ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 805/ C din 20 decembrie 2007

pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în dosar nr. 6342/111/2005, a

fost respinsă acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.A., S.J.G. și

S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Oradea, C.L.M.O., P.M.O., A.P.I.,

S.C.C.T.I. B. SA Oradea, T.D., T.M.M., B.Y. (în calitate de moștenitori ai

defuncților P.L. și P.E.), K.E., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., O.E.T. (în

calitate de moștenitoare a defunctului B.Z.), B.E. (în calitate de

moștenitoarea a defunctului B.F.), M.E.F.P., SC Î. SA Oradea, SC S. SA Oradea,

U.F., R.M.E., M.I.C., S.Z. (în calitate de moștenitor al defunctei K.M.T.),

M.B.I., P.B.E., P.B.G.M., M.B.A.L., B.D., B.F.J. (în calitate de moștenitori ai

defunctului B.F.); s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta S.C.C.T.I. B. SA Oradea împotriva chematului în garanție Statul Român,

prin M.E.F.P. și au fost obligați reclamanții să plătească pârâților T.P.D.,

T.M.M., B.Y., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., M.I.C., S.Z., suma de 3.800 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut că imobilele în litigiu, menționate în petitul acțiunii, au trecut în

proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (care, potrivit Legii

nr. 112/1995 a fost apreciată de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu), o

parte din imobile fiind vândute de către R.A.G.C.L. și S.C.C.T.I. pârâților

persoane fizice, arătați în acțiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul

contractelor de vânzare-cumpărare arătate în acțiune și a căror anulare s-a

solicitat.

Legea nr. 112/1995 a prevăzut că foștii proprietari

sau moștenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin

redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în

calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte

apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12.

Statul a vândut aceste apartamente chiriașilor care

locuiau în această calitate la data vânzării în apartamentele în litigiu,

acestea neputând fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului

proprietar tabular, deoarece nici el și nici moștenitorii lui nu locuiau în ele

și nici nu erau libere la data vânzării, fiind de principiu că motivele de

nulitate ale actului se analizează la data încheierii acestuia, or, la acea

dată s-a constatat că nu este incidență nici o nulitate, chiriașii fiind

cumpărători de bună credință, ce au cumpărat apartamentele fiindcă dispozițiile

legale permiteau aceasta.

Prima instanță a mai reținut că, din actele aflate la

dosar nu rezultă faptul că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu și nu s-au adresat comisiei constituite

special în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, aceasta fiind

o lege specială care derogă de la prevederile legii generale, reclamanții

neavând la îndemână acțiunea de drept comun și nu pot eluda prevederile unei

legi speciale prin nesocotirea dispozițiilor cuprinse în aceasta, care prevede

o procedură administrativă prealabilă obligatorie, în acest sens fiind și

dispozițiile art. 109 C. proc. civ. În acest sens sunt și prevederile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Conform Legii nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 109/2001, acțiunile în constatarea

nulităților absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până

la data de 14 august 2002, ori prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul

judecătoriei la data de 30 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de

lege.

În ceea ce privește partea din imobile care este

folosită de SC Î. SA Oradea și SC S. SA Oradea, s-a constatat că aceste

societăți au fost privatizate în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit

faptul că reclamanții ar fi formulat notificare conform art. 21 din Legea nr.

10/2001 conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care

este un termen de decădere, situație în care nu s-a putut considera că imobilul

a fost indisponibilizat până la soluționarea notificării și deci nu putea fi

cuprins în capitalul social.

Față de cele de mai sus, instanța de fond a constatat

că succesiunea după fostul proprietar tabular nu poate fi dezbătută, deoarece

acesta nu este înscris în cartea funciară în această calitate, iar reclamanții

nu pot justifica un interes procesual legitim pentru dezbaterea succesorală pe

cale judecătorească câtă vreme nu s-a dovedit că problema succesiunii, între

ei, reprezintă o problemă litigioasă, având posibilitatea de a se adresa unui

notar pentru rezolvarea acestei chestiuni.

