ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2016

Decizia nr. 1893/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 200 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/111/2005*, în rejudecare, s-a respins cererea formulată de către reclamanții A., B., C. și D., fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, examinând actele și lucrările dosarului și ținând seama de considerentele de drept dezlegate prin deciziile de casare, a constatat că imobilele în litigiu, menționate în petitul acțiunii, au trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care, potrivit Legii nr. 112/1995, a fost apreciată de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu. O parte din imobile a fost vândută de către R.A.G.C.L.

și S.C.C.T.I. pârâților - persoane fizice, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare arătate în acțiune și a căror anulare s-a solicitat. Legea nr. 112/1995 a prevăzut că foștii proprietari sau moștenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.

Statul a vândut aceste apartamente chiriașilor care locuiau în această calitate la data vânzării, acestea neputând fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului proprietar tabular, deoarece nici el și nici moștenitorii lui nu locuiau în ele și nici nu erau libere la data vânzării, fiind de principiu că motivele de nulitate ale actelor se analizează la data încheierii acestora, ori, la acea dată, s-a constatat că "nu era incidentă nici o nulitate", chiriașii fiind cumpărători de bună-credință, care au cumpărat apartamentele fiindcă dispozițiile legale permiteau aceasta. Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Conform Legii nr. 10/2001 și a O.U.G. nr. 109/2001, acțiunile în constatarea nulităților absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de 14 august 2002. Ori, prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanței la data de 30 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de lege. În ceea ce privește partea din imobile care este folosită de SC E. SA și de SC F. SA, s-a constatat că aceste societăți au fost privatizate în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit faptul că reclamanții ar fi formulat notificare, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care este un termen de decădere, situație în care nu se poate considera că imobilul a fost indisponibilizat până la soluționarea notificării și deci nu putea fi cuprins în capitalul social.

Decizia referitoare la recursul în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, în sensul că s-a stabilit: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României).

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de exemplu, și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - par. 43. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției, însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală era ca reclamanții să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, fiind pe deplin operante din culpa acestora. Notificarea pentru imobilul în litigiu s-a formulat doar de către numita G., notificare soluționată prin Dispoziția de respingere din 14 octombrie 2004 a Primarului Municipiului Oradea. Din referatul de fundamentare a aceste dispoziții, rezultă că în CF Oradea proprietar asupra imobilelor revendicare a fost numitul H., care de altfel figurează și în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 623, fiind persoana de la care s-au naționalizat imobilele.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (cauza Raicu contra României). De asemenea, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. În ceea ce privește calitatea A.V.A.S.-ului, Tribunalul a reținut faptul că reclamanții nu au înțeles să formuleze pretenții și în contradictoriu cu aceasta, ori cadrul procesual este stabilit de către reclamanți.

Așadar, în cazul imobilelor în litigiu, soluția legală este cea de respingere a cererii în revendicare a acestor imobile, pentru motivul priorității legii speciale și anume al Legii nr. 10/2001, și, în consecință, celelalte capete de cerere, inclusiv cea de chemare în garanție, apar ca fiind lipsite de interes, motiv pentru care tribunalul, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., a dispozițiilor C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a respins pretențiile formulate de către reclamanți. S-a constatat, că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Prin Încheierea din 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/111/2005*, în temeiul art. 281 C. proc.

civ., s-a admis din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta Sentinței civile nr. 200/C/2015 a Tribunalului Bihor, în ceea ce privește calitatea M.F.P. București, în sensul că M.F.P. București are calitatea atât de pârât, cât și de chemat în garanție. Curtea de Apel Oradea, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 462 A din data de 17 mai 2016, a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanții D., C., A. și B., și de apelantul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor; a anulat sentința apelată; a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, și a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.

Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor împotriva Încheierii din data de 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/111/2005*, reținând, în esență, următoarele; Prin motivele de apel, apelanții reclamanți au învederat faptul că instanța de fond nu a ținut seama de constatările și îndrumările date prin decizia de casare: că în mod greșit a dispus respingerea cererii lor de efectuare a unei expertize, și că, în mod greșit, a respins acțiunea fără a analiza fondul cauzei.

