ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 55/C din 08 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții B.L.I. și B.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Oradea, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea și Ministerul Economiei și Finanțelor, iar în consecință: - a anulat dispoziția de respingere a notificării nr. 88/2001, emisă de Primarul municipiului Oradea sub nr. 4033 din 13 octombrie 2004 și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri; - a obligat pe pârâta Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea, prin Primarul municipiului Oradea, să elibereze în favoarea reclamanților o dispoziție pentru acordare de despăgubiri, în sumă de 40.449 euro, pentru imobilul fosta proprietate a reclamanților, situat în Oradea; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Bihor; - a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților, în sumă de 775 lei, reprezentând onorariu de expert. În motivarea soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții sunt foștii proprietari ai imobilului litigios, care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a plecării reclamanților din țară. În anul 1988, prin decizia nr. 539/1998 a Consiliului Local Bihor, reclamanții au primit despăgubiri în sumă de 80.000 lei pentru imobilul preluat; ulterior, acesta a fost vândut de stat în baza Legii nr. 112/1995. Cererea formulată de reclamanți pentru acordarea de despăgubiri a fost respinsă prin dispoziția nr. 4033 din 13 octombrie 2004, considerându-se că imobilul nu constituie preluare abuzivă și nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dispoziția de respingere este nelegală și netemeinică, fiind în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, deoarece reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri având în vedere că imobilul lor a trecut în proprietatea statului ca urmare a plecării din țară, în baza Decretului nr. 223/1974. Este adevărat că reclamanții au primit despăgubiri, însă măsura preluării în baza Decretului nr. 223/1974 este una abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001. Conform textului legal enunțat, reprezintă imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluărilor de către stat. Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul unui titlu valabil, și anume Decretul nr. 223/1974, ca urmare a cererilor reclamanților de plecare definitivă din țară și a înstrăinării imobilului către Statul Român în schimbul sumei de 80.000 lei. Ca atare, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri, care vor fi calculate prin scăderea sumei reactualizate primite din valoarea imobilului litigios.

În speță, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită prin expertiză la 55.300 euro, iar despăgubirile reactualizate primite de reclamanți în anul 1988 se echivalează cu 124.851 euro, situație în care li se cuvine, ca despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, suma de 40.449 euro pt. imobilul preluat abuziv de stat. Plata acestor despăgubiri se va face de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care are calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, excepția lipsei calități procesuale pasive a acestui pârât, invocată prin întâmpinarea depusă la dosar, nu poate fi primită, deoarece toate actele normative în baza cărora se încearcă a se justifica lipsa de calitate procesuală în procesele privind legile reparatorii, confirmă de fapt că Ministerul Finanțelor este autoritatea care asigură fondurile necesare pentru plata despăgubirilor pentru cei prejudiciați prin preluările abuzive de imobile de către stat, în perioada 1945-1989.

Indiferent câte instituții, cu sau fără personalitate juridică, și indiferent de denumirile pe care le poartă, sunt abilitate să se ocupe de asigurarea reparării prejudiciilor produse prin preluările abuzive de către stat a imobilelor, toate au la dispoziție fonduri eliberate, administrate sau aflate în subordinea Ministerului Finanțelor. De altfel, această poziție constantă a Ministerului Finanțelor în litigiile privind legile reparatorii, prin care încearcă să se absolve de obligația de plată a despăgubirilor datorate de stat, prin invocarea faptului că altor instituții, autorități sau entități ale statului le-ar reveni această obligație, nu are nici o fundamentare logică, cât timp fondurile bănești sunt întotdeauna asigurate și puse la dispoziția respectivelor instituții sau entități tocmai de Ministerul Finanțelor Publice.

