ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 805/ C din 20 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în dosar nr. 6342/111/2005, a fost respinsă acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.A., S.J.G. și S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Oradea, C.L.M.O., P.M.O., A.P.I., S.C.C.T.I. B. SA Oradea, T.D., T.M.M., B.Y. (în calitate de moștenitori ai defuncților P.L. și P.E.), K.E., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., O.E.T. (în calitate de moștenitoare a defunctului B.Z.), B.E. (în calitate de moștenitoarea a defunctului B.F.), M.E.F.P., SC Î. SA Oradea, SC S. SA Oradea, U.F., R.M.E., M.I.C., S.Z. (în calitate de moștenitor al defunctei K.M.T.), M.B.I., P.B.E., P.B.G.M., M.B.A.L., B.D., B.F.J.

(în calitate de moștenitori ai defunctului B.F.); s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C.C.T.I. B. SA Oradea împotriva chematului în garanție Statul Român, prin M.E.F.P. și au fost obligați reclamanții să plătească pârâților T.P.D., T.M.M., B.Y., B.I., B.E., H.L., I.F.L., P.Z., M.I.C., S.Z., suma de 3.800 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că imobilele în litigiu, menționate în petitul acțiunii, au trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (care, potrivit Legii nr. 112/1995 a fost apreciată de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu), o parte din imobile fiind vândute de către R.A.G.C.L. și S.C.C.T.I.

pârâților persoane fizice, arătați în acțiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare arătate în acțiune și a căror anulare s-a solicitat.

Legea nr. 112/1995 a prevăzut că foștii proprietari sau moștenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12. Statul a vândut aceste apartamente chiriașilor care locuiau în această calitate la data vânzării în apartamentele în litigiu, acestea neputând fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului proprietar tabular, deoarece nici el și nici moștenitorii lui nu locuiau în ele și nici nu erau libere la data vânzării, fiind de principiu că motivele de nulitate ale actului se analizează la data încheierii acestuia, or, la acea dată s-a constatat că nu este incidență nici o nulitate, chiriașii fiind cumpărători de bună credință, ce au cumpărat apartamentele fiindcă dispozițiile legale permiteau aceasta.

Prima instanță a mai reținut că, din actele aflate la dosar nu rezultă faptul că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu și nu s-au adresat comisiei constituite special în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, aceasta fiind o lege specială care derogă de la prevederile legii generale, reclamanții neavând la îndemână acțiunea de drept comun și nu pot eluda prevederile unei legi speciale prin nesocotirea dispozițiilor cuprinse în aceasta, care prevede o procedură administrativă prealabilă obligatorie, în acest sens fiind și dispozițiile art. 109 C. proc. civ. În acest sens sunt și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Conform Legii nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 109/2001, acțiunile în constatarea nulităților absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de 14 august 2002, ori prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul judecătoriei la data de 30 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut de lege.

În ceea ce privește partea din imobile care este folosită de SC Î. SA Oradea și SC S. SA Oradea, s-a constatat că aceste societăți au fost privatizate în temeiul Legii nr. 137/2002 și nu s-a dovedit faptul că reclamanții ar fi formulat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 conducerii societății, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care este un termen de decădere, situație în care nu s-a putut considera că imobilul a fost indisponibilizat până la soluționarea notificării și deci nu putea fi cuprins în capitalul social.

Față de cele de mai sus, instanța de fond a constatat că succesiunea după fostul proprietar tabular nu poate fi dezbătută, deoarece acesta nu este înscris în cartea funciară în această calitate, iar reclamanții nu pot justifica un interes procesual legitim pentru dezbaterea succesorală pe cale judecătorească câtă vreme nu s-a dovedit că problema succesiunii, între ei, reprezintă o problemă litigioasă, având posibilitatea de a se adresa unui notar pentru rezolvarea acestei chestiuni. Nefiind proprietari tabulari, reclamanții nu pot pretinde pârâților în temeiul art. 480 C. civ., ca aceștia să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele revendicate. Instanța de fond a apreciat că, în considerarea celor expuse, acțiunea nu poate fi admisă, urmând a fi respinsă și ca urmare a respingerii acesteia, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C.C.T.I.