Criticile formulate de apelanții reclamanți au fost apreciate ca întemeiate, pentru cele ce succed; În considerentele Deciziei civile nr. 25 din 23 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a reținut, cu putere de lucru judecat (soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond fiind menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1.176 din 11 februarie 2011), că greșit a procedat prima instanță atunci când a trecut la soluționarea cererii reclamanților "fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către aceștia, fără să analizeze fondul cauzei și fără a se pronunța cu privire la temeinicia acesteia, cu atât mai mult cu cât reclamanții au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părți componente, cu situație juridică diferită". De asemenea, s-a mai reținut că "cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza Deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis că "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Această hotărâre a fost menținută, după cum s-a arătat anterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1.176 din 11 februarie 2011, în considerentele căreia s-a reținut că prima instanță nu a procedat la stabilirea unor elemente esențiale în aprecierea existenței concursului între legea specială și cea generală, respectiv, data preluării imobilelor în litigiu, modalitatea de preluare, situația juridică a acestora, în condițiile în care reclamanții au arătat că imobilul revendicat se compune, de fapt, din trei părți componente cu regim juridic diferit, iar în cauză au operat preluări succesive ale aceluiași bun.

Ori, instanța de fond, în rejudecare, nu a analizat aceste aspecte (în special data preluării imobilelor în litigiu, modalitatea de preluare și situația juridică a acestora) în niciun fel, și nici nu a administrat nicio probă în cauză, nerespectând îndrumările deciziei de desființare a Curții de Apel Oradea, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, după ce în ședința publică din 22 aprilie 2013, instanța a încuviințat proba privind efectuarea unei expertize topografice de identificare a celor două categorii de imobile situate în zona Înfrățirea și zona Brâncoveanu - Shakespeare și după ce în ședința publică din 20 mai 2013 s-a încuviințat proba privind efectuarea unei expertize în construcții, de identificare a celor două categorii de imobile situate în zona străzilor Înfrățirea și zona Brâncoveanu - Shakespeare, respectiv, după ce s-a încuviințat în aceeași ședință să se emită adrese la Primăria Oradea - AIO și la RAGCL Bihor, pentru a se solicita comunicarea schițelor de defalcare privind imobilul înscris în CF Oradea, a schițelor apartamentelor defalcate ale acestui imobil, precum și schițele pe care le dețin referitoare la situația imobilului în momentul preluării de către Statul Român, instanța, în ședința publică din 17 iunie 2013, față de Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 27/2011, a revenit asupra probelor încuviințate, respectiv, expertiză și adrese.

Ori, este de reținut că Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în prezenta speță, câtă vreme aceasta vizează acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, iar în prezenta speță se cere revendicarea (restituirea în natură) a imobilelor înscrise inițial în C.F.

vechi Oradea, susținându-se că parte din aceste imobile este și actualmente pe numele antecesorului reclamanților în CF. Pe de altă parte, după cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 25 din 23 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea (menținută prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1.176 din 11 februarie 2011), cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza Deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De precizat, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție condiționează admisibilitatea unei astfel de acțiuni, întemeiată pe dreptul comun, de obligativitatea de a nu aduce atingere unor drepturi de proprietate stabilite în favoarea unor terți. Ori câtă vreme nu s-a stabilit, în baza vreunei probațiuni, dacă Statul Român este în continuare proprietar asupra vreunui imobil dintre cele revendicate de reclamanți, deoarece acesta nu beneficiază de protecția Convenției Europene, și aceasta cu atât mai mult cu cât se susține de către reclamanți că și actualmente o parte din imobile sunt pe numele antecesorului lor, echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei sub toate aspectele, nefiind lămurită starea de fapt, cu consecința anulării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în vederea analizării pe fond a pretențiilor formulate de reclamanți.