Nefiind proprietari tabulari, reclamanții nu pot

pretinde pârâților în temeiul art. 480 C. civ., ca aceștia să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilele revendicate.

Instanța de fond a apreciat că, în considerarea celor

expuse, acțiunea nu poate fi admisă, urmând a fi respinsă și ca urmare a

respingerii acesteia, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta S.C.C.T.I. B. SA Oradea împotriva chematului în garanție Statul

Român, prin M.E.F.P., deoarece nefiind anulate contractele de

vânzare-cumpărare, nu s-a mai impus restituirea vreunui preț față de vreo

persoană.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C.

proc. civ., instanța i-a obligat pe reclamanți să plătească pârâților care au

dovedit cheltuieli judiciare cu onorariu de avocat, cheltuielile de judecată

ocazionate cu prezentul proces.

Împotriva acestei sentințe, în termen au declarat

apel reclamanții, solicitând desființarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru soluționarea pe fond.

Prin decizia civilă nr. 111/ A. din 17 iunie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă în dosar nr.

6342/111/2005, s-a admis ca fondat apelul și a fost desființată sentința primei

instanțe cu trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor pentru o nouă judecare,

cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut

că, prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Oradea la data de

30 septembrie 2004, declinată prin sentința civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005

în favoarea Tribunalului Bihor, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

reclamanții au formulat mai multe capete de cerere vizând întregul imobil

înscris inițial în C.F. Oradea, care a format proprietatea antecesorului acestora

S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003.

Prima instanță a soluționat cauza pe cale de

excepție, reținând că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001 pentru imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale

constituite în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, situație

în care o acțiune de drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii

speciale în materie.

Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție,

respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă, este contrară dreptului de

acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de

a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, și,

întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau

iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică

în mod corect examinate de către instanța sesizată. Astfel spus, art. 6 implică

mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.), cererea nr.

47287/1999 și hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

Or, în speță, prima instanță, prin hotărârea atacată,

fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către reclamanți, a trecut în

mod greșit la soluționarea cererii acestora exclusiv pe cale de excepție, fără

să se analizeze fondul cauzei și a se pronunța cu privire la temeinicia

acestuia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții au

învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de

părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost

cercetate de către prima instanță.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către

prima instanță se impune și în baza deciziei pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secțiile

unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția

are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice".

Față de cele arătate mai sus și pentru ca instanța de

fond să analizeze în ce măsură există neconcordanță între legea specială și

Convenția Europeană și dacă aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel

Oradea a admis apelul reclamanților, astfel cum s-a arătat mai sus.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs pârâții T.P.D.,

T.M.M., B.Y., K.E., B.E., B.I., H.E., I.F.U., P.Z., S.Z., Municipiul Oradea, C.L.M.O.

- A.I.O. și SC Î. SA, recursuri care a fost admise prin decizia nr. 6192 din 29

mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr.

6342/111/2005, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeași

instanță.

În motivarea hotărârii instanței de recurs s-a

reținut că sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a fost pronunțată de Tribunalul

Bihor în contradictoriu și cu pârâta SC Î. SA, însă în etapa apelului această

parte nu a fost citată deloc și nici nu a fost prezentă la vreun termen de

judecată, drept urmare a suferit o vătămare procesuală ce nu poate fi acoperită

altfel decât prin anularea deciziei date în apel, împrejurare față de care

instanța a dispus casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, criticile

formulate prin intermediul celorlalte recursuri neputând fi astfel analizate.

Prin decizia civilă nr. 251/ A din 23 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă în dosarul nr.

6342/111/2005 s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr.

805/ A din 20 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă și

s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut că prin motivele de apel, dezvoltate si în memoriul depus ulterior la

dosar de către reclamanți, s-a învederat, în esență, că sentința este nelegală

și netemeinică, deoarece în mod greșit a fost respinsă acțiunea pe excepție,

fără analizarea fondului, deși numai o parte din imobilul ce a aparținut

antecesorului lor, S.I., este transcris pe numele Statului în perioada vizată

de Legea nr. 10/2001, o parte din imobil formează și în prezent proprietatea

tabulară a antecesorului lor, iar o altă parte a fost transcrisă pe numele

Statului după anul 1990, restul proprietății fiind transcrisă fără temei legal.

