ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1893/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 200

din 2 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr.

x/111/2005*, în rejudecare, s-a respins cererea formulată de către

reclamanții A., B., C. și D., fără cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul, examinând actele

și lucrările dosarului și ținând seama de considerentele de

drept dezlegate prin deciziile de casare, a constatat că imobilele în

litigiu, menționate în petitul acțiunii, au trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care, potrivit Legii nr. 112/1995,

a fost apreciată de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu.

O parte din

imobile a fost vândută de către R.A.G.C.L. și S.C.C.T.I.

pârâților - persoane fizice, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin

contractele de vânzare-cumpărare arătate în acțiune și a

căror anulare s-a solicitat.

Legea nr.

112/1995 a prevăzut că foștii proprietari sau moștenitorii

acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea

dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de

chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente

primesc despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.

Statul a

vândut aceste apartamente chiriașilor care locuiau în această

calitate la data vânzării, acestea neputând fi restituite în natură

în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului proprietar tabular, deoarece nici el

și nici moștenitorii lui nu locuiau în ele și nici nu erau

libere la data vânzării, fiind de principiu că motivele de nulitate

ale actelor se analizează la data încheierii acestora, ori, la acea

dată, s-a constatat că "nu era incidentă nici o

nulitate", chiriașii fiind cumpărători de

bună-credință, care au cumpărat apartamentele fiindcă

dispozițiile legale permiteau aceasta.

Potrivit art.

46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen

de un an de la data intrării în vigoare a legii. Conform Legii nr. 10/2001

și a O.U.G. nr. 109/2001, acțiunile în constatarea

nulităților absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau

promovate până la data de 14 august 2002. Ori, prezenta acțiune a

fost introdusă pe rolul instanței la data de 30 septembrie 2004, cu

depășirea termenului prevăzut de lege.

În ceea ce

privește partea din imobile care este folosită de SC E. SA și de

SC F. SA, s-a constatat că aceste societăți au fost privatizate

în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit faptul că

reclamanții ar fi formulat notificare, conform art. 21 din Legea nr.

10/2001, conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut

de lege, care este un termen de decădere, situație în care nu se

poate considera că imobilul a fost indisponibilizat până la

soluționarea notificării și deci nu putea fi cuprins în

capitalul social.

Decizia

referitoare la recursul în interesul legii privind admisibilitatea

acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, a fost soluționată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, în sensul că

s-a stabilit:

"Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar

dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în

care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv, Legea

nr. 10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice."

Prin

respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele

ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând

protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, însă, că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un

bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache,

Lungoci sau Poenaru contra României).

Pe de

altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate

imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă

o creanță condițională care se stinge prin faptul

nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de

Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO

2001 VIII), astfel cum reiese, de exemplu, și din Cauza Țețu din

7 februarie 2008 - par. 43.

Art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor

contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au

fost preluate anterior ratificării Convenției, însă, atunci când

un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva

Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința

minimală era ca reclamanții să își fi conformat propria

conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în

termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz

contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acestora

din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii

(indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, fiind pe

deplin operante din culpa acestora.

Notificarea

pentru imobilul în litigiu s-a formulat doar de către numita G., notificare

soluționată prin Dispoziția de respingere din 14 octombrie 2004

a Primarului Municipiului Oradea. Din referatul de fundamentare a aceste

dispoziții, rezultă că în CF Oradea proprietar asupra imobilelor

revendicare a fost numitul H., care de altfel figurează și în anexa

la Decretul nr. 92/1950, la poziția 623, fiind persoana de la care s-au

naționalizat imobilele.

Tribunalul a

mai reținut că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului,

în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea

nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza

Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de

proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de

bunul său (cauza Raicu contra României).

De asemenea,

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în

situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale.

În ceea ce

privește calitatea A.V.A.S.-ului, Tribunalul a reținut faptul că

reclamanții nu au înțeles să formuleze pretenții și în

contradictoriu cu aceasta, ori cadrul procesual este stabilit de către

reclamanți.

Așadar,

în cazul imobilelor în litigiu, soluția legală este cea de respingere

a cererii în revendicare a acestor imobile, pentru motivul

priorității legii speciale și anume al Legii nr. 10/2001,

și, în consecință, celelalte capete de cerere, inclusiv cea de

chemare în garanție, apar ca fiind lipsite de interes, motiv pentru care

tribunalul, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., a dispozițiilor C.E.D.O.

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a

respins pretențiile formulate de către reclamanți.

S-a

constatat, că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin

Încheierea din 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, în

Dosarul nr. x/111/2005*, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a admis din

oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta Sentinței civile

nr. 200/C/2015 a Tribunalului Bihor, în ceea ce privește calitatea M.F.P.

București, în sensul că M.F.P. București are calitatea atât de

pârât, cât și de chemat în garanție.

