ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7140/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7140/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 258/C/14.07.2009 a Tribunalului Bihor, secția civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanții V.A. și V.M. în contradictoriu cu

pârâtul Primarul municipiului Oradea, s-a dispus anularea deciziei nr. 4614 din

22 august 2008 emisă de pârât, s-a constatat că reclamanții sunt persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 378 părți din

imobilul înscris în CF C1. Oradea, sistată, nr. T1. și T2., ulterior transcris

în CF individual C2. Oradea, cotă ce a aparținut fostei proprietare tabulare, F.I.

A fost obligat pârâtul să emită o decizie, prin care să acorde reclamanților

despăgubiri pentru cota de proprietate sus-menționată, despăgubiri constând în

bunuri.

Această sentință a fost desființată prin decizia civilă

nr. 5A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în urma

admiterii apelului declarat de pârâții Primăria municipiului Oradea și Instituția

Primarului municipiului Oradea și a cererii de aderare la apel formulată de reclamanți,

și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Instanța

de apel a reținut că Tribunalul nu a analizat toate cererile formulate în cauză

(constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. M1. din 12

martie 1980 eliberat de Notariatul de Stat Oradea și constatarea caracterului abuziv

al preluării apartamentului nr. X1. și a terenului de 174 m.p., de către Statul

Român), nu a verificat existența unor bunuri disponibile, care să poată fi atribuite

acestor părți în compensare, s-a pronunțat pe altceva decât ce s-a cerut, acordând

despăgubiri de pe urma lui F.I., deși notificarea a fost formulată de reclamanți,

în calitate de legatari universali ai lui F.K.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 177C din 7

iunie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți,

în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Oradea, a dispus anularea deciziei

4614 din 22 august 2008 emisă de acesta, a constatat că reclamanții sunt persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF. C1.

Oradea, sistată, nr. T1. și T2., ulterior transcris în CF. Oradea, care a aparținut

fostului proprietar tabular F.C.

L-a obligat pe pârât să emită o decizie, prin care să acorde

reclamanților despăgubiri pentru imobilul sus menționat, și să plătească reclamanților

2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut următoarele:

Imobilul înscris în CF nr. C1. Oradea, nr. T1. și T2.,

în natură, casă și teren, a format dreptul de proprietate al numiților F.K., în

cotă de 1/4 părți, și al numitei F.I., 3/4 părți din 1/2, în calitate de moștenitori

ai fostei proprietare F.I., respectiv soț și nepoată de fiu, drepturi intabulate

în anul 1980 - foaia B, restul cotei de 1/2 fiind proprietatea lui F.K., ca bun

comun.

Ulterior, la data de 21 octombrie 1980 - B8 - s-a intabulat

dreptul de proprietate al Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, asupra

cotei de 3/8 părți din imobil, aparținând lui F.I.

Din certificatul de moștenitor nr. M1. emis de Notariatul

de Stat Oradea, s-a reținut că F.K. a decedat la 04 februarie 1988, iar reclamanții

sunt moștenitorii acestuia, ca legatari universali.

Notificarea formulată de ei, în baza Legii nr. 10/2001,

pentru restituirea imobilului în litigiu, a fost respinsă prin dispoziția nr.

4614 din 20 august 2008 emisă de Primarul municipiului Oradea, cu motivarea că nu

s-a dovedit calitatea reclamanților, de foști proprietari sau de moștenitori ai

acestora.

Imobilul în litigiu a aparținut, în întregime, lui F.I.,

născută K., din care cota de 5/8 părți a revenit lui F.K., iar 3/8 părți nepoatei

de fiu a acesteia, F.I. Cota nepoatei a trecut în proprietatea Statului Român, în

baza Decretului nr. 223/1974, iar această preluare constituie o preluare abuzivă

în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă 6937 din 18 decembrie 1980 a Judecătoriei

Oradea, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul F.C. împotriva Statului

Român și, în consecință, s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului

înscris în C.F. C1. Oradea, cu nr. T1. și T2., în sensul că i s-a atribuit reclamantului

imobilul cu nr. T1. și T2., în natură, reprezentând două camere și dependințe, iar

imobilele cu nr. T1. și T2. au fost atribuite Statului Român, terenul rămânând în

indiviziune.