S-a mai reținut, că ar mai fi de subliniat că singura ipoteză în care este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în regim de carte funciară, după cum s-a menționat anterior, este situația în care Statul Român (sau vechiul proprietar) este în continuare proprietar, deoarece revendicarea împotriva unui terț, căruia Statul i-a transmis dreptul de proprietate, nu este posibilă prin compararea titlurilor (cartea funciară fiind singura dovadă a proprietății), ci doar printr-o acțiune în rectificare de carte funciară, prin care se contestă valabilitatea titlului terțului, acțiune care, în materia Legii nr. 10/2001, ar avea ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor, atare acțiune fiind însă de mult prescrisă la data pronunțării deciziei în interesul legii.

În acest context, s-a reținut că se cuvine a fi menționat că, în rejudecare, instanța de fond trebuie să aibă în vedere că parte din imobile a fost vândută de către RAGCL și SCCTI pârâților persoane fizice arătați în acțiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat. Ori, este evident că atâta timp cât statul a vândut aceste apartamente chiriașilor care locuiau în această calitate la data vânzării, acestea nu pot fi restituite în natură reclamanților, nefiind aplicabilă în această situație Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a mai reținut că această decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabilă nici în ceea ce privește partea de imobile care este folosită de SC E. SA și de SC F. SA care sunt societăți privatizate în temeiul Legii nr. 137/2002, nedovedindu-se nici faptul că reclamanții ar fi formulat notificare, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001, conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care, într-adevăr, este un termen de decădere, situație în care nu se poate considera că imobilul a fost indisponibilizat până la soluționarea notificării și, deci, nu putea fi cuprins în capitalul social.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că se impune anularea în întregime a hotărârii pronunțate de către instanța de fond, în condițiile în care numai în urma administrării probațiunii în cauză se poate stabili și identifica care parte din imobilele revendicate în prezenta cauză este intabulată pe vechiul proprietar sau pe Statul Român sau dacă mai sunt imobile ce se află pe numele antecesorului reclamanților sau sunt în continuare în proprietatea Statului Român, pentru a se putea verifica incidența în cauză a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât reclamanții, după cum de altfel s-a mai menționat, susțin că o parte din imobilele revendicate formează și în prezent proprietatea tabulară a antecesorului lor.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor împotriva aceleași sentințe, s-a reținut că se impune admiterea acesteia doar pentru o judecată unitară a cauzei și pentru administrarea întregului probatoriu necesar pentru justa soluționare a acesteia, în rejudecare, instanța urmând a se pronunța, de altfel, asupra tuturor apărărilor și cererilor formulate de părți, inclusiv asupra calității procesuale a apelantului Statul Român prin M.F.P. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor împotriva Încheierii pronunțate de Tribunalul Bihor din 23 decembrie 2015, s-a dispus respingerea acestuia, pentru următoarele considerente; Potrivit art. 281 C. proc.

civ. "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere". Prin încheierea apelată, instanța a îndreptat doar omisiunea de a trece alături de calitatea de pârât și calitatea de chemat în garanție a pârâtului M.F.P. București și nu a statuat asupra calității acestuia, în condițiile în care în cauză SCCTI Bihor a formulat o cerere de chemare în garanție a M.F.P., iar pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată M.F.P. a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român. S-a mai reținut, că aspectele invocate prin motivele de apel vizând Încheierea din 23 decembrie 2015, în ceea ce privește necomunicarea sentinței pronunțate în dosar, exced prevederilor art. 281 C. proc.

civ. Referitor la faptul că M.F.P. ar fi fost citat în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al Statului Român, s-a reținut că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă faptul că M.F.P. a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu, iar faptul că a fost citat doar M.F.P. fără a se menționa că este citat în calitate de reprezentant al Statului Român nu poate conduce la admiterea apelului, deoarece admiterea apelului din această perspectivă ar denota un formalism excesiv din partea instanței. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea și Primăria Municipiului Oradea, precum și pârâta SC E. SA Oradea.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost data cu aplicarea greșita a legii, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 200 din 2 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, soluționând doar apelul declarat împotriva Încheierii din data de 23 decembrie 2015. În continuare, recurentul-pârât a expus motivele de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe potrivit cărora nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, iar M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al statului, aceasta revenindu-i A.V.A.S.