Curtea de

Apel Oradea, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 462 A din

data de 17 mai 2016, a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanții

D., C., A. și B., și de apelantul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor; a anulat sentința

apelată; a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, și a

respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul Statul Român prin

M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor împotriva

Încheierii din data de 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul

Bihor, în Dosarul nr. x/111/2005*, reținând, în esență,

următoarele;

Prin motivele

de apel, apelanții reclamanți au învederat faptul că

instanța de fond nu a ținut seama de constatările și

îndrumările date prin decizia de casare: că în mod greșit a

dispus respingerea cererii lor de efectuare a unei expertize, și că,

în mod greșit, a respins acțiunea fără a analiza fondul

cauzei.

Criticile

formulate de apelanții reclamanți au fost apreciate ca întemeiate,

pentru cele ce succed;

În

considerentele Deciziei civile nr. 25 din 23 martie 2010, pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, s-a reținut, cu putere de lucru judecat

(soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare la instanța

de fond fiind menținută de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia civilă nr. 1.176 din 11 februarie 2011),

că greșit a procedat prima instanță atunci când a trecut la

soluționarea cererii reclamanților "fără să

încuviințeze probațiunea solicitată de către aceștia,

fără să analizeze fondul cauzei și fără a se

pronunța cu privire la temeinicia acesteia, cu atât mai mult cu cât

reclamanții au învederat că imobilul revendicat de către ei se

compune din trei categorii de părți componente, cu situație

juridică diferită". De asemenea, s-a mai reținut că

"cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță

se impune și în baza Deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și care a decis că "În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are

prioritate.

Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice".

Această

hotărâre a fost menținută, după cum s-a arătat

anterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 1.176 din 11 februarie 2011, în considerentele căreia s-a reținut

că prima instanță nu a procedat la stabilirea unor elemente

esențiale în aprecierea existenței concursului între legea

specială și cea generală, respectiv, data preluării

imobilelor în litigiu, modalitatea de preluare, situația juridică a

acestora, în condițiile în care reclamanții au arătat că

imobilul revendicat se compune, de fapt, din trei părți componente cu

regim juridic diferit, iar în cauză au operat preluări succesive ale

aceluiași bun.

Ori,

instanța de fond, în rejudecare, nu a analizat aceste aspecte (în special

data preluării imobilelor în litigiu, modalitatea de preluare și

situația juridică a acestora) în niciun fel, și nici nu a

administrat nicio probă în cauză, nerespectând îndrumările

deciziei de desființare a Curții de Apel Oradea, menținută

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel,

după ce în ședința publică din 22 aprilie 2013,

instanța a încuviințat proba privind efectuarea unei expertize topografice

de identificare a celor două categorii de imobile situate în zona

Înfrățirea și zona Brâncoveanu - Shakespeare și după

ce în ședința publică din 20 mai 2013 s-a încuviințat proba

privind efectuarea unei expertize în construcții, de identificare a celor

două categorii de imobile situate în zona străzilor

Înfrățirea și zona Brâncoveanu - Shakespeare, respectiv,

după ce s-a încuviințat în aceeași ședință

să se emită adrese la Primăria Oradea - AIO și la RAGCL

Bihor, pentru a se solicita comunicarea schițelor de defalcare privind

imobilul înscris în CF Oradea, a schițelor apartamentelor defalcate ale

acestui imobil, precum și schițele pe care le dețin referitoare

la situația imobilului în momentul preluării de către Statul

Român, instanța, în ședința publică din 17 iunie 2013,

față de Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii nr. 27/2011, a revenit

asupra probelor încuviințate, respectiv, expertiză și adrese.

Ori, este de

reținut că Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nu este

aplicabilă în prezenta speță, câtă vreme aceasta

vizează acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, iar în prezenta

speță se cere revendicarea (restituirea în natură) a imobilelor

înscrise inițial în C.F. vechi Oradea, susținându-se că parte

din aceste imobile este și actualmente pe numele antecesorului

reclamanților în CF.

Pe de

altă parte, după cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin

Decizia nr. 25 din 23 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea (menținută prin Decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 1.176 din 11 februarie 2011), cercetarea aspectelor

de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în

baza Deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De precizat,

că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție condiționează admisibilitatea unei astfel de

acțiuni, întemeiată pe dreptul comun, de obligativitatea de a nu

aduce atingere unor drepturi de proprietate stabilite în favoarea unor

terți. Ori câtă vreme nu s-a stabilit, în baza vreunei

probațiuni, dacă Statul Român este în continuare proprietar asupra

vreunui imobil dintre cele revendicate de reclamanți, deoarece acesta nu

beneficiază de protecția Convenției Europene, și aceasta cu

atât mai mult cu cât se susține de către reclamanți că

și actualmente o parte din imobile sunt pe numele antecesorului lor,

echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei sub toate aspectele, nefiind

lămurită starea de fapt, cu consecința anulării

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță în vederea analizării pe fond a pretențiilor formulate

de reclamanți.