Astfel, F.C. a dobândit, în proprietate, apartamentul 1,

iar Statul Român, apartamentele X2. și X1.

Din testamentul autentificat sub nr. TE1., rezultă că F.K.

a testat întreaga sa avere, mobilă și imobilă, în favoarea numiților V.A. și V.M.

În raport de sustinerile reclamanților și de declarația

aflată, în copie, la dosar fond dată de H.I.E. - născută F. - tradusă din limba

engleză, prima instanță a reținut că aceasta a fost dată la 25 noiembrie 2003 și

i-a împuternicit pe reclamanți să o reprezinte pentru restituirea imobilului, după

care îl va dona, însă este vorba despre apartamentul cu nr. X2., și nu ap. X1. din

litigiu, cum greșit a reținut instanța superioară, apartament care nu a intrat niciodată

în proprietatea ei personală.

S-a mai reținut, totodată, că reclamanții nu au formulat

notificare în numele acesteia, ci în nume propriu, ca moștenitori ai lui F.K., astfel

că au calitatea de persoane îndreptățite la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Față de principiul disponibilității, instanța de fond a

analizat acțiunea reclamanților doar in raport de cele precizate, în ședința publică

din 31 mai 2010, pe care a considerat-o întemeiată, dispunând în sensul celor stabilite

în dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel V.A. și V.M.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia

civilă nr. 8 din 2 februarie 2012, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți,

a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat pe pârât să le acorde

suprafața de 223 m.p. situată pe nr. T3. și de 999 m.p. situată pe nr. T4., ambele

înscrise în CF nr. C3. Oradea, în compensare pentru imobilul înscris în CF nr. C1.

Oradea, cu nr. T1. și T2., transcris în CF nr. C2. Oradea, reprezentând apartamentul

nr. X1., ce nu poate fi restituit în natură.

L-a obligat pe pârât să emită, în favoarea reclamanților,

o dispoziție de atribuire a terenului acordat în compensare, conform identificării

și delimitării acestuia, prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expert

inginer Ș.G.E.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și

a fost obligat intimatul Primarul municipiului Oradea să plătească apelanților suma

de 1576,03 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a constatat

următoarele:

Prin dispoziția nr. 4614 din 22 august 2008, a fost respinsă

notificarea formulată de V.A. și V.M., înregistrată la Primăria municipiului Oradea

sub nr. 127083 din 22 mai 2001, reținându-se că notificatorii nu au făcut dovada

calității de fost proprietar sau de moștenitor al proprietarului tabular al imobilului

solicitat.

Notificarea anterior menționată a avut ca obiect restituirea,

în natură, a imobilului reprezentând apartamentul nr. X1. și a terenului de 174

m.p., înscris în CF nr. C1. Oradea, cu nr. T1. și T2., transcris, ulterior, în CF

nr. C2.Oradea.

În cursul procesului de față, reclamanții au precizat că

nu mai solicită restituirea în natură a apartamentului și a terenului, conform solicitării

din notificare, deoarece, pe parcursul litigiului, apartamentul nr. X1. a fost demolat,

sens în care au solicitat obligarea Primarului municipiului Oradea la măsuri reparatorii

prin echivalent.

În referatul cuprinzând fundamentarea dispoziției Primarului

municipiului Oradea, contestată în instanță, s-a reținut că, inițial, imobilul revendicat

a fost proprietatea tabulară a numiților F.K. și F.I., cota de proprietate a acesteia

din urmă a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974,

iar ulterior, prin sentința civilă nr. 6937/1980 a Judecătoriei Oradea, s-a sistat

starea de indiviziune asupra imobilului, în sensul atribuirii către F.C. a apartamentului

nr. X3. din imobil și Statului Român a apartamentelor nr. X2. și X1.