Pe de altă parte, în ceea ce privește calitatea de chemat în garanție a M.F.P., a arătat că nu i-a fost comunicată niciodată o cerere de chemare în garanție, dar prin Sentința civilă nr. 805/C/2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, o cerere de chemare în garanție (formulată de SC I. SA și necomunicată recurentului) a fost respinsă în mod irevocabil, iar acest aspect nu a fost niciodată contestat pe parcursul derulării acestui litigiu.

Cu privire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat că aceasta definește foarte clar principiul specialia generalibus derogant, principiu încălcat în totalitate de reclamanți prin promovarea acțiunii pendinte, potrivit căreia "concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Conflictul dintre legea specială și legea generală ulterioară se rezolvă prin aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală - specialia generalibus derogant -, iar o norma specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară." Or, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cerute pentru a se da prioritate Convenției, având în vedere faptul că, pe de o parte, nu se face dovada existenței unei neconcordanțe între legea specială și Convenție, iar pe de altă parte, nu se probează existența unui "bun" în patrimoniul reclamanților în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 10/2001 asigura realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecații fiind una efectivă în contextul în care actul normativ reglementează atât procedura administrativă, cât și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. În aceeași măsura, prevederile legii speciale sunt în concordanță și cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, norma respectivă garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Conform jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranța legitimă, context în care instanța de fond a reținut greșit temeinicia acțiunii reclamanților.

S-a conchis, că, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Decizia nr. 33/2008 și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția instanței de fond în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, este fondată și legală, și că în speță este aplicabilă Decizia nr. 27/2011, având în vedere obiectul acțiunii. Cu privire la Încheierea din 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, prin care a fost îndreptată "omisiunea instanței de a trece și calitatea de chemat în garanție a pârâtului M.F.P.", s-a arătat că recurentul-pârât a atacat această încheiere, pronunțată în temeiul art. 281 C. proc., civ., întrucât instanța de apel a reținut în mod greșit că "din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă faptul că M.F.P.

a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului și nu în nume propriu, iar faptul că a fost citat doar M.F.P., fără a se menționa că este citat în calitate de reprezentant al Statului, nu poate duce la admiterea apelului, deoarece admiterea apelului din aceasta perspectiva ar denota un formalism excesiv din partea instanței". S-a mai arătat, că M.F.P. a fost în permanență citată în nume propriu, dar acesta nu poate sta în judecată decât în calitate de reprezentant legal al Statului Român și nu în nume propriu. Mai mult decât atât, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a arătat că, prin Sentința civilă nr. 805/C/2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, o cerere de chemare în garanție (formulată de SC I. SA și necomunicată) a fost respinsă în mod irevocabil, acest aspect nefiind niciodată contestat pe parcursul derulării acestui litigiu, astfel că încheierea prin care s-a îndreptat omisiunea respectivă este în mod evident nelegală.

În ceea ce privește calitatea de pârât, s-a arătat că nici această calitate nu ar mai trebui să subziste, întrucât Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 stabilesc fără echivoc că reprezentarea Statului Român, în asemenea spețe, se asigură de către A.N.R.P., Primarul Oradea sau A.V.A.S. și nicidecum de către M.F.P., lipsind calitatea de reprezentant al Statului. Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a admis recursului în interesul legii, s-a stabilit că astfel de acțiuni precum prezenta sunt inadmisibile, iar Statul Român prin M.F.P. este lipsit de calitate procesuală pasivă. Conform acestei decizii, obligatorii pentru instanțele judecătorești, s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Prin recursul lor, Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea și Primăria Municipiului Oradea, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că hotărârea recurată este netemeinică și contrară prevederilor legale, pentru următoarele considerente; În cauza dedusă judecății, cercetarea fondului pricinii era și este cu totul irelevantă, neîntemeiată și contrară dispozițiilor legale, mai cu seamă din perspectiva legii speciale. După cum corect reține prima instanță, cerința minimală era ca reclamanții să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar dispozițiile art. 22 alin. (5), referitoare la decăderea acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, fiind pe deplin operante din culpa acestora.