S-a mai

reținut, că ar mai fi de subliniat că singura ipoteză în

care este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în regim de carte funciară, după

cum s-a menționat anterior, este situația în care Statul Român (sau

vechiul proprietar) este în continuare proprietar, deoarece revendicarea

împotriva unui terț, căruia Statul i-a transmis dreptul de

proprietate, nu este posibilă prin compararea titlurilor (cartea

funciară fiind singura dovadă a proprietății), ci doar

printr-o acțiune în rectificare de carte funciară, prin care se

contestă valabilitatea titlului terțului, acțiune care, în

materia Legii nr. 10/2001, ar avea ca obiect constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor, atare

acțiune fiind însă de mult prescrisă la data

pronunțării deciziei în interesul legii.

În acest

context, s-a reținut că se cuvine a fi menționat că, în

rejudecare, instanța de fond trebuie să aibă în vedere că

parte din imobile a fost vândută de către RAGCL și SCCTI

pârâților persoane fizice arătați în acțiune, în temeiul

Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare a căror

anulare s-a solicitat. Ori, este evident că atâta timp cât statul a vândut

aceste apartamente chiriașilor care locuiau în această calitate la

data vânzării, acestea nu pot fi restituite în natură

reclamanților, nefiind aplicabilă în această situație

Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea,

s-a mai reținut că această decizie pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabilă nici

în ceea ce privește partea de imobile care este folosită de SC E. SA

și de SC F. SA care sunt societăți privatizate în temeiul Legii

nr. 137/2002, nedovedindu-se nici faptul că reclamanții ar fi

formulat notificare, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001,

conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut de lege,

care, într-adevăr, este un termen de decădere, situație în care

nu se poate considera că imobilul a fost indisponibilizat până la

soluționarea notificării și, deci, nu putea fi cuprins în

capitalul social.

Cu toate

acestea, instanța de apel a reținut că se impune anularea în

întregime a hotărârii pronunțate de către instanța de fond,

în condițiile în care numai în urma administrării probațiunii în

cauză se poate stabili și identifica care parte din imobilele

revendicate în prezenta cauză este intabulată pe vechiul proprietar

sau pe Statul Român sau dacă mai sunt imobile ce se află pe numele

antecesorului reclamanților sau sunt în continuare în proprietatea

Statului Român, pentru a se putea verifica incidența în cauză a

Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât

reclamanții, după cum de altfel s-a mai menționat, susțin

că o parte din imobilele revendicate formează și în prezent

proprietatea tabulară a antecesorului lor.

În ceea ce

privește apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor împotriva aceleași

sentințe, s-a reținut că se impune admiterea acesteia doar

pentru o judecată unitară a cauzei și pentru administrarea

întregului probatoriu necesar pentru justa soluționare a acesteia, în

rejudecare, instanța urmând a se pronunța, de altfel, asupra tuturor

apărărilor și cererilor formulate de părți, inclusiv

asupra calității procesuale a apelantului Statul Român prin M.F.P.

În ceea ce

privește apelul declarat de apelantul Statul Român prin M.F.P. reprezentat

de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor împotriva Încheierii

pronunțate de Tribunalul Bihor din 23 decembrie 2015, s-a dispus

respingerea acestuia, pentru următoarele considerente;

Potrivit art.

281 C. proc. civ. "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea

și susținerile părților sau cele de calcul, precum și

orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate

din oficiu sau la cerere".

Prin

încheierea apelată, instanța a îndreptat doar omisiunea de a trece

alături de calitatea de pârât și calitatea de chemat în garanție

a pârâtului M.F.P. București și nu a statuat asupra

calității acestuia, în condițiile în care în cauză SCCTI

Bihor a formulat o cerere de chemare în garanție a M.F.P., iar pe de

altă parte, prin cererea de chemare în judecată M.F.P. a fost chemat

în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român.

S-a mai

reținut, că aspectele invocate prin motivele de apel vizând

Încheierea din 23 decembrie 2015, în ceea ce privește necomunicarea

sentinței pronunțate în dosar, exced prevederilor art. 281 C. proc.

civ.

Referitor la

faptul că M.F.P. ar fi fost citat în nume propriu și nu în calitate

de reprezentant al Statului Român, s-a reținut că din cuprinsul

cererii de chemare în judecată rezultă faptul că M.F.P. a fost

chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român și

nu în nume propriu, iar faptul că a fost citat doar M.F.P. fără

a se menționa că este citat în calitate de reprezentant al Statului

Român nu poate conduce la admiterea apelului, deoarece admiterea apelului din

această perspectivă ar denota un formalism excesiv din partea

instanței.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs pârâții Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor, Municipiul Oradea,

Consiliul Local al Municipiului Oradea și Primăria Municipiului

Oradea, precum și pârâta SC E. SA Oradea.