Apelanții contestatori sunt legatari universali, instituiți

de F.K. prin testamentul autentificat sub nr. TE1. din 21 iunie 1986 de fostul Notariat

de Stat Județean Bihor, acesta decedând la data de 4 februarie 1988, iar, ulterior,

a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. M1., datat 3 mai 1998, prin care

s-a stabilit că moștenitorii defunctului sunt V.A. și V.M., în calitate de legatari.

Prin sentința criticată de reclamanți - neapelată de intimatul

pârât - s-a dispus anularea deciziei nr. 4614 din 22 august 2008 emisă de acesta,

s-a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilul care a aparținut fostului proprietar tabular, F.C., cu obligarea intimatului

să emită decizie prin care să acorde reclamanților despăgubiri pentru imobilul din

litigiu.

Dat fiind că hotărârea nu a fost atacată și de către pârâtul

în cauză, dispoziția instanței de fond, de anulare a deciziei primarului și, respectiv,

de stabilire a calității reclamanților, de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii pentru imobilul ce a aparținut defunctului F.C., nu pot fi cenzurate

în calea apelului exercitat doar de către părțile reclamante; prin urmare, rămâne

de verificat dacă este întemeiată nemulțumirea acestora privind faptul că nu le-au

fost acordate bunuri în compensare pentru imobilul în discuție.

Prin probatoriul administrat în actuala fază procesuală,

s-a făcut dovada că terenurile solicitate de către apelanții reclamanți, în compensare,

sunt libere de sarcini, ele nu au făcut obiectul legilor reparatorii, nici al Legii

nr. 18/1991 și nici al Legii nr. 10/2001, neexistând niciun impediment juridic pentru

a fi date în compensare.

În sprijinul concluziei mai sus enunțate, prezintă relevanță

raportul de expertiză întocmit de expert inginer Ș.G.E., care a identificat cele

două terenuri solicitate în compensare, respectiv cel situat pe nr. T3. cu suprafața

de 223 m.p. și, respectiv, pe nr. T4. cu suprafața de 250 m.p., ambele înscrise

în CF nr. C3. Oradea.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul

Ș.G.E., amintit mai sus, pe lângă identificarea terenurilor cerute în compensare,

s-a efectuat și evaluarea acestora. Astfel, suprafața de 223 m.p., de pe nr. T5.,

a fost evaluată la 26.209 RON (6.021 euro), iar suprafața de 250 m.p., de pe

nr. T4., la 22.853 RON (5.250 euro). De precizat că valoarea terenului situat pe

nr. T4. a fost stabilită la 21 euro/m.p., în raport de care valoarea suprafeței

de teren de 749 m.p., solicitată, în plus, în compensare, la termenul din 21

noiembrie 2011, alături de cele pretinse inițial, este de 15.749 euro.

Concluziile raportului de expertiză nu au fost contestate

de partea intimată, în condițiile dispozițiilor art. 212 alin. (2) din C. proc.

civ. Astfel, în urma comunicării lucrării de specialitate, alături de adresa emisă

în 21 noiembrie 2011, această parte nu a înțeles să formuleze obiecțiuni ori să

solicite expertiză contrarie.

În același context, este important a se reliefa că valoarea

imobilului reprezentând în natură apartamentul nr. X1. situat în Oradea, pe strada

S.Ș., pentru care instanța de fond a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite

la acordarea de măsuri reparatorii, este de 114.500 RON (27.000 euro) cum apare

specificat în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul evaluator

S.D.N., necontestat de partea intimată.

Relevanță prezintă și răspunsul intimatului la solicitarea

instanței, inserat în actele din 29 noiembrie 2011, respectiv, din 23 decembrie

2011, potrivit cu care terenul solicitat în compensare nu a făcut obiectul legilor

reparatorii.

Dată fiind situația expusă, refuzul intimatului de a include

terenurile aflate în discuție pe lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare,

conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este nejustificat.

Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie

prevăzută prin art. II alin. (8) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, însă acordarea

măsurii nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate

cu soluționarea notificării.