B. SA Oradea împotriva chematului în garanție Statul Român, prin M.E.F.P., deoarece nefiind anulate contractele de vânzare-cumpărare, nu s-a mai impus restituirea vreunui preț față de vreo persoană. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța i-a obligat pe reclamanți să plătească pârâților care au dovedit cheltuieli judiciare cu onorariu de avocat, cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces. Împotriva acestei sentințe, în termen au declarat apel reclamanții, solicitând desființarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea pe fond. Prin decizia civilă nr. 111/ A. din 17 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă în dosar nr. 6342/111/2005, s-a admis ca fondat apelul și a fost desființată sentința primei instanțe cu trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor pentru o nouă judecare, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 30 septembrie 2004, declinată prin sentința civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005 în favoarea Tribunalului Bihor, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamanții au formulat mai multe capete de cerere vizând întregul imobil înscris inițial în C.F. Oradea, care a format proprietatea antecesorului acestora S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003. Prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție, reținând că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, situație în care o acțiune de drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii speciale în materie.

Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă, este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.), cererea nr. 47287/1999 și hotărârea V.H.

împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994). Or, în speță, prima instanță, prin hotărârea atacată, fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către reclamanți, a trecut în mod greșit la soluționarea cererii acestora exclusiv pe cale de excepție, fără să se analizeze fondul cauzei și a se pronunța cu privire la temeinicia acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către prima instanță.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Față de cele arătate mai sus și pentru ca instanța de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană și dacă aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanților, astfel cum s-a arătat mai sus. Împotriva acestei decizi au declarat recurs pârâții T.P.D., T.M.M., B.Y., K.E., B.E., B.I., H.E., I.F.U., P.Z., S.Z., Municipiul Oradea, C.L.M.O. - A.I.O. și SC Î. SA, recursuri care a fost admise prin decizia nr. 6192 din 29 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 6342/111/2005, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În motivarea hotărârii instanței de recurs s-a reținut că sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a fost pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu și cu pârâta SC Î. SA, însă în etapa apelului această parte nu a fost citată deloc și nici nu a fost prezentă la vreun termen de judecată, drept urmare a suferit o vătămare procesuală ce nu poate fi acoperită altfel decât prin anularea deciziei date în apel, împrejurare față de care instanța a dispus casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, criticile formulate prin intermediul celorlalte recursuri neputând fi astfel analizate. Prin decizia civilă nr. 251/ A din 23 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă în dosarul nr. 6342/111/2005 s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 805/ A din 20 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin motivele de apel, dezvoltate si în memoriul depus ulterior la dosar de către reclamanți, s-a învederat, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece în mod greșit a fost respinsă acțiunea pe excepție, fără analizarea fondului, deși numai o parte din imobilul ce a aparținut antecesorului lor, S.I., este transcris pe numele Statului în perioada vizată de Legea nr. 10/2001, o parte din imobil formează și în prezent proprietatea tabulară a antecesorului lor, iar o altă parte a fost transcrisă pe numele Statului după anul 1990, restul proprietății fiind transcrisă fără temei legal.

Apelanții mai consideră că se impune administrarea probelor solicitate de către reclamanți indiferent dacă este admisibilă sau nu acțiunea în drept comun pentru părțile naționalizate, după adoptarea Legii nr. 10/2001, deoarece reclamanții, în calitate de moștenitori, au revendicat întregul imobil, în întindere de peste un hectar, sunt și astăzi pe numele antecesorului lor S.I., întrucât Statul nu a dobândit nici o proprietate asupra acestor terenuri în condiții legale, conform art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, cât și din Legea nr. 7/1996, astfel că reclamanții pot solicita revendicarea și în condițiile dreptului comun, fără să fie înscriși ca proprietari în cartea funciară.

De asemenea, apelanții au arătat că au contestat titlul Statului și cu privire la acele părți ale imobilului care formal s-ar încadra în condițiile Legii nr. 10/2001, iar restul imobilului încă era în proprietatea antecesorului lor și în anul 1990, astfel că nu poate forma în nici un caz proprietatea Statului și obiectul un unor legi speciale de reparație. Faptul că în anul 1995 și, respectiv 2000, în baza unor cereri ale Primăriei Oradea s-au mai transcris pe numele Statului și alte numere topografice, nu înseamnă că aceste imobile formează obiectul Legii nr. 10/2001, din moment ce Statul a devenit „proprietarul" acestora în afara perioadei de aplicabilitate vizată de această lege. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.L.M.O.