Prin recursul

său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Cluj-Napoca

- A.J.F.P. Bihor, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că

decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost data cu aplicarea

greșita a legii, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 200 din 2

septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, soluționând

doar apelul declarat împotriva Încheierii din data de 23 decembrie 2015.

În

continuare, recurentul-pârât a expus motivele de apel formulate împotriva

sentinței primei instanțe potrivit cărora nu are calitate

procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, iar

M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al statului, aceasta revenindu-i

A.V.A.S.

Pe de

altă parte, în ceea ce privește calitatea de chemat în garanție

a M.F.P., a arătat că nu i-a fost comunicată niciodată o

cerere de chemare în garanție, dar prin Sentința civilă nr.

805/C/2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, o cerere de chemare în

garanție (formulată de SC I. SA și necomunicată

recurentului) a fost respinsă în mod irevocabil, iar acest aspect nu a

fost niciodată contestat pe parcursul derulării acestui litigiu.

Cu privire la

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a arătat că aceasta definește foarte clar principiul specialia

generalibus derogant, principiu încălcat în totalitate de reclamanți

prin promovarea acțiunii pendinte, potrivit căreia "concursul

dintre legea specială și cea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut

expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordante

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Conflictul dintre legea

specială și legea generală ulterioară se rezolvă prin

aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma

specială se aplică cu prioritate față de norma

generală - specialia generalibus derogant -, iar o norma specială nu

poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres

printr-o normă generală ulterioară."

Or, în

speță, nu sunt îndeplinite condițiile cerute pentru a se da

prioritate Convenției, având în vedere faptul că, pe de o parte, nu

se face dovada existenței unei neconcordanțe între legea

specială și Convenție, iar pe de altă parte, nu se

probează existența unui "bun" în patrimoniul

reclamanților în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr.

10/2001 asigura realizarea garanțiilor unui proces echitabil în

condițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecații fiind

una efectivă în contextul în care actul normativ reglementează atât

procedura administrativă, cât și modalitățile de a ataca în

justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. În

aceeași măsura, prevederile legii speciale sunt în concordanță

și cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, norma

respectivă garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Conform

jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranța legitimă, context în care

instanța de fond a reținut greșit temeinicia acțiunii

reclamanților.

S-a conchis,

că, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, Decizia nr. 33/2008 și practica Înaltei Curți de Casație

și Justiție, soluția instanței de fond în sensul

respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, este fondată și

legală, și că în speță este aplicabilă Decizia

nr. 27/2011, având în vedere obiectul acțiunii.

Cu privire la

Încheierea din 23 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor,

prin care a fost îndreptată "omisiunea instanței de a trece

și calitatea de chemat în garanție a pârâtului M.F.P.", s-a

arătat că recurentul-pârât a atacat această încheiere,

pronunțată în temeiul art. 281 C. proc., civ., întrucât instanța

de apel a reținut în mod greșit că "din cuprinsul cererii

de chemare în judecată rezultă faptul că M.F.P. a fost chemat în

judecată în calitate de reprezentant al Statului și nu în nume

propriu, iar faptul că a fost citat doar M.F.P., fără a se

menționa că este citat în calitate de reprezentant al Statului, nu

poate duce la admiterea apelului, deoarece admiterea apelului din aceasta

perspectiva ar denota un formalism excesiv din partea instanței".

S-a mai

arătat, că M.F.P. a fost în permanență citată în nume

propriu, dar acesta nu poate sta în judecată decât în calitate de

reprezentant legal al Statului Român și nu în nume propriu.

Mai mult

decât atât, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a

arătat că, prin Sentința civilă nr. 805/C/2007,

pronunțată de Tribunalul Bihor, o cerere de chemare în garanție

(formulată de SC I. SA și necomunicată) a fost respinsă în

mod irevocabil, acest aspect nefiind niciodată contestat pe parcursul

derulării acestui litigiu, astfel că încheierea prin care s-a

îndreptat omisiunea respectivă este în mod evident nelegală.

În ceea ce

privește calitatea de pârât, s-a arătat că nici această

calitate nu ar mai trebui să subziste, întrucât Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 165/2013 stabilesc fără echivoc că reprezentarea

Statului Român, în asemenea spețe, se asigură de către A.N.R.P.,

Primarul Oradea sau A.V.A.S. și nicidecum de către M.F.P., lipsind

calitatea de reprezentant al Statului.

Prin Decizia

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a admis recursului în interesul

legii, s-a stabilit că astfel de acțiuni precum prezenta sunt

inadmisibile, iar Statul Român prin M.F.P. este lipsit de calitate

procesuală pasivă.

