ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 305/C

din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor a respins acțiunea completată formulată

de reclamanții N.M.G.G. și F.S.P. prin mandatar N.G.A.C. împotriva pârâților

Primarul Municipiului Oradea, SC M. SA, B.C.R. Consiliul Local Oradea.

A respins acțiunea formulată

împotriva Municipiului Oradea pentru lipsa calității procesuale pasive.

A obligat pe reclamanți să

plătească pârâtei SC M. SA 5.000 lei cheltuieli de judecată.

În baza art. 246 C. proc. civ., a

luat act de faptul că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind

plata de despăgubiri.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că, imobilul în litigiu, înscris în C.F.

nr. 3665 Oradea a constituit proprietatea antecesoarelor reclamantelor N.C.

născută F. și P.E.

În anul 1994 asupra

acestui imobil se intabulează dreptul de proprietate asupra imobilului înscris

sub nr. de ordine A+1 în favoarea Statului Român.

La data de 19 iulie

1994 în baza Certificatului de atestare seria M03 nr. 1046/1994 emis de

Ministerul Industriilor în temeiul H.G. nr. 794/1994 se întabulează dreptul de

proprietate asupra cotei de 947/1349 părți din imobilul înscris sub nr. de

ordina A+1 în baza Legea nr. 15/1990 în favoarea lui SC M. SA Oradea.

Tribunalul a mai

reținut că, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe

prevederile dreptului comun - în condițiile în care reclamanții nu au făcut

dovada că ar fi persoane exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, legea

specială primează - potrivit principiului conform căruia specialul derogă de la

general.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în care se arată că

bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari, dacă nu fac obiectul legii speciale de reparație.

Conform art. 45 din

Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilul preluat fără titlu

valabil - considerat astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998

cu modificările și completările ulterioare - sunt lovite de nulitate absolută -

înafara cazului în care actele a fost încheiat cu bună credință.

Instanța de fond a

reținut că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele înscrise în cadrul

procesului de privatizare având ca obiect imobilele preluate cu titlu valabil

sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale legii în vigoare la data înstrăinării.

Prin derogare de la

dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

într-u termen de 1 an de la data intrării în vigoarea legii.

Acesta este și

motivul pentru care, a constatat tribunalul că Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut în considerentele deciziei menționate că termenul prevăzut

de alin. (2) art. 11 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, în

raport de data emiterii certificatului, 16 mai 1994 - acțiunea fiind tardiv

formulată, așa încât sentința instanței de fond de respingere a excepției

tardivității formulării acțiunii este nelegală.

Față de cele de mai

sus, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă iar în baza art. 246 C.

proc. civ. a luat act de faptul că reclamanții au renunțat la capătul de cerere

privind despăgubirile.

Față de prevederile

art. 246 C. proc. civ., prima instanță a obligat pe reclamanți să plătească

5000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial în favoarea

pârâtei SC M. SA.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat apel

reclamanții N.M.G.G., F.S.P. - reprezentați de N.G.A.C., solicitând admiterea

acestuia, schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii, constatarea lipsei

unui titlu valabil de trecere la Statul Român a imobilului situat în localitatea Oradea, - casă și teren, înscris în C.F. nr. 3665 Oradea, nr.top.459412, lăsarea

în favoarea lor a deplinei folosințe și posesii a imobilului, rectificarea C.F.-ului

nr. 3665 nr.top.4594/2, anularea înscrierilor de sub B.21-22-23, rectificarea C.F.

nr. 73967 Oradea nr.top. 4594/2, în sensul anulării operațiunilor de sub B.1,

rectificarea C.F. nr. 73967 Oradea nr.top.4592/2, în sensul anulării

operațiunilor de sub C.4.

Prin motivele de apel

s-a invocat că acțiunea în revendicare este întemeiată, admisibilă, deoarece în

actualul regim constituțional, naționalizările sunt interzise conform art. 44

din Constituție. Deoarece imobilul a constituit proprietatea antecesoarelor N.C.

născută F. și P.E. născută F., decedate la Auschwitz, iar, în anul 1994 Statul și-a întabulat proprietatea, invocând Decretul nr. 218/1960, este clar că nu este

o situație ce face obiectul legii.