Apelanții mai consideră că se impune administrarea

probelor solicitate de către reclamanți indiferent dacă este admisibilă sau nu

acțiunea în drept comun pentru părțile naționalizate, după adoptarea Legii nr.

10/2001, deoarece reclamanții, în calitate de moștenitori, au revendicat

întregul imobil, în întindere de peste un hectar, sunt și astăzi pe numele

antecesorului lor S.I., întrucât Statul nu a dobândit nici o proprietate asupra

acestor terenuri în condiții legale, conform art. 26 din Decretul Lege nr.

115/1938, cât și din Legea nr. 7/1996, astfel că reclamanții pot solicita

revendicarea și în condițiile dreptului comun, fără să fie înscriși ca

proprietari în cartea funciară.

De asemenea, apelanții au arătat că au contestat titlul

Statului și cu privire la acele părți ale imobilului care formal s-ar încadra

în condițiile Legii nr. 10/2001, iar restul imobilului încă era în proprietatea

antecesorului lor și în anul 1990, astfel că nu poate forma în nici un caz

proprietatea Statului și obiectul un unor legi speciale de reparație.

Faptul că în anul 1995 și, respectiv 2000, în baza

unor cereri ale Primăriei Oradea s-au mai transcris pe numele Statului și alte

numere topografice, nu înseamnă că aceste imobile formează obiectul Legii nr.

10/2001, din moment ce Statul a devenit „proprietarul" acestora în afara

perioadei de aplicabilitate vizată de această lege.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.L.M.O.

a solicitat respingerea apelului civil de față, soluția pronunțată de instanța

de fond fiind legală și temeinică deoarece Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație, care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și de vreme ce reclamanții nu au formulat

notificare în condițiile acestei legi, este evident că acțiunea în revendicare

formulată la data de 30 septembrie 2004 nu este admisibilă, iar în ce privește

nulitatea contractelor e vânzare - cumpărare, acțiunea este prescrisă, potrivit

prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, prin

derogare de la dreptul comun, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei

legi, acest termen fiind prelungit până la data de 14 august 2002 prin O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

De asemenea prin întâmpinarea formulată, intimata SC

Î. SA Oradea a solicitat respingerea apelului, invocând excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei intimate, întrucât reclamanții apelanți nu au

precizat și nici nu au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate, în

special a acelora despre care se afirmă că sunt folosite de SC Î. SA Oradea,

deși sarcina probei calității procesuale atât active cât și pasive, incumbă

reclamanților.

Consideră că se impune respingerea apelului și în ce

privește fondul cauzei, susținând în esență că soluția primei instanțe este

legală și temeinică, întrucât din conținutul cererii de chemare în judecată și

din motivele de apel rezultă că reclamanții au formulat în anul 2004 o acțiune

în realizare potrivit dreptului comun și nu au formulat notificare în termenul

și conform procedurii Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare și care a

instituit o procedură obligatorie de restituire a imobilelor preluate abuziv de

Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faptul că după

anul 1989 s-ar fi operat intabulări în favoarea Statului sau prin înstrăinare

în favoarea dobânditorilor, nu înseamnă că preluarea imobilelor respective de

către Stat se plasează în afara perioadei vizate de aplicare a Legii nr.