Conform

acestei decizii, obligatorii pentru instanțele judecătorești,

s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită

obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate

procesuală pasivă.

Prin recursul

lor, Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea și

Primăria Municipiului Oradea, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au

arătat că hotărârea recurată este netemeinică și

contrară prevederilor legale, pentru următoarele considerente;

În cauza

dedusă judecății, cercetarea fondului pricinii era și este

cu totul irelevantă, neîntemeiată și contrară

dispozițiilor legale, mai cu seamă din perspectiva legii speciale.

După cum corect reține prima instanță, cerința

minimală era ca reclamanții să își fi conformat propria

conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în

termenul prevăzut de art. 22 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, în caz

contrar dispozițiile art. 22 alin. (5), referitoare la decăderea

acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri

reparatorii, fiind pe deplin operante din culpa acestora.

Notificare

pentru imobilul în litigiu s-a formulat doar de către numita G.,

notificare soluționată prin Dispoziția de respingere emisă

de Primarul Municipiului Oradea, proprietar al imobilelor revendicate fiind

numitul H., care figurează de altfel și în anexa la Decretul de

naționalizare nr. 92/1950.

Imobilul în

litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat de

Statul Român cu titlu de naționalizare și, prin urmare, cercetarea

fondului pricinii era de prisos în lipsa unei notificări fondată pe

legea specială.

Pentru

revendicarea acestuia trebuia urmată procedura reglementată de Legea

nr. 10/2001, mecanismul de punere în aplicare a acestei legi fiind

alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie

iar cea de-a doua facultativă și eventuală, astfel că

existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu

încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus judecății este una efectivă.

Ori,

reclamanții puteau obține restituirea în natură sau măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu dacă formulau notificare în termen

legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să

dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă

de către stat.

S-a conchis,

că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de

acest act normativ; că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în

care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel

încât să nu-și producă efectele juridice, și că nu se

poate aprecia că ar fi avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care ocrotește un bun

actual, deci existent, iar nu speranța de a vedea născut un vechi

drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată

de timp, invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 constituie cadrul juridic special pentru restituirea în

natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada de referință a

acestui act normativ, singurul care poate fi invocat după intrarea sa în

vigoare, iar prevederile art. 480 C. civ. au un caracter general față

de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această

interpretare este în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, care

prevede că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să acționeze în termenele prevăzute de

această procedură, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios.

Față

de cele mai sus invocate, s-a arătat că Legea nr. 10/2001

suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar,

totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil

în condițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prin instituirea unui sistem reparator și procedural

perfecționist, și că fostul proprietar sau succesorii acestuia

au avut asigurat accesul la justiție atât vreme cât li s-a pus la

dispoziție o lege specială de urmat în vederea redobândirii dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar termenul de depunere a

notificărilor a fost prelungit succesiv.

Pârâta SC E.

SA Oradea, prin recursul său, după ce a expus istoricul cauzei,

indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că, deși

considerentele deciziei recurate susțin legalitatea soluției

pronunțate de instanța de fond în contradictoriu cu pârâta, SC E.

SA., prin dispozitiv, instanța de apel a anulat în întregime sentința

civilă și a trimis cauza spre rejudecare.

Astfel,

instanța de fond, în urma analizării probatoriului administrat, a

reținut că acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta

SC E. SA este netemeinică, având în vedere că societatea a fost

privatizată în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit faptul

că reclamanții ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, conducerii societății, situație față de care

nu se poate aprecia că imobilul nu ar fi putut fi cuprins în capitalul

social. Soluția este menținută de instanța de apel, prin

decizia ce face obiectul prezentului recurs, reținându-se că, în ceea

ce privește imobilele deținute de E. SA, nu este aplicabilă

Decizia nr. 33/2008, pentru aceleași considerente expuse de

judecătorul fondului, motiv pentru care aceste imobile nu ar putea fi

restituite în natură reclamanților, soluție temeinică

și legală, și pe care nu înțelege să o conteste prin

prezentul recurs.

Cu toate

acestea, instanța de apel a apreciat că se impune anularea în

întregime a sentinței civile, pentru ca, în urma administrării

probațiunii, să se stabilească și să se identifice

care dintre imobilele revendicate în prezenta cauză sunt intabulate pe

vechiul proprietar sau pe Statul Român și dacă aceste imobile se mai

află pe numele antecesorului reclamanților sau sunt în continuare

proprietatea Statului Român.

Există

așadar contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât,

deși instanța de apel constată că imobilele care sunt în

prezent deținute de SC E. SA nu mai pot face obiectul restituirii în

natură, admite apelul și în contradictoriu cu această

pârâtă, fără a exista o motivare rezonabilă care să

determine pronunțarea unei astfel de soluții.