a solicitat respingerea apelului civil de față, soluția pronunțată de instanța de fond fiind legală și temeinică deoarece Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și de vreme ce reclamanții nu au formulat notificare în condițiile acestei legi, este evident că acțiunea în revendicare formulată la data de 30 septembrie 2004 nu este admisibilă, iar în ce privește nulitatea contractelor e vânzare - cumpărare, acțiunea este prescrisă, potrivit prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, prin derogare de la dreptul comun, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, acest termen fiind prelungit până la data de 14 august 2002 prin O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001. De asemenea prin întâmpinarea formulată, intimata SC Î. SA Oradea a solicitat respingerea apelului, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei intimate, întrucât reclamanții apelanți nu au precizat și nici nu au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate, în special a acelora despre care se afirmă că sunt folosite de SC Î. SA Oradea, deși sarcina probei calității procesuale atât active cât și pasive, incumbă reclamanților.

Consideră că se impune respingerea apelului și în ce privește fondul cauzei, susținând în esență că soluția primei instanțe este legală și temeinică, întrucât din conținutul cererii de chemare în judecată și din motivele de apel rezultă că reclamanții au formulat în anul 2004 o acțiune în realizare potrivit dreptului comun și nu au formulat notificare în termenul și conform procedurii Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare și care a instituit o procedură obligatorie de restituire a imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faptul că după anul 1989 s-ar fi operat intabulări în favoarea Statului sau prin înstrăinare în favoarea dobânditorilor, nu înseamnă că preluarea imobilelor respective de către Stat se plasează în afara perioadei vizate de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest sens invocând și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceeași poziție au exprimat-o prin notele scrise și prin reprezentantul prezent în instanță la termenul din 16 martie 2010, intimații T.P.D., T.M., B.Y. în calitate de moștenitoare a pârâților P.L. și P.E., K.E., B.I. și B.E., H.L., I.F., P.Z., S.Z., solicitând obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a reținut, instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, reținând că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obținerea eventual de despăgubiri, aceasta fiind o lege specială care derogă de la prevederile legii generale, reclamanții neavând la îndemână acțiunea de drept comun și nu pot eluda prevederile unei legi speciale prin nesocotirea dispozițiilor cuprinse în aceasta, dispoziții care prevăd o procedură administrativă prealabilă obligatorie, situație în care o acțiune de drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii speciale în materie.

Această soluționare a cauzei exclusiv pe cale de excepție, respectiv prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este definit și garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.) și hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994). Or în speță, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată, prima instanță a trecut în mod greșit la soluționarea cererii reclamanților exclusiv pe cale de excepție, fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către aceștia, fără să analizeze fondul cauzei și fără a se pronunța cu privire la temeinicia acesteia, cu atât mai mult cu cât reclamanții au învederat că imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către instanța de fond.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza Deciziei nr. XXXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Astfel, pentru ca instanța de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană și dacă aceasta din urmă are prioritate, Curtea de Apel Oradea în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 805/ A din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor, secția civilă și a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleași instanțe. Împotriva acestei decizi au formulat recurs pârâții M.F.P. – D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M., B.Y., I.F.F.

și SC Î. SA. Recurenții-pârâți Municipiul Oradea și, respectiv, C.L.M.O., au arătat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, acțiunea reclamanților fiind în mod corect respinsă pe cale de excepție, față de împrejurarea că este vorba de imobile revendicate pe dreptul comun, acțiune inadmisibilă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurentul pârât M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de către această parte prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 26 ianuarie 2010, respectiv, în mod greșit nu a fost analizată excepția anterior invocată, în condițiile în care în speță calitatea procesual pasivă aparține altor instituții, A.N.R.P.

și nicidecum M.F.P. A mai arătat că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, aceștia nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel trebuia să se limiteze la o motivare circumscrisă acestor texte de lege și nu să se raporteze la dispozițiile art. 1 Protocolul nr. 1 C.E.D.O. De asemenea, instanța de apel a omis să analizeze prescripția dreptului material la acțiune prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia acțiunile în constatarea nulităților absolute a actelor juridice de înstrăinare trebuiau promovate până la data de 14 august 2002, dată față de care prezenta acțiune, introdusă la 30 septembrie 2004, este prescrisă. Mai arată că instanța de apel nu a stabilit corect cadrul procesual, în sensul că obiectul prezentului cauze este dat de imobile care se află în proprietatea unor societăți comerciale privatizate de A.V.A.S., instituție ce are calitate procesuală pasivă în asemenea litigii.