Examinând sentința

apelată, prin prisma motivelor de apel, cât și din oficiu, instanța de apel a constatat

următoarele:

Conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. 41 din 28 iunie 2005 emis de BNP B.M.,

- fila 9 dosar fond, P.E. a decedat la 9 mai 1945 la Auschwitz, reclamanții având calitatea de moștenitori ai acesteia, nepoți de frate și soră.

La data de 14 aprilie

1994, acest imobil, potrivit încheierii de carte funciară nr. 9435 în baza

Decretului nr. 218/1960, a fost transmis în favoarea Statului Român - foaia B. nr.

21, după care, s-a întabulat dreptul de administrare operativă în favoarea SC M.

SA Oradea - foaia B. nr. 22.

La data de 19 iulie

1994, la foaia B. nr. 23, s-a înscris dreptul de proprietate asupra cotei de

947/1349 părți din imobil, în baza H.G. nr. 794/1992 în favoarea SC M. SA Oradea.

Acest imobil cu

nr.top.4594/1 s-a transcris în C.F. nr. 73967 Oradea, constând în teren cu

grădiniță în suprafață de 1308 mp și întabulat la foaia nr. B.1 dreptul de

proprietate în 18 noiembrie 1998 în favoarea SC M. SA, în baza certificatului

de atestare al dreptului de proprietate seria M03 nr. 1046/1994, emis la 16

martie 1994 de către Ministerul Economiei și Comerțului.

Prin decizia civilă

nr.4204/19 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - filele

231-235 dosar fond, cererea formulată de apelanți, prin care au solicitat

anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, despre care s-a

făcut vorbire mai sus, a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, astfel că

titlul de proprietate în baza căruia s-a întabulat asupra imobilului în litigiu

SC M. SA Oradea, a fost menținut, nefiind desființat.

Câtă vreme, titlul SC

M. SA nu a fost desființat, el fiind valabil, implicit rectificarea cărții

funciare referitoare la dreptul de proprietate nu poate avea loc, dispozițiile

art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale Legii nr. 7/1996, nefiind

aplicabile.

Ca urmare, acțiunea s-a

respins a fi respinsă, nu pentru că nu s-a uzat de dispozițiile legii speciale,

ci întrucât în prezent are calitatea de proprietar tabular o altă persoană, iar

în măsura în care s-ar fi procedat altfel, dreptul de proprietate al acesteia

ar fi fost încălcat, ceea ce este contrar art. 480 și următoarele C. civ.,

Constituția României și implicit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, s-ar fi încălcat și principiul

securității raporturilor juridice câtă vreme, titlul actualului proprietar a

fost analizat și menținut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Față de considerentele

expuse, instanța de apel în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca

nefondat și a păstrat în întregime sentința apelată ca fiind legală și

temeinică.

Nefiind justificate

cheltuielile de judecată solicitate de către intimata SC M. SA Oradea, acestea

au fost respinse.

Împotriva deciziei

civile nr. 41/2010-A, pronunțată în dosarul nr. 22/35/2010 de Curtea de Apel

Oradea, secția civila mixtă au declarat recurs reclamanții care au susținut că,

instanța de apel interpretează greșit C.F. 3665 Oradea schimbându-i natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, susținând că „faptul că statul român

și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului doar

după anul 1990, în baza Decretului nr. 218/1960 nu înseamnă decât că

operațiunile în coală s-au efectuat tardiv, preluarea faptică operând anterior

anilor 1990.

Chiar instanța

constată că imobilul în cauză a constituit proprietatea antecesoarelor N.C.

născuta F. și P.E., decedate la Auschwitz, față de care reclamanții sunt

moștenitorii legali și că apoi în 1994 statul își întabulează proprietatea

invocând Decretul nr. 218/1960.

În aceste condiții,

singura concluzie posibilă ar fi că reclamanții au calitatea de adevărați

proprietari ai imobilului în cauză întrucât statul nu a putut transmite un

titlu de proprietate pe care nu l-a dobândit în mod legal.