Notificare pentru imobilul în litigiu s-a formulat doar de către numita G., notificare soluționată prin Dispoziția de respingere emisă de Primarul Municipiului Oradea, proprietar al imobilelor revendicate fiind numitul H., care figurează de altfel și în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950. Imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat de Statul Român cu titlu de naționalizare și, prin urmare, cercetarea fondului pricinii era de prisos în lipsa unei notificări fondată pe legea specială.

Pentru revendicarea acestuia trebuia urmată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mecanismul de punere în aplicare a acestei legi fiind alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie iar cea de-a doua facultativă și eventuală, astfel că existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este una efectivă. Ori, reclamanții puteau obține restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.

S-a conchis, că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ; că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, și că nu se poate aprecia că ar fi avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, deci existent, iar nu speranța de a vedea născut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp, invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 constituie cadrul juridic special pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada de referință a acestui act normativ, singurul care poate fi invocat după intrarea sa în vigoare, iar prevederile art. 480 C. civ. au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Această interpretare este în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, care prevede că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să acționeze în termenele prevăzute de această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Față de cele mai sus invocate, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționist, și că fostul proprietar sau succesorii acestuia au avut asigurat accesul la justiție atât vreme cât li s-a pus la dispoziție o lege specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv. Pârâta SC E. SA Oradea, prin recursul său, după ce a expus istoricul cauzei, indicând art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a arătat că, deși considerentele deciziei recurate susțin legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond în contradictoriu cu pârâta, SC E. SA., prin dispozitiv, instanța de apel a anulat în întregime sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare. Astfel, instanța de fond, în urma analizării probatoriului administrat, a reținut că acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC E. SA este netemeinică, având în vedere că societatea a fost privatizată în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit faptul că reclamanții ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, conducerii societății, situație față de care nu se poate aprecia că imobilul nu ar fi putut fi cuprins în capitalul social.

Soluția este menținută de instanța de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, reținându-se că, în ceea ce privește imobilele deținute de E. SA, nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008, pentru aceleași considerente expuse de judecătorul fondului, motiv pentru care aceste imobile nu ar putea fi restituite în natură reclamanților, soluție temeinică și legală, și pe care nu înțelege să o conteste prin prezentul recurs. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că se impune anularea în întregime a sentinței civile, pentru ca, în urma administrării probațiunii, să se stabilească și să se identifice care dintre imobilele revendicate în prezenta cauză sunt intabulate pe vechiul proprietar sau pe Statul Român și dacă aceste imobile se mai află pe numele antecesorului reclamanților sau sunt în continuare proprietatea Statului Român.

Există așadar contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât, deși instanța de apel constată că imobilele care sunt în prezent deținute de SC E. SA nu mai pot face obiectul restituirii în natură, admite apelul și în contradictoriu cu această pârâtă, fără a exista o motivare rezonabilă care să determine pronunțarea unei astfel de soluții. Singura hotărâre ce putea fi pronunțată pe baza considerentelor expuse ar fi fost de respingere a apelului în contradictoriu cu pârâții persoane fizice și cu cele două persoane juridice și, eventual, de admitere a apelului în contradictoriu cu Statul Român. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a arătat că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1169 C. civ., având în vedere că reclamanților le revenea sarcina probei în sensul de a face dovada că parte din imobile se află încă în proprietatea Statului Român/intabulată pe numele Statului Român.