Recurenții-pârâți T.D., T.M.M., B.Y., I.F.U. au arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în secții unite, dispoziții raportat la care prima instanță a soluționat cauza în mod corect și, chiar dacă a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, a antamat fondul cauzei, pronunțând o soluție conformă legii. Au mai arătat că problemele privind formularea în termen sau nu a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, precum și posibilitatea atacării în justiție a contractelor de vânzare către chiriași reprezentau aspecte ce puteau fi soluționate de către instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Recurenta-pârâtă SC Î. SA a arătat că acțiunea reclamanților a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, aspecte față de care procedura de restituire instituită de legea specială avea caracter obligatoriu, fiind înlăturate posibilitățile de acțiune pe calea dreptului comun. A mai arătat că soluționarea cauzei pe cale de excepție nu încalcă reglementările internaționale în materie și dreptul de acces la justiție, întrucât dispozițiile art. 137 C. proc. civ., stabilesc în mod clar și fără echivoc că instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii.

Analizând recursurile pârâților din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea vizează toată critica conform căreia soluționarea pe cale de excepție a acțiunii introductive de instanță este conformă legii, însă le va respinge, pentru următoarele argumente: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 30 septembrie 2004, declinată prin sentința civilă nr. 6425 din 28 noiembrie 2005 în favoarea Tribunalului Bihor, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamanții au formulat mai multe capete de cerere vizând întregul imobil înscris inițial în C.F.

Oradea, care a format proprietatea antecesorului acestora S.I., decedat la data de 17 noiembrie 2003. Prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție, reținând că, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din litigiu și nu s-au adresat comisiei speciale constituite în acest scop pentru obținerea, eventual de despăgubiri, situație în care o acțiune de drept comun este inadmisibilă față de prevederile legii speciale în materie. Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.), și hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994). Or, în speță, prima instanță, prin hotărârea atacată, fără să încuviințeze probațiunea solicitată de către reclamanți, a trecut în mod greșit la soluționarea cererii acestora, exclusiv pe cale de excepție fără să se analizeze fondul cauzei și a se pronunța cu privire la temeinicia acestuia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanții au învederat că, imobilul revendicat de către ei se compune din trei categorii de părți componente, cu situație juridică diferită, aspecte care nu a fost cercetate de către prima instanță. Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 iulie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis printre altele că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001), și C.E.D.O., convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Față de cele arătate mai sus și pentru ca instanța de fond să analizeze în ce măsură există neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană și, dacă aceasta din urmă are prioritate, în mod corect Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 805 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor și a trimis cauza spre rejudecare pe fond, aceleași instanțe.

Astfel, prima instanță nu a procedat la stabilirea unor elemente esențiale în aprecierea existenței concursului între legea specială și cea generală, respectiv, data preluării imobilelor în litigiu și modalitatea de preluare, situația juridică a acestora, în condițiile în care reclamanții au arătat că imobilul revendicat se compune, de fapt, din trei părți componente cu regim juridic diferit, iar în cauză au operat preluări succesive ale aceluiași bun. Din actele și lucrările dosarului nu a rezultat dacă reclamanții au formulat sau notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și s-a constatat că o parte din imobil este deținut de societăți comerciale privatizate de către A.V.A.S., entitate ce nu a figurat ca parte în prezentul litigiu.

Mai mult, chiar pârâta SC Î. SA, prin întâmpinarea depusă la instanță, a arătat că „reclamanții-apelanți nu au precizat și nici nu au dovedit amplasamentul exact al imobilelor solicitate..", iar pârâtul Municipiul Oradea, prin apărările formulate, a arătat că autorul reclamanților nu este proprietar tabular, astfel încât aceștia nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite. Astfel, din moment ce nu s-a stabilit dacă regimul juridic al bunului revendicat este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru a se stabili existența obligației transmiterii notificării către unitatea deținătoare, nu se poate stabili nici care este legea prioritar aplicabilă în cauză. Față de cele arătate, soluția instanței de apel, de trimitere în rejudecare a cauzei pentru analizarea neconcordanțelor între legea specială și Convenția Europeană și stabilirii dacă aceasta din urmă are prioritate, este conformă legii, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.F.P. prin D.G.F.P. Bihor, Municipiul Oradea, C.L.M.O., T.D., T.M.M., B.Y., I.F.L. și SC Î. SA împotriva deciziei civile nr. 25/ A din 23 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2011.