10/2001, în acest sens invocând și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Aceeași poziție au exprimat-o prin notele scrise și

prin reprezentantul prezent în instanță la termenul din 16 martie 2010,

intimații T.P.D., T.M., B.Y. în calitate de moștenitoare a pârâților P.L. și P.E.,

K.E., B.I. și B.E., H.L., I.F., P.Z., S.Z., solicitând obligarea apelanților la

plata cheltuielilor de judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a reținut,

instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, reținând că

reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru

imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest

scop pentru obținerea eventual de despăgubiri, aceasta fiind o lege specială

care derogă de la prevederile legii generale, reclamanții neavând la îndemână

acțiunea de drept comun și nu pot eluda prevederile unei legi speciale prin

nesocotirea dispozițiilor cuprinse în aceasta, dispoziții care prevăd o

procedură administrativă prealabilă obligatorie, situație în care o acțiune de

drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii speciale în materie.

Această soluționare a cauzei exclusiv pe cale de

excepție, respectiv prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, este contrară

dreptului de acces la instanță, astfel cum este definit și garantat de art. 6

alin. (1) din C.E.D.O.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6

alin. (1) din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta

observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât

Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci

drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în

sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.) și hotărârea V.H.

împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

Or în speță, așa cum s-a reținut prin hotărârea

atacată, prima instanță a trecut în mod greșit la soluționarea cererii

reclamanților exclusiv pe cale de excepție, fără să încuviințeze probațiunea

solicitată de către aceștia, fără să analizeze fondul cauzei și fără a se

pronunța cu privire la temeinicia acesteia, cu atât mai mult cu cât reclamanții

au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii

de părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost

cercetate de către instanța de fond.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către

prima instanță se impune și în baza Deciziei nr. XXXIII pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în ședința din 9 iunie 2008, în

dosar nr. 60/2007, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și care a decis că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice".

Astfel, pentru ca instanța de fond să analizeze în ce

măsură există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană și dacă

aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel Oradea în temeiul art. 297

alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 805/ A

din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor, secția civilă și a trimis cauza

spre rejudecare pe fond aceleași instanțe.

Împotriva acestei decizi au formulat recurs pârâții M.F.P.

– D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M., B.Y., I.F.F. și SC

Î. SA.

Recurenții-pârâți Municipiul Oradea și, respectiv, C.L.M.O.,

au arătat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, acțiunea

reclamanților fiind în mod corect respinsă pe cale de excepție, față de

împrejurarea că este vorba de imobile revendicate pe dreptul comun, acțiune

inadmisibilă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul pârât M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor a arătat

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de către

această parte prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la termenul de

judecată din 26 ianuarie 2010, respectiv, în mod greșit nu a fost analizată

excepția anterior invocată, în condițiile în care în speță calitatea procesual

pasivă aparține altor instituții, A.N.R.P. și nicidecum M.F.P.

A mai arătat că acțiunea reclamanților este

inadmisibilă, aceștia nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

iar instanța de apel trebuia să se limiteze la o motivare circumscrisă acestor

texte de lege și nu să se raporteze la dispozițiile art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

De asemenea, instanța de apel a omis să analizeze

prescripția dreptului material la acțiune prevăzută de art. 46 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, potrivit căruia acțiunile în constatarea nulităților

absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de

14 august 2002, dată față de care prezenta acțiune, introdusă la 30 septembrie

2004, este prescrisă.

Mai arată că instanța de apel nu a stabilit corect

cadrul procesual, în sensul că obiectul prezentului cauze este dat de imobile

care se află în proprietatea unor societăți comerciale privatizate de A.V.A.S.,

instituție ce are calitate procesuală pasivă în asemenea litigii.

Recurenții-pârâți T.D., T.M.M., B.Y., I.F.U. au

arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în secții unite,

dispoziții raportat la care prima instanță a soluționat cauza în mod corect și,

chiar dacă a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, a antamat fondul

cauzei, pronunțând o soluție conformă legii.

Au mai arătat că problemele privind formularea în

termen sau nu a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, precum și

posibilitatea atacării în justiție a contractelor de vânzare către chiriași

reprezentau aspecte ce puteau fi soluționate de către instanța de apel, în

virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Recurenta-pârâtă SC Î. SA a arătat că acțiunea

reclamanților a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 45 din

Legea nr. 10/2001 și cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant,

aspecte față de care procedura de restituire instituită de legea specială avea

caracter obligatoriu, fiind înlăturate posibilitățile de acțiune pe calea

dreptului comun.

