ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2010

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 388/C din

19 decembrie 2008, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanții C.M.

și E.V., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri în

valoare de 2.289.730 lei pentru imobilul preluat abuziv, înscris în C.F. nr.

2775 Oradea, nr. top. 2885/3, C.F. nr. 14539 Oradea, nr. top. 2885/4, cu

dobânzi legale de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la plata

integrală a debitului. Față de Primarul municipiului Oradea, acțiunea a fost

respinsă, reținându-se lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că imobilul care a fost înscris inițial în C.F. nr. 2775 Oradea

a constituit proprietatea antecesorilor reclamanților, fiind dobândit prin

cumpărare în anul 1948.

Cota de ½ parte din imobil,

care a aparținut lui E.V. senior, a trecut în proprietatea Statului Român ca

urmare a pronunțării sentinței penale nr. 210/1954 a Tribunalului Teritorial

Timișoara, ulterior acesta fiind însă reabilitat.

Cealaltă cotă de ½ parte, a

trecut în proprietatea Statului Român prin donație, act juridic lipsit de

efecte prin sentința civilă nr. 1689/2002 a Judecătoriei Oradea.

Prin Dispoziția Primarului municipiului

Oradea nr. 2238/2006, notificările privind acest imobil au fost respinse sub

aspectul restituirii în natură, constatându-se calitatea de persoane

îndreptățite la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Dosarele administrative au fost

înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cum până la pronunțarea hotărârii reclamanților nu li s-au acordat despăgubiri

în condițiile procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. l, a obligat Statul Român la

plata despăgubirilor stabilite în temeiul unei expertize efectuate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 79/A din 29

aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca nefondat

apelul civil declarat de apelanta pârâtă D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea

Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român, și a obligat partea

apelantă să plătească părții intimate C.M. suma de 500 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că nu sunt întemeiate criticile formulate de apelant, întrucât,

în prezenta cauză, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

are calitate procesuală pasivă, el fiind chemat să suporte contravaloarea despăgubirilor

stabilite în favoarea reclamanților, nu potrivit procedurilor prevăzute de

Legea nr. 10/2001 ci pentru că nu a luat măsurile necesare de implementare a

actului normativ în așa fel încât acordarea măsurilor reparatorii să reprezinte

o procedură rapidă și eficientă.

Potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, odată ce a fost adoptată, în problema reparării

prejudiciilor înfăptuite de statul comunist, o soluție de către stat, ea

trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă, pentru a evita pe

cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții. Mai mult, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit în nenumărate cauze că statul și-a încălcat obligația

pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență pentru a rezolva o problemă

de interes general, cum este cea a acordării despăgubirilor pentru imobilele

intrate în posesia sa în mod abuziv.

S-a mai reținut, că, în ceea ce privește

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, așa cum a

fost aceasta modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța europeană a apreciat,

în mod constant, că nu funcționează nici un mecanism în prezent care să poată

să asigure acordarea efectivă a unei despăgubiri.

În această situație, Curtea a

stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești

actuale și egale cu valoarea de piață a imobilului, făcând aplicarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a prevederilor art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului.

Potrivit prevederilor art. 274 C.

proc. civ., apelantul a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecată în

favoarea intimatei reclamante C.M., reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice,

pentru Statul Român, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

s-a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel nu a

ținut cont de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, în

speță, primarul, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au calitate

procesuală pasivă și nu Ministerul Finanțelor Publice; că unității cu

personalitate juridică deținătoare a imobilului aflat în litigiu îi revine

obligația, conform Legii nr. 10/2001, de a se pronunța prin decizie motivată

asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii; că, în calitate de

reprezentant al Statului Român, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții

de a aproba decizia emisă de unitatea deținătoare a imobilului și nici de a

aviza sau de a acorda titluri de despăgubiri, întrucât emiterea în numele și pe

seama Statului Român a titlurilor de despăgubiri este de competența Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005; că, potrivit art. 22 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

Instituția primarului Oradea are calitatea de reprezentant al statului, întrucât

este singura instituție care poate să se pronunțe prin decizie motivată cu

privire la eventuala restituire în natură a imobilelor din litigiu sau la

propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce s-a și

întâmplat prin Dispoziția nr. 2238/2006 emisă de Primarul municipiului Oradea,

prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților la

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru întregul imobil; că,

având în vedere că reclamanții nu au respectat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001, cererea lor este inadmisibilă; că, în ceea ce privește practica

C.E.D.O., aceasta nu este în concordanță cu legislația în vigoare, atâta timp

cât Fondul Proprietatea este funcțional; că, dat fiind petitul acțiunii, este

evident că soluția de obligare a recurentului la plata despăgubirilor pentru

imobilul solicitat este fără efect, și că greșit a fost obligat la cheltuieli

de judecată, cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții, prin cererea

introductivă de instanță, au chemat în judecată Primăria Oradea și Ministerul

Finanțelor București, fără a preciza că acesta stă în proces ca reprezentant al

Statului Român, solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilelor în

litigiu; că au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, ca moștenitori legali ai foștilor proprietari, la

restituirea în natură a unui teren similar ca întindere și valoare cu cel

preluat de la reclamanți sau la acordarea de despăgubiri prin echivalent

bănesc, în cazul în care nu există teren disponibil, cu obligarea pârâților la

plata daunelor cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, motivând

că, prin Dispoziția nr. 2238/2006 a Primăriei Oradea, s-a stabilit acordarea de

despăgubiri prin echivalent „fără să facă o ofertă în natură prin echivalent a

terenului pe care îl solicită”, și că nu sunt de acord cu „despăgubirile privind

acțiuni la Fondul Proprietatea, ci doar cu despăgubiri bănești, având în vedere

valoarea de piață, conform standardelor internaționale de evaluare”.