Singura

hotărâre ce putea fi pronunțată pe baza considerentelor expuse

ar fi fost de respingere a apelului în contradictoriu cu pârâții persoane

fizice și cu cele două persoane juridice și, eventual, de

admitere a apelului în contradictoriu cu Statul Român.

Indicând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a

arătat că decizia recurată este pronunțată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1169 C. civ., având în

vedere că reclamanților le revenea sarcina probei în sensul de a face

dovada că parte din imobile se află încă în proprietatea

Statului Român/intabulată pe numele Statului Român. În considerarea

acestei norme juridice, reclamanții erau obligați să facă

dovada identității între Statul Român, ca persoana chemată în

judecată, și cel care ar putea fi obligat la restituirea în

natură a imobilelor.

Având în

vedere obligația părților de a își exercita drepturile

procesuale cu bună-credință, conform art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., este de neconceput ca reclamanții să introducă o acțiune

în revendicare cu privire la mai multe imobile și în contradictoriu cu mai

mulți pârâți, fără a indica pretinsul deținător

al fiecăruia dintre imobilele vizate, însă să solicite

instanței lămurirea tuturor aspectelor de fapt.

Așadar,

incumbă reclamanților sarcina de a depune înscrisuri din care să

rezulte că Statul Român este în continuare proprietar/titular de carte

funciară asupra anumitor imobile dintre cele care fac obiectul prezentului

litigiu și totodată obligația să individualizeze aceste

imobile. Or, nu numai că reclamanții nu au făcut o astfel de

dovada, dar, mai mult, din probele deja administrate rezultă că

Statul Român nu mai este deținătorul sau titularul de carte

funciară asupra niciunuia dintre aceste imobile.

Ca atare,

Curtea de Apel Oradea a reținut în mod eronat că instanței de

fond îi revenea sarcina de a administra probe suplimentare pentru a stabili cu

certitudine dacă vreunul dintre imobilele indicate mai este, în prezent,

în proprietatea/intabulat pe numele Statului Român.

S-a

arătat că judecătorului fondului îi revine

"posibilitatea" de apreciere asupra pertinenței,

concludenței și utilității probelor, potrivit art. 167

alin. (2) C. proc. civ., iar, în speță, instanța de fond a

respectat îndrumările date de instanțele de control judiciar și

a statuat în sensul că "concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale".

La data

formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr.

10/2001, anume legea specială privind restituirea imobilelor

naționalizate situate în intravilan la care trimite Legea nr. 213/1998,

art. 6 alin. (2). Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în

baza principiului specialia generalibus derogant, procedura de restituire

instituită de legea specială a avut caracter obligatoriu, fiind

înlăturate posibilitățile de acțiune pe calea dreptului

comun.

Pentru

clarificarea și unificarea practicii judiciare, Decizia nr. XXXIII/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, urmată de Legea nr.

1/2009, au confirmat aplicația principiilor de corelare a legii speciale

cu dreptul comun, în sensul anterior menționat, iar dacă

reclamanții au omis să aplice procedura Legii nr. 10/2001,

această situație nu poate fi considerată un avantaj pentru

admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de aceștia,

potrivit dreptului comun.

În

considerarea acestor argumente, s-a conchis că instanța de fond a dat

eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a reținut

că legea specială se aplică prioritar dispozițiilor de

drept comun privind revendicarea; că aceasta a analizat prin

sentință și eventualele neconcordante între legea specială

și Convenția Europeană; că prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice; că, prin respingerea acțiunii în revendicare

pe dreptul comun, nu se aduce atingere dispozițiilor Convenției,

norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire

la valoarea patrimonială respectivă, și că instanța a

analizat toate aspectele care ar fi trebuit dezlegate în soluționarea

cauzei în fond potrivit îndrumărilor date de instanțele de control

judiciar, apreciind că probele existente la dosarul cauzei sunt suficiente

pentru dezlegarea situației de fapt.

Examinând

decizia civilă, în limita criticilor de nelegalitate formulate de

recurenții-pârâți, instanța constată recursurile nefondate,

pentru următoarele considerente:

Prin recursul

său, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Statul Român

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Bihor a

susținut că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra apelului formulat de pârât împotriva

sentinței primei instanțe, potrivit căruia M.F.P. nu are

calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus

judecății.

Aceste

critici sunt nefondate, întrucât instanța de apel s-a pronunțat

asupra apelului formulat de recurentul pârât împotriva sentinței primei

instanțe, și, în raport de soluția dată, de admitere a

apelurilor declarate împotriva sentinței primei instanțe, de anulare

a acestei sentințe și de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima

instanță, a reținut că se impune admiterea acestei căi

de atac formulată de recurentul pârât doar pentru o judecată

unitară a cauzei și pentru administrarea întregului material probator

necesar pentru justa soluționare a acesteia, și că, în

rejudecare, instanța urmează a se pronunța asupra tutore

apărărilor și cererilor formulate de părți, inclusiv

asupra calității procesuale a apelantului Statul Român prin M.F.P.