A mai arătat că soluționarea cauzei pe cale de

excepție nu încalcă reglementările internaționale în materie și dreptul de

acces la justiție, întrucât dispozițiile art. 137 C. proc. civ., stabilesc în

mod clar și fără echivoc că instanța se va pronunța cu prioritate asupra

excepțiilor de fond sau de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a

pricinii.

Analizând recursurile pârâților din perspectiva

aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea vizează

toată critica conform căreia soluționarea pe cale de excepție a acțiunii

introductive de instanță este conformă legii, însă le va respinge, pentru

următoarele argumente:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Oradea, la data de 30 septembrie 2004, declinată prin sentința

civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005 în favoarea Tribunalului Bihor, conform

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamanții au formulat mai multe capete

de cerere vizând întregul imobil înscris inițial în C.F. Oradea, care a format

proprietatea antecesorului acestora S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003.

Prima instanță a soluționat cauza pe cale de

excepție, reținând că, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001

pentru imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale constituite

în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, situație în care o

acțiune de drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii speciale în

materie.

Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție,

respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces

la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de

a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau

iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică

în mod corect examinate de către instanța sesizată. Astfel spus, art. 6 implică

mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.), și

hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

Or, în speță, prima instanță, prin hotărârea atacată,

fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către reclamanți, a trecut în

mod greșit la soluționarea cererii acestora, exclusiv pe cale de excepție fără

să se analizeze fondul cauzei și a se pronunța cu privire la temeinicia

acestuia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanții au

învederat că, imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de

părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost

cercetate de către prima instanță.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către

prima instanță se impune și în baza deciziei pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secțiile

unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 iulie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001), și C.E.D.O., convenția

are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice".

Față de cele arătate mai sus și pentru ca instanța de

fond să analizeze în ce măsură există neconcordanță între legea specială și

Convenția Europeană și, dacă aceasta din urmă are prioritate, în mod corect

Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis

apelul, a desființat sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a

Tribunalului Bihor și a trimis cauza spre rejudecare pe fond, aceleași

instanțe.

Astfel, prima instanță nu a procedat la stabilirea

unor elemente esențiale în aprecierea existenței concursului între legea

specială și cea generală, respectiv, data preluării imobilelor în litigiu și

modalitatea de preluare, situația juridică a acestora, în condițiile în care

reclamanții au arătat că imobilul revendicat se compune, de fapt, din trei

părți componente cu regim juridic diferit, iar în cauză au operat preluări

succesive ale aceluiași bun.

Din actele și lucrările dosarului nu a rezultat dacă

reclamanții au formulat sau notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și s-a

constatat că o parte din imobil este deținut de societăți comerciale

privatizate de către A.V.A.S., entitate ce nu a figurat ca parte în prezentul

litigiu.

Mai mult, chiar pârâta SC Î. SA, prin întâmpinarea

depusă la instanță, a arătat că „reclamanții-apelanți nu au precizat și nici nu

au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate..", iar pârâtul

Municipiul Oradea, prin apărările formulate, a arătat că autorul reclamanților

nu este proprietar tabular, astfel încât aceștia nu au dovedit calitatea de

persoane îndreptățite.

Astfel, din moment ce nu s-a stabilit dacă regimul

juridic al bunului revendicat este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru a

se stabili existența obligației transmiterii notificării către unitatea

deținătoare, nu se poate stabili nici care este legea prioritar aplicabilă în

cauză.

Față de cele arătate, soluția instanței de apel, de

trimitere în rejudecare a cauzei pentru analizarea neconcordanțelor între legea

specială și Convenția Europeană și stabilirii dacă aceasta din urmă are

prioritate, este conformă legii, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile

formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

pârâții M.F.P. prin D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M.,

B.Y., I.F.L. și SC Î. SA împotriva deciziei civile nr. 25/ A din 23 martie 2010

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie

2011.