Au invocat, ca temei legal al

cererii, prevederile Legii nr. 10/2001, modificată, art. 650 și art. 1075 C.

civ.

Ulterior, la mai multe termene de

judecată, reprezentantul reclamantei a precizat că solicită despăgubiri bănești

pentru imobilul în litigiu, fără ca să se formuleze o cerere în acest sens, iar,

la termenul din 2 septembrie 2008, reprezentantul pârâtei Primăria municipiului

Oradea a invocat excepția tardivității „acțiunii” față de prevederile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, asupra căreia a revenit la termenul următor,

motivat de faptul că nu are acte în susținerea acesteia.

Prin notele scrise, reprezentantul

reclamantei a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de

2.289.730 RON, în temeiul art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, fără ca vreuna

din părți să pretindă că nu cunoaște deținătorul bunului în litigiu, iar, prin

concluziile orale, cu ocazia dezbaterilor, acesta a precizat că solicită acordarea

de despăgubiri, cu dobânzile legale calculate până la data plății integrale a

sumei, și nu restituirea terenului în natură, așa cum a solicitat inițial prin

acțiune.

Prin urmare, se constată că prima

instanță a fost învestită cu o contestație, în condițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, împotriva Dispoziției nr. 2238/2006 emisă de

Primarul municipiului Oradea, prin care reclamanții au solicitat fie

restituirea unui teren echivalent ca întindere și valoare cu terenul în litigiu,

fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent ce constă în despăgubiri

bănești, iar apărările pârâtei Primăria municipiului Oradea, pe fondul

litigiului, au vizat acest cadru procesual.

Prin sentința primei instanțe,

păstrată prin decizia recurată, a fost obligat Statul Român să plătească

reclamanților 2.289.730 RON cu titlu de despăgubiri, pentru imobilele în

litigiu, fără ca acesta să fi avut calitatea de parte în raportul juridic dedus

judecății, iar acțiunea formulată de reclamanți a fost calificată ca fiind o

acțiune de drept comun, reținându-se că răspunderea statului pentru acordarea

de despăgubiri reclamanților este determinată de faptul imposibilității restituirii

în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 și nefuncționării Fondului

Proprietatea.

Deși nu arată expres, prin motivele

de apel, cât și prin motivele de recurs, recurentul, susținând că, dat fiind

petitul acțiunii, greșit a fost obligat la despăgubiri către reclamanți, invocă

implicit pronunțarea hotărârii de către prima instanță, păstrată prin decizia

recurată, cu încălcarea cadrului procesual cu care a fost învestită de către aceștia.

Se constată, că, într-adevăr,

instanțele de fond și apel au soluționat pricina cu încălcarea cadrului

procesual în care reclamanții au înțeles să se judece, cu consecința încălcării

principiilor disponibilității și contradictorialității, ce guvernează procesul

civil.

Principiului disponibilității, recunoscut

părții reclamante prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevede că „în toate

cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”, prin care se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai

existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea

de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul

pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privința obiectului și a participanților în proces, a

fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Cadrul procesual este stabilit de

partea reclamantă, care menționează în cererea de chemare în judecată

persoanele cu care înțelege să se judece, obiectul cererii de chemare în

judecată, iar instanța, chiar dacă nu este ținută de calificarea juridică dată

de reclamant acțiunii, nu poate schimba obiectul cererii și nici nu poate

introduce o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.

Or, în speță, prima instanță, prin

hotărârea pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a soluționat pricina pe

dreptul comun în contradictoriu cu Statul Român, care nu a avut calitate de

parte și a schimbat obiectul acțiunii, încălcând, astfel, cadrul procesual

stabilit de reclamanți, care au formulat contestație împotriva Dispoziției nr.

2238/2006 emisă de Primarul municipiului Oradea, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Oradea și Ministerul Finanțelor

Publice.

Faptul că, prin notele scrise,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de

2.289.730 RON, în temeiul art. 18 lit. b din Legea nr. 10/2001, fără să

precizeze că înțeleg să se judece cu Statul Român, în calitate de pârât, nu

constituie o modificare a acțiunii în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ.,

deoarece cererea a fost formulată prin notele scrise depuse cu ocazia

dezbaterilor, care nu au avut loc la primul termen de judecată și care nu a

făcut obiectul acestora.

Procedând astfel, reclamanții și-au

exercitat abuziv drepturile procesuale, iar prima instanță a soluționat pricina

prin sentința pronunțată, păstrată prin decizia recurată, cu nesocotirea

cadrului procesual cu care a fost învestită, încălcând astfel principiile de

bază ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității, iar

sancțiunea este aceea a nulității actelor procesuale îndeplinite, respectiv a

hotărârilor pronunțate în fond și apel, în condițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 315 C. proc. civ., fără a mai analiza criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul

declarat de D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice,

pentru Statul Român, va casa decizia civilă recurată și sentința primei

instanțe, și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bihor.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute

în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.G.F.P.

Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român.

Casează decizia nr. 79 din 29

aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și sentința nr.

388/C din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului

Bihor.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 martie 2010.