Prin art. 1 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

este impusă obligația afișării lunare a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot

fi oferite în compensare, iar, din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței

de apel, rezultă că Administrația Imobiliară Oradea nu are identificate terenuri

disponibile, care să facă obiectul compensării în condițiile prevăzute de art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Intimatul nu

a contestat niciodată, însă, imposibilitatea restituirii terenurilor solicitate

de apelanți prin compensare, iar faptul că acestea nu se regăsesc specificate în

cadrul procedurii reglementate de art. 1 alin. (5) din Lege nu înlătură competența

instanței de a dispune.

Caracterul reparator al măsurilor dispuse de legiuitor

impune asigurarea unei egalități valorice între imobilul preluat abuziv de stat

și cel acordat în compensare, cerință îndeplinită în speță, valoarea imobilului

preluat de stat fiind estimată la 27.000 euro, iar valoarea suprafețelor de teren

solicitate în compensare se cifrează la 27.000 euro (6.021 euro suprafața de 223

m.p. -nr. T5., 20.979 euro suprafața de 250 m.p.+749 m.p. -nr. T4.).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul municipiului

Oradea, criticând-o pentru următoarele motive:

Potrivit CF C1. Oradea, în prezent sistată, imobilul revendicat

a fost proprietatea tabulară a lui F.K. și F.I., cota de proprietate a lui F.I.

trecând in proprietatea Statului Român în baza Decretului 223/1974, ulterior, imobilul

fiind transcris in CF Oradea.

Prin sentința civilă nr. 6937/1980 pronunțată de către

Judecătoria Oradea, s-a sistat starea de indiviziune asupra imobilului revendicat,

atribuindu-se numitului F.C. apartamentul nr. X3. din imobil și Statului Român apartamentele

nr. X2. și X1.

Potrivit testamentului autentificat sub nr. TE1., F.K.

a testat asupra averii mobile și imobile care se găsea în patrimoniul său la data

decesului, în favoarea lui V.A. și V.M., iar din certificatul de moștenitor nr.

M1., rezultă că apartamentul nr. X3. din imobilul situat în Oradea, str. S.Ș., a

fost transmis, prin moștenire, reclamanților.

Deoarece petenții au solicitat restituirea apartamentului

nr. X1. din imobil și nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituirea

acestuia, aspect reținut și în decizia civilă nr. 150/2007-R, pronunțată de către

Curtea de Apel Oradea, s-a propus respingerea notificării acestora.

În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri

în bunuri, Primarul municipiului Oradea nu deține bunuri care să poată fi acordate

în compensare.

Administrarea patrimoniului municipiului Oradea se realizează

de către Administrația Imobiliară Oradea, și nu de către Instituția Primarului municipiului

Oradea.

Bunurile care pot fi acordate în compensare, în temeiul

Legii nr. 10/2001, sunt puse la dispoziția Primarului municipiului Oradea de către

Administrația Imobiliară Oradea.

În condițiile în care entitatea care administrează patrimoniul

imobiliar de pe raza Municipiului Oradea, respectiv Administrația Imobiliară Oradea,

nu a pus la dispoziția Primarului municipiului Oradea alte bunuri imobiliare și

nici nu a comunicat instanței de apel vreo listă cu bunuri imobile pentru a putea

fi acordate în compensare, hotărârea instanței de apel este nelegală.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate.

Intimații reclamanți au depus întâmpinare, prin care au

invocat excepția tardivității căii de atac determinat de împrejurarea că pârâtul

nu a exercitat apel împotriva hotărârii primei instanțe, excepția nulității recursului

pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. și, pe fond, respingerea căii de atac.

În ceea ce privește excepția tardivității recursului, calificarea

corectă a acestei excepții, în raport de motivele invocate în susținerea ei, este

cea de excepție a inadmisibilității căii de atac, întrucât pretinsa exercitare omisso

medio a unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești se circumscrie sancțiunii

decăderii din dreptul de a mai declara-o în condițiile art. 103 C. proc. civ., urmare

a trecerii peste calea de atac prevăzută de lege, iar nu urmare a nerespectării

termenului de declarare a căii de atac exercitate în aceste condiții, în speță,

a termenului de recurs prevăzut de art. 301 din același cod.