Se consideră că se

ignoră complet reglementările Decretului-lege nr. 115/1938 care erau în vigoare

atât în perioada de aplicare a Decretului nr. 92/1950 cât și în anul 1994 când

s-a efectuat naționalizarea în baza Decretului nr. 218/1960.

Imobilul în cauză nu

a trecut în proprietatea statului prin naționalizarea reglementata de Decretul nr.

92/1950 întrucât nu sunt specificați proprietarii tabulari ai imobilului la

data respectiva în anexa decretului.

Se mai consideră că în

mod greșit instanța de apel reține că SC M. S.A. deține un titlu de proprietate

valabil întrucât statul nedobândind acest titlu în mod legal nu l-a putut

transmite. Existența concomitentă a două titluri de proprietate asupra unui

imobil constituie un nonsens juridic, din moment ce nu a existat un moment în

care în mod legal titlul de proprietate asupra imobilului în cauză a încetat să

existe, rezultă fără echivoc, că în mod legal titlul statului și al SC M. S.A.

nu s-a născut.

Reclamanții susțin

că, chiar în virtutea principiului conform căruia specialul derogă de la

general, în cazul de față avem de-a face cu două norme speciale ce deroga de la

așa numitul „drept comun" și anume Legea nr. 10/2001 și Convenția CEDO

ratificată prin Legea nr. 30/1994, așadar între cele două norme speciale se

impune o ierarhizare care nu poate fi alta decât cea instituită de art. 20

alin. (2) din Constituție, singura concluzie fiind acea că suntem în situația în

care este imperativă aplicarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului precum și art. 1 al Primului ei Protocol.

Analizând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Pentru a fi incident

motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar

ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a

legii sau să fie lipsită de temei legal.

În speță, instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 489

C. civ., considerând că acțiunea dedusă judecății a fost promovată pe calea

dreptului comun, reclamanții neuzând de dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001),

analizându-se astfel efectele pe care le are această acțiune în revendicare

față de situația juridică anterioară a imobilului.

Motivele de recurs

invocate de recurenții reclamanți nu se justifică, aceasta vizează practic

greșita apreciere de către instanța de apel a calității de proprietar a SC M.

SA Oradea, reclamanții susținând că ei au această calitate, deoarece Statul

Român nu ar fi putut transmite un bun pe care nu l-ar fi dobândit în mod

valabil.

Acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul

neposesor solicită de la neproprietarul posesor restituirea unui bun imobil,

reclamantului incumbându-i sarcina dovedirii dreptului de proprietate, pe pârât

apărându-l însuși faptul posesiei.

Pentru dovedirea

dreptului său reala asupra bunului, reclamanții trebuiau să facă dovada unui

mod originar de dobândire a dreptului lor (uzucapiune accesorie) sau va putea

invoca titlul în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra

bunului respectiv.

Instanța de apel a

stabilit în mod corect că imobilul în litigiu s-a transmis în favoarea Statului

Român (potrivit încheierii de Carte Funciară nr. 9435 în baza Decretului nr. 218/1960,

după care s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea SC M. SA, în baza

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Criticile

recurenților-reclamanți privind încălcarea dispozițiilor Convenției Europene a

Dreptului Omului și a Protocolului Adițional nr. 1 la aceasta nu pot conduce la

reținerea nelegalității deciziei recurate, instanța de apel a respectat art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce implică în sarcina instanței

obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de

apărare și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un

proces echitabil.

De asemenea, instanța

în mod just a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților,

statuând că acea calitate de proprietar tabular aparține altei persoane decât

reclamanților, deoarece titlul SC M. SA nu a fost desființat, el fiind

considerat valabil prin decizia civilă nr. 4204 din 19 noiembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins cererea de anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

De menționat este

faptul că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamanții într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție. În această situație, se impun a analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice, aspecte analizate în mod just

de instanța de apel prin decizia civilă recurată.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții N.M.G.G. și F.S.P. împotriva deciziei civile nr. 41 A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2011.