, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când hotărârile au fost date cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Ipoteza prevăzută de textul de lege sus-menționat se referă la încălcarea normelor de competență publică, deci se poate invoca încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale exclusive, la care se referă art. 159 C. proc. civ.

În speță, contestatorul invocă încălcarea competenței materiale motivat de faptul că Înalta Curte nu era competentă să judece cauza întrucât în raport de obiectul acțiunii și de legea aplicabilă în cauză hotărârea primei instanțe era definitivă și putea fi atacată numai cu recurs la curtea de apel.

Din dispozițiile alin. (1) ale art. 317 C. proc. civ. rezultă că pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun trebuiesc îndeplinite două condiții și anume ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

În speță, prima condiție este îndeplinită, hotărârea atacată fiind pronunțată de o instanță de recurs, în schimb cea de-a doua cerință nu este întrunită întrucât problema instanței competente să soluționeze cauza în raport de legea aplicabilă a constituit una dintre criticile din recurs, fiind analizată ca atare de instanță,

Astfel, instanța de recurs, răspunzând criticilor reclamantului, a reținut că legea aplicabilă în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza nu este Decretul nr. 884/1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizării, H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 și Instrucțiunile M.F.P. pentru aplicarea Decretului nr. 2250/1967, ci Legea nr. 214/2008, ce a modificat U.G. nr. 100/2005.

S-a reținut că alin. (2) al art. 41 precizează că litigiile având ca obiect măsurile reparatorii stabilite prin acest act normativ sunt de competența Tribunalului București.

Prin urmare, instanța de recurs a reținut cu privire la căile de atac că acestea sunt cele prevăzute în C. proc. civ. în vigoare la data adoptării Legii nr. 214/2008, apelul potrivit dispozițiilor art. 282 C. proc. civ. și, respectiv recursul, conform art. 299 C. proc. civ.

Ca atare, câtă vreme Înalta Curte s-a pronunțat deja cu privire la instanța competentă să judece cauza, decizia instanței de recurs nu mai poate fi atacată pe calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care aceeași instanță (contestația în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra aceleiași probleme și, implicit, asupra soluției deja adoptate.

în legătură cu motivul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., de asemenea, invocat de către contestator, Înalta Curte constată, față de decizia pronunțată de instanța de recurs, că nu se verifică cerința prevăzută de acest text, anume ca recursul să fi fost „respins tară ca el să fi fost judecat în fond", având în vedere că recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, iar nu pe calea unei excepții procesuale privind calea de atac a recursului.

În consecință, constatând că nu se verifică motivele de contestație în anulare reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 2, și art. 317 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoml P.C. împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 8 mai 2015.