În considerarea acestei norme juridice, reclamanții erau obligați să facă dovada identității între Statul Român, ca persoana chemată în judecată, și cel care ar putea fi obligat la restituirea în natură a imobilelor. Având în vedere obligația părților de a își exercita drepturile procesuale cu bună-credință, conform art. 723 alin. (1) C. proc. civ., este de neconceput ca reclamanții să introducă o acțiune în revendicare cu privire la mai multe imobile și în contradictoriu cu mai mulți pârâți, fără a indica pretinsul deținător al fiecăruia dintre imobilele vizate, însă să solicite instanței lămurirea tuturor aspectelor de fapt. Așadar, incumbă reclamanților sarcina de a depune înscrisuri din care să rezulte că Statul Român este în continuare proprietar/titular de carte funciară asupra anumitor imobile dintre cele care fac obiectul prezentului litigiu și totodată obligația să individualizeze aceste imobile.

Or, nu numai că reclamanții nu au făcut o astfel de dovada, dar, mai mult, din probele deja administrate rezultă că Statul Român nu mai este deținătorul sau titularul de carte funciară asupra niciunuia dintre aceste imobile. Ca atare, Curtea de Apel Oradea a reținut în mod eronat că instanței de fond îi revenea sarcina de a administra probe suplimentare pentru a stabili cu certitudine dacă vreunul dintre imobilele indicate mai este, în prezent, în proprietatea/intabulat pe numele Statului Român. S-a arătat că judecătorului fondului îi revine "posibilitatea" de apreciere asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor, potrivit art. 167 alin. (2) C. proc.

civ., iar, în speță, instanța de fond a respectat îndrumările date de instanțele de control judiciar și a statuat în sensul că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale". La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 10/2001, anume legea specială privind restituirea imobilelor naționalizate situate în intravilan la care trimite Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2). Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza principiului specialia generalibus derogant, procedura de restituire instituită de legea specială a avut caracter obligatoriu, fiind înlăturate posibilitățile de acțiune pe calea dreptului comun.

Pentru clarificarea și unificarea practicii judiciare, Decizia nr. XXXIII/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, urmată de Legea nr. 1/2009, au confirmat aplicația principiilor de corelare a legii speciale cu dreptul comun, în sensul anterior menționat, iar dacă reclamanții au omis să aplice procedura Legii nr. 10/2001, această situație nu poate fi considerată un avantaj pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de aceștia, potrivit dreptului comun.

În considerarea acestor argumente, s-a conchis că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a reținut că legea specială se aplică prioritar dispozițiilor de drept comun privind revendicarea; că aceasta a analizat prin sentință și eventualele neconcordante între legea specială și Convenția Europeană; că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice; că, prin respingerea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, nu se aduce atingere dispozițiilor Convenției, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, și că instanța a analizat toate aspectele care ar fi trebuit dezlegate în soluționarea cauzei în fond potrivit îndrumărilor date de instanțele de control judiciar, apreciind că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente pentru dezlegarea situației de fapt.

Examinând decizia civilă, în limita criticilor de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți, instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente: Prin recursul său, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor a susținut că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului formulat de pârât împotriva sentinței primei instanțe, potrivit căruia M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra apelului formulat de recurentul pârât împotriva sentinței primei instanțe, și, în raport de soluția dată, de admitere a apelurilor declarate împotriva sentinței primei instanțe, de anulare a acestei sentințe și de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță, a reținut că se impune admiterea acestei căi de atac formulată de recurentul pârât doar pentru o judecată unitară a cauzei și pentru administrarea întregului material probator necesar pentru justa soluționare a acesteia, și că, în rejudecare, instanța urmează a se pronunța asupra tutore apărărilor și cererilor formulate de părți, inclusiv asupra calității procesuale a apelantului Statul Român prin M.F.P.