Prin urmare,

rezultă că instanța de apel, față de soluția

dată apelului declarat de pârât, nu s-a pronunțat asupra fondului

acestuia, respectiv, asupra tuturor apărărilor și cererilor

formulate de pârât prin apelul său împotriva sentinței primei

instanțe, deci și asupra criticilor formulate de pârât privind lipsa

calității procesuale pasive a acestuia în litigiul pendinte, astfel

că nu se pot primi și analiza pe calea recursului criticile formulate

de recurentul pârât în acest sens.

Criticile formulate

de recurentul-pârât potrivit cărora acțiunea în revendicare pendinte

formulată pe dreptul comun - art. 480 și urm. C. civ., este

inadmisibilă, se constată că vizează aceeași chestiune

de drept asupra căreia s-au formulat critici și prin recursul declarat

de pârâții Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea

și Primăria Municipiului Oradea, astfel că li se va

răspunde prin aceleași considerente în analiza recursului declarat de

acești pârâți.

Critica

formulată de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P.

Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Bihor potrivit căreia greșit instanța

de apel a respins apelul său declarat împotriva Încheierii din data de 23

decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, se constată

că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Prin

încheierea apelată, astfel cum corect a reținut instanța de

apel, prima instanță, în temeiul art. 281 C. proc. civ., a dispus

îndreptarea omisiunii strecurate în minuta Sentinței civile nr. 200/C/2015

a Tribunalului Bihor, în sensul că M.F.P. are calitatea atât de pârât, cât

și de chemat în garanție.

S-a

susținut, că greșit a reținut instanța de apel că

M.F.P. a stat în proces în calitate de reprezentant al Statului Român,

câtă vreme a fost în permanență citat în nume propriu.

Această

critică este nefondată, întrucât M.F.P. nu a fost chemat în

judecată în nume propriu, ci numai în calitate de reprezentant al Statului

Român, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în

judecată, iar citarea M.F.P. fără a fi menționată

calitatea sa de reprezentant al Statului Român nu reprezintă decât o

chestiune pur formală, astfel cum corect a reținut instanța de

apel, care nu poate să ducă la reformarea hotărârii primei

instanțe în căile de atac.

În ceea ce

privește faptul că, prin Încheierea din 23 decembrie 2015, s-a

îndreptat eroarea din minuta sentinței primei instanțe în sensul

că în litigiul pendinte recurentul are atât calitatea de pârât, cât

și de chemat în garanție, se constată că acesta, prin

criticile formulate, nu neagă calitatea sa de chemat în garanție, ci

faptul că nu i s-ar fi comunicat cererea de chemare în garanție,

invocând astfel nulitatea relativă a comunicării unui act procedural

în primul ciclu procesual.

Or,

această critică putea fi formulată numai în căile de atac

exercitate împotriva sentinței primei instanțe pronunțată

în acel ciclu procesual și nu în ciclurile procesuale subsecvente, fiind

astfel formulată omisso medio, iar sancțiunea este aceea a

neanalizării sale.

Deși

recurentul-pârât susține că nici calitatea de pârât a acestuia nu ar

mai trebuie să subziste, din dezvoltarea acestei susțineri

rezultă că se reia critica formulată împotriva deciziei

pronunțate în apel privind lipsa calității procesuale pasive a

pârâtului, în raportul juridic dedus judecății, însă, așa

cum s-a arătat în precedent, instanța de apel a desființat

sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare,

fără a se pronunța asupra acestei critici, urmând ca

instanța de trimitere să se pronunțe asupra tuturor

apărărilor și cererilor formulate de părți.

Prin urmare,

câtă vreme instanța de apel nu a cercetat aceste critici de

nelegalitate formulate de recurentul-pârât împotriva sentinței primei

instanțe, urmând ca acestea să fie analizate în rejudecarea cauzei,

criticile formulate în recurs în acest sens nu pot fi analizate.

Critica

formulată de pârât potrivit căreia Decizia nr. 27/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, este aplicabilă prezentei spețe, se

constată că este nefondată.

Astfel,

Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în

speță, deoarece această decizie vizează acțiunile prin

care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv de stat, astfel cum corect a reținut și

instanța de apel, și nu acțiunile în revendicare pe calea

dreptului comun, cum este acțiunea pendinte.

Prin recursul

lor, pârâții Municipiul Oradea, Consiliul Local al Municipiului Oradea

și Primăria Municipiului Oradea, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au arătat că hotărârea recurată este contrară

prevederilor Legii nr. 10/2001, ce constituie dispoziții legale cu

caracter special, fiind singurele care pot fi invocate după intrarea lor

în vigoare față de prevederile art. 480 C. civil, care au caracter

general, și că Legea nr. 10/2001 "suprimă acțiunea de

drept comun a revendicării".