Faptul că Ministerul Finanțelor nu asigură aceste fonduri bănești face ca întregul mecanism pe care cei prejudiciați sunt obligați să îl parcurgă să se finalizeze într-un mod în care despăgubirile să nu fie operaționale și efective, sporind vătămarea celor prejudiciați. Datorită acestor aspecte, C.E.D.O. a statuat că în cazul în care despăgubirile nu sunt achitate efectiv, ci doar îndreptățesc la o speranță legitimă, că într-un viitor incert de apropiat sau îndepărtat, vor ajunge în posesia celor prejudiciați, nu se realizează o reparație echitabilă, iar pentru acest considerent, C.E.D.O. a condamnat Statul Român la plata efectivă a despăgubirilor (cauza Porțeanu, Suciu, Aramă, Singur, Străin contra României), Ministerul Finanțelor fiind cel care face aceste plăți, astfel că această entitate are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel, în termen legal, toate părțile. Întrucât în cursul judecății apelului a intervenit decesul apelantei-reclamante B.V., au fost introduși în cauză moștenitorii aceștia, B.L.I. (soț supraviețuitor), B.L.K. și B.K.T. (copii), care au continuat procesul în numele părții decedate. Prin decizia civilă nr. 96 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a admis apelurile reclamanților B.L.I., B.L.K. și B.K.T.

și pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul că: - a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în sumă de 40.449 euro pentru imobilul situat în Oradea; - a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților suma de 40.449 euro, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001; - a înlăturat dispoziția din sentință privind obligarea pârâtei Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, prin Primarul municipiului Oradea, la eliberarea în favoarea reclamanților a dispoziției pentru acordarea despăgubirilor în sumă de 40.449 Euro; - a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Potrivit cărții funciare Seleuș, imobilul în litigiu a constituit proprietatea reclamanților, intabulați sub B 1 și 2, preluat de Statul Român prin Decizia nr. 539/1988, ulterior vândut în baza Legii nr. 112/1995 chiriașilor H., intabulați sub B 4 și 5. Față de această situație, întrucât imobilul nu mai poate fi restituit în natură, în mod corect a apreciat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constând în despăgubiri, întrucât preluarea imobilului de către stat s-a făcut în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, preluare calificată de către legiuitor ca fiind abuzivă, la art. 3 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007, în ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către terțe persoane, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită conform standardelor internaționale. Cum, în speță, valoare de circulație a imobilului litigios a fost stabilită prin expertiză la suma de 55.300 euro, iar despăgubirile reactualizate primite de reclamanți în anul 1988 se echivalează cu 14.851 euro, reclamanților li se cuvine pentru imobilul preluat abuziv de stat suma de 40.449 euro, așa cum a reținut și instanța de fond.

Cât privește titularul obligației de plată a acestor despăgubiri, acesta este Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, actul normativ în vigoare care reglementează procedura de restituire, acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă este Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 268/2007 de modificare a H.G. nr. 361/2005. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a stabilit că, în măsura în care restituirea unor asemenea imobile nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite.

În atare situație, în mod corect a fost anulată de către instanța de fond dispoziția nr. 4033 din 13 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Oradea, privind respingerea notificării, formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001. În cauză, restituirea în natură a imobilului preluat de către stat nefiind posibilă, instanța de fond a apreciat că se impune emiterea unei dispoziții de către Primarul municipiului Oradea pentru acordarea de despăgubiri în suma stabilită de expert, de 40.449 euro, pentru imobilul fostă proprietate a reclamanților. Or, nu se impunea obligarea Primarului la emiterea unei noi dispoziții pentru acordarea și plata despăgubirilor, întrucât nici Primarul și nici Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au avut niciodată obligația de a plăti sumele reprezentând despăgubiri acordare în baza acestei legi, indiferent de modificările legislative intervenite în anul 2005. Mai mult, prin O.U.G.

nr. 81/2007 s-a dorit accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor celor îndreptățiți, fără însă ca această procedură să fie în prezent funcțională și să asigure o reparație efectivă celor îndreptățiți Fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, înființate prin H.G. nr. 1068/2007, conform art. 8, se asigură de către Ministerul Finanțelor Publice, aspect ce, implicit, conferă acestui minister calitate procesuală pasivă în cauză, raportat de altfel și la dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 43 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora acesta plătește datoria publică. Pe de altă parte, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, în afara cazurilor în care legea stabilește alte organe în acest sens, or, conform celor expuse, fondurile necesare plății despăgubirilor se alocă tot de către acest minister. Într-adevăr, prin Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv prin legea nr. 247/2005, s