Prin urmare, rezultă că instanța de apel, față de soluția dată apelului declarat de pârât, nu s-a pronunțat asupra fondului acestuia, respectiv, asupra tuturor apărărilor și cererilor formulate de pârât prin apelul său împotriva sentinței primei instanțe, deci și asupra criticilor formulate de pârât privind lipsa calității procesuale pasive a acestuia în litigiul pendinte, astfel că nu se pot primi și analiza pe calea recursului criticile formulate de recurentul pârât în acest sens. Criticile formulate de recurentul-pârât potrivit cărora acțiunea în revendicare pendinte formulată pe dreptul comun - art. 480 și urm. C. civ., este inadmisibilă, se constată că vizează aceeași chestiune de drept asupra căreia s-au formulat critici și prin recursul declarat de pârâții Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea și Primăria Municipiului Oradea, astfel că li se va răspunde prin aceleași considerente în analiza recursului declarat de acești pârâți.

Critica formulată de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor potrivit căreia greșit instanța de apel a respins apelul său declarat împotriva Încheierii din data de 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, se constată că este nefondată, pentru următoarele considerente: Prin încheierea apelată, astfel cum corect a reținut instanța de apel, prima instanță, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus îndreptarea omisiunii strecurate în minuta Sentinței civile nr. 200/C/2015 a Tribunalului Bihor, în sensul că M.F.P. are calitatea atât de pârât, cât și de chemat în garanție. S-a susținut, că greșit a reținut instanța de apel că M.F.P. a stat în proces în calitate de reprezentant al Statului Român, câtă vreme a fost în permanență citat în nume propriu.

Această critică este nefondată, întrucât M.F.P. nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci numai în calitate de reprezentant al Statului Român, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar citarea M.F.P. fără a fi menționată calitatea sa de reprezentant al Statului Român nu reprezintă decât o chestiune pur formală, astfel cum corect a reținut instanța de apel, care nu poate să ducă la reformarea hotărârii primei instanțe în căile de atac. În ceea ce privește faptul că, prin Încheierea din 23 decembrie 2015, s-a îndreptat eroarea din minuta sentinței primei instanțe în sensul că în litigiul pendinte recurentul are atât calitatea de pârât, cât și de chemat în garanție, se constată că acesta, prin criticile formulate, nu neagă calitatea sa de chemat în garanție, ci faptul că nu i s-ar fi comunicat cererea de chemare în garanție, invocând astfel nulitatea relativă a comunicării unui act procedural în primul ciclu procesual.

Or, această critică putea fi formulată numai în căile de atac exercitate împotriva sentinței primei instanțe pronunțată în acel ciclu procesual și nu în ciclurile procesuale subsecvente, fiind astfel formulată omisso medio, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale. Deși recurentul-pârât susține că nici calitatea de pârât a acestuia nu ar mai trebuie să subziste, din dezvoltarea acestei susțineri rezultă că se reia critica formulată împotriva deciziei pronunțate în apel privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, în raportul juridic dedus judecății, însă, așa cum s-a arătat în precedent, instanța de apel a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, fără a se pronunța asupra acestei critici, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra tuturor apărărilor și cererilor formulate de părți.

Prin urmare, câtă vreme instanța de apel nu a cercetat aceste critici de nelegalitate formulate de recurentul-pârât împotriva sentinței primei instanțe, urmând ca acestea să fie analizate în rejudecarea cauzei, criticile formulate în recurs în acest sens nu pot fi analizate. Critica formulată de pârât potrivit căreia Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, este aplicabilă prezentei spețe, se constată că este nefondată. Astfel, Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în speță, deoarece această decizie vizează acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, și nu acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun, cum este acțiunea pendinte.