Cu alte

cuvinte, deși nu s-a arătat expres, s-a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului

comun - art. 480 și urm. C. civil, întrucât există lege cu caracter

special - Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de

referință a acestui act normativ, care se aplică cu prioritate,

și că prima instanță nu trebuie să intre în cercetarea

fondului, aceleași critici fiind formulate și de recurentul-pârât

Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F. Publice Cluj-Napoca prin

A.J.F.P. Bihor, așa cum au fost expuse mai sus, astfel că li se va

răspunde prin următoarele considerente comune:

Prezentul

litigiu a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar în primul ciclu procesual,

prin Sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Bihor

a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca

inadmisibilă, reținând că aceștia nu au făcut dovada

formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în

litigiu și nici nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop

pentru obținerea, eventual, de despăgubiri.

Prin Decizia

civilă nr. 111 din 17 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, s-a admis apelul formulat de reclamanți și s-a trimis cauza

spre rejudecare la Tribunalul Bihor, cu motivarea că soluționarea

cauzei exclusiv pe excepție, respectiv, respingerea acțiunii ca

inadmisibile, este contrară dreptului de acces la instanță

garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Această

decizie a fost casată, prin Decizia civilă nr. 6.192 din 29 martie

2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, prin Decizia nr. 25/2010, Curtea de

Apel Oradea a admis apelul formulat de reclamanți și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului Bihor, soluție menținută prin

Decizia civilă nr. 1.176 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu motivarea că greșit a procedat

prima instanță atunci când a trecut la soluționarea cererii

reclamanților "fără să încuviințeze

probațiunea solicitată de către aceștia, fără

să analizeze fondul cauzei și fără să se pronunțe

asupra temeiniciei acesteia".

Prin urmare,

chestiunile de drept privind admisibilitatea prezentei acțiuni pe calea

dreptului comun și cea a necesității analizării fondului

cauzei, respectiv, pronunțării primei instanțe asupra fondului

litigiului, au fost tranșate irevocabil, intrând astfel în puterea

lucrului judecată, și nu mai pot face obiect de analiză de

către instanțe în ciclurile procesuale subsecvente, acestea fiind

ținute de dezlegările irevocabile ale acestor chestiuni de drept,

iar, în această situație, sancțiunea criticilor formulate de

recurenții pârâți în acest sens este aceea a neanalizării lor.

Recursul

declarat de pârâta SC E. SA Oradea împotriva aceleiași decizii este, de

asemenea, nefondat.

Indicând motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta pârâtă a susținut că nu există o motivare

rezonabilă care să justifice soluția de admitere a apelului

reclamanților și de trimitere a cauzei spre rejudecare, și în

contradictoriu cu pârâta SC E. SA Oradea, câtă vreme atât prima

instanță, cât și instanța de apel au reținut că

această pârâtă a fost privatizată în temeiul Legii nr. 137/2002;

că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, și, că, în ceea ce privește imobilele deținute de

recurenta pârâtă, nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008, existând

astfel contradicție între considerente și dispozitiv.

Această

critică este nefondată, deoarece motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează, în toate cele trei ipoteze pe care

le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, iar, în

speță, s-a invocat faptul că nu există o "motivare

rezonabilă" a deciziei ce face obiectul prezentului recurs, ceea ce

echivalează tot cu nemotivarea acesteia.

Or, în

speță, se constată că decizia ce face obiectul prezentului

recurs este motivată în fapt și în drept, judecătorii

arătând care sunt considerentele pe care se întemeiază soluția

de admitere a apelurilor, de desființare în totalitate a sentinței

apelate, și de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, acestea nefiind contradictorii, ceea ce permite efectuarea

controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Mai mult,

recurenta pârâtă nu aduce critici împotriva chestiunilor de drept dezlegate

de instanța de apel, de care instanța de trimitere va fi

ținută, cu ocazia rejudecării, în măsura în care acestea

intră în puterea lucrului judecat, ci tinde la a supune controlului

judiciar examinarea legalității soluției primei instanțe cu

privire la fondul litigiului, ceea ce nu poate fi primit câtă vreme

aceasta nu a stabilit pe deplin situația de fapt, față de

dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 25/2010 a Curții de

Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 1.176/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Pe de

altă parte, această critică este nefondată și pentru

că s-a invocat contradicția dintre considerente și dispozitiv,

ceea ce nu se circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica

formulată de recurenta pârâtă potrivit căreia decizia

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1169 C. civil, având în vedere că

reclamanților le reveneau sarcina probei în sensul de a face dovada

că parte din imobile se află în proprietatea Statului Român,

intabulată pe numele Statului Român, se circumscrie art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., și este nefondată, pentru următoarele considerente.

Potrivit art.

315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., "În caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului" și "După

casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate

motivele invoca