Din această perspectivă, excepția inadmisibilității recursului

este neîntemeiată, deoarece, cum decizia din apel a schimbat, în parte, hotărârea

primei instanțe, partea interesată are posibilitatea să exercite cale de atac în

ceea ce privește acea parte din decizie diferită de prima hotărâre, intrând în puterea

lucrului judecat doar partea din sentință care nu a fost schimbată în apel și referitor

la care nu s-a exercitat cale de atac. Raportat, însă, la motivele de recurs, se

va aprecia în soluționarea acestora, de prezenta instanță, și asupra consecințelor

pe care le produce neexercitarea de către pârât a apelului, în ceea ce privește

posibilitatea de a critica direct în recurs aspecte necontestate în faza procesuală

anterioară.

Referitor la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea

susținerilor recurentului în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., și aceasta este neîntemeiată, deoarece recurentul invocă

doua aspecte de nelegalitate a deciziei, respectiv împrejurarea că reclamanții nu

sunt persoane îndreptățite la restituire pentru apartamentul nr. X1. din imobilul

în litigiu, precum și inexistența bunurilor disponibile, pentru a fi acordate în

compensare, aspect ce ține de forma de reparație cuvenită părților în condițiile

Legii nr. 10/2001. Ambele chestiuni, cum s-a arătat deja, vizează chestiuni de nelegalitate,

fiind circumscrise motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate

și de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nedovedirea,

de către reclamanți, a calității lor, de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. X1. din litigiu,

susținerea nu poate fi primită în condițiile în care, prin hotărârea primei instanțe,

s-a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri pentru acest apartament, corespunzător

cotei de 5/8 din imobil, cuvenită autorului lor, F.C., iar pârâtul nu a exercitat

apel împotriva sentinței respective.

Ca atare, hotărârea primei instanțe a intrat în puterea

lucrului judecat sub aspectul dreptului reclamanților la măsuri reparatorii pentru

apartamentul nr. X1. din imobil, neputând fi analizată corectitudinea sentinței,

sub aspectul reținerii acest drept în favoarea părților menționate, în apelul reclamanților,

care nu conține o asemenea critică, și în absența căii de atac declarate de pârât,

astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, în cuprinsul deciziei

recurate.

De asemenea, critica respectivă nu poate fi invocată direct

în recurs, omisso medio, de către pârât, cu consecința neanalizării ei de către

prezenta instanță.

Cât privește împrejurarea că reclamanții nu sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X1., astfel cum ar rezulta

și din cuprinsul unei decizii irevocabile, decizia nr. 150 R/2007 a Curții de Apel

Oradea, chestiune prin care recurentul intenționează să se prevaleze de aspectul

negativ al lucrului judecat al hotărârii respective, nici această chestiune nu poate

fi analizată în prezentul recurs, față de neexercitarea apelului pârâtului împotriva

hotărârii primei instanțe. Aceasta în condițiile în care pârâtul putea invoca hotărârea

irevocabilă menționată și toate efectele sale, din perspectiva inexistenței dreptului

reclamanților la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X1., dacă pârâtul ar

fi exercitat apel.

Este întemeiată, însă, critica referitoare la necesitatea

caracterului disponibil al unui bun deținut de pârât, pentru a fi acordat în compensare,

în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 1.7. din H.G. nr. 250/2007

privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aspect care

nu a fost verificat de către instanța anterioară.

Astfel, prin adresa nr. 59326 din 22 decembrie 2010, Consiliul

local al municipiului Oradea, Administrația Imobiliară Oradea, a comunicat faptul

că, începând cu luna mai 2007 la zi, nu a deținut și nu deține bunuri imobile, clădiri

și terenuri, disponibile, care să poată fi acordate în compensare în condițiile

art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atașând și anunțurile

și procesele-verbale de afișare a anunțurilor, conținând relații în același sens.