Prin recursul lor, pârâții Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea și Primăria Municipiului Oradea, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au arătat că hotărârea recurată este contrară prevederilor Legii nr. 10/2001, ce constituie dispoziții legale cu caracter special, fiind singurele care pot fi invocate după intrarea lor în vigoare față de prevederile art. 480 C. civil, care au caracter general, și că Legea nr. 10/2001 "suprimă acțiunea de drept comun a revendicării". Cu alte cuvinte, deși nu s-a arătat expres, s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun - art. 480 și urm. C. civil, întrucât există lege cu caracter special - Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referință a acestui act normativ, care se aplică cu prioritate, și că prima instanță nu trebuie să intre în cercetarea fondului, aceleași critici fiind formulate și de recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F. Publice Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor, așa cum au fost expuse mai sus, astfel că li se va răspunde prin următoarele considerente comune: Prezentul litigiu a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar în primul ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, reținând că aceștia nu au făcut dovada formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu și nici nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obținerea, eventual, de despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 111 din 17 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul formulat de reclamanți și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, cu motivarea că soluționarea cauzei exclusiv pe excepție, respectiv, respingerea acțiunii ca inadmisibile, este contrară dreptului de acces la instanță garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această decizie a fost casată, prin Decizia civilă nr. 6.192 din 29 martie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, prin Decizia nr. 25/2010, Curtea de Apel Oradea a admis apelul formulat de reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bihor, soluție menținută prin Decizia civilă nr. 1.176 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că greșit a procedat prima instanță atunci când a trecut la soluționarea cererii reclamanților "fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către aceștia, fără să analizeze fondul cauzei și fără să se pronunțe asupra temeiniciei acesteia". Prin urmare, chestiunile de drept privind admisibilitatea prezentei acțiuni pe calea dreptului comun și cea a necesității analizării fondului cauzei, respectiv, pronunțării primei instanțe asupra fondului litigiului, au fost tranșate irevocabil, intrând astfel în puterea lucrului judecată, și nu mai pot face obiect de analiză de către instanțe în ciclurile procesuale subsecvente, acestea fiind ținute de dezlegările irevocabile ale acestor chestiuni de drept, iar, în această situație, sancțiunea criticilor formulate de recurenții pârâți în acest sens este aceea a neanalizării lor.

Recursul declarat de pârâta SC E. SA Oradea împotriva aceleiași decizii este, de asemenea, nefondat. Indicând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că nu există o motivare rezonabilă care să justifice soluția de admitere a apelului reclamanților și de trimitere a cauzei spre rejudecare, și în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Oradea, câtă vreme atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut că această pârâtă a fost privatizată în temeiul Legii nr. 137/2002; că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, și, că, în ceea ce privește imobilele deținute de recurenta pârâtă, nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008, existând astfel contradicție între considerente și dispozitiv.

Această critică este nefondată, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează, în toate cele trei ipoteze pe care le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, iar, în speță, s-a invocat faptul că nu există o "motivare rezonabilă" a deciziei ce face obiectul prezentului recurs, ceea ce echivalează tot cu nemotivarea acesteia. Or, în speță, se constată că decizia ce face obiectul prezentului recurs este motivată în fapt și în drept, judecătorii arătând care sunt considerentele pe care se întemeiază soluția de admitere a apelurilor, de desființare în totalitate a sentinței apelate, și de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, acestea nefiind contradictorii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Mai mult, recurenta pârâtă nu aduce critici împotriva chestiunilor de drept dezlegate de instanța de apel, de care instanța de trimitere va fi ținută, cu ocazia rejudecării, în măsura în care acestea intră în puterea lucrului judecat, ci tinde la a supune controlului judiciar examinarea legalității soluției primei instanțe cu privire la fondul litigiului, ceea ce nu poate fi primit câtă vreme aceasta nu a stabilit pe deplin situația de fapt, față de dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 25/2010 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 1.176/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, această critică este nefondată și pentru că s-a invocat contradicția dintre considerente și dispozitiv, ceea ce nu se circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Critica formulată de recurenta pârâtă potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1169 C. civil, având în vedere că reclamanților le reveneau sarcina probei în sensul de a face dovada că parte din imobile se află în proprietatea Statului Român, intabulată pe numele Statului Român, se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și este nefondată, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" și "După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invoca