Terenurile acordate, în compensare, prin decizia recurată,

au fost identificate de reclamanți, care au indicat, inițial, suprafața de 223 m.p.

înscrisă în CF Oradea, nr. T5., și suprafața de 250 m.p. dintr-o suprafață totală

de 1933 m.p., înscrisă în CF Oradea, solicitând, ulterior îndreptarea erorii materiale

în ceea ce privește, ca fiind, în realitate, nr. T4. De asemenea, reclamanții și-au

completat cererea de măsuri reparatorii, solicitând, în plus, suprafața de 749 m.p.

teren din nr. T4., pentru asigurarea concordanței valorice dintre imobilul lor,

imposibil de restituit în natură, și terenurile acordate în compensare.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert Ș.G.E., avut

în vedere la pronunțarea deciziei atacate, nu au fost identificate, prin laturi

și vecinătăți, terenurile solicitate, fiind atașat doar un plan de situație, în

care sunt menționate doar suprafețele de teren și nr. top. cărora le aparțin. Expertul

se referă, în capitolul introductiv al expertizei, la terenul în suprafață de 250

m.p., înscris sub nr. T6., cu privire la care arată că nu se află la adresa indicată

de reclamanți, din str. M., și nici nu este înscris in CF, fiind localizat în C.C.,

amplasat în sensul giratoriu care face legătura dintre str. C., C.C., Piața D. și

C.C.C., pentru ca, în concluziile expertizei, să facă referire la evaluarea suprafeței

de 250 m.p. de la nr. T4. Suprafața de 749 m.p., înscrisă sub nr. T4., nu a fost

identificată și evaluată în niciun fel, instanța calculând valoarea acesteia prin

raportare la valoarea unui m.p. teren din suprafața de 250 m.p. de la același

nr. top., evaluată inițial.

În plus, nu a administrat probe în completarea relațiilor

furnizate de pârât, prin adresa nr. A1. din 29 noiembrie 2011, prin care s-a menționat

că, pentru terenurile de la aceste nr. top., nu există cereri în revendicare, informație

dată, însă, sub rezerva identificării exacte a terenurilor solicitate prin alte

notificări depuse de către terțe persoane. Pentru suprafața de teren cerută în completare

de reclamanți, de 749 m.p., nu au fost depuse niciun fel de relații, instanța deducând

probabil că situația juridică a acestei suprafețe de teren este aceeași cu suprafața

de 250 m.p., solicitată inițial, dar cu privire la care, cum s-a arătat, nu există

informații certe că ar fi un teren disponibil și nici nu a fost identificată de

expert.

În concluzie, în dosarul de apel, nu au fost identificate

suprafețele de teren acordate în compensare, nu s-a stabilit caracterul acestora,

de bunuri disponibile, care putea fi realizat doar ulterior unei identificări exacte

a terenurilor respective, nu s-a verificat dacă nu există cereri de restituire pentru

aceste bunuri din partea unor terțe persoane și dacă terenurile sunt sau nu libere

în sensul Legii nr. 10/2001, din perspectiva criteriilor prevăzute în art. 10

alin. (2) din această lege și art. 10.1. și 10.3. din H.G. nr. 250/2007 (teren afectat

de utilități publice supraterane și subterane, servituți legale ș.a.).

Cum, la o situație de fapt insuficient stabilită, prezenta

instanță nu poate verifica dacă instanța de apel a procedat la o corectă interpretare

și aplicare a dispozițiilor legale în materie, sub aspectul posibilității acordării

în compensare reclamanților a terenurilor identificate de aceștia, se impune admiterea

recursului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, în vederea

completării probatoriului sub toate aspectele menționate, respectiv efectuarea unei

expertize de specialitate prin care să se identifice în mod complet (suprafață,

laturi, vecinătăți, nr. de CF, nr. top.) imobilele în discuție, precum și situația

lor juridică actuală, respectiv dacă au caracter disponibil și, astfel, pot fi acordate

în compensare.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire

la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va

casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Oradea împotriva deciziei nr. 8A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția

I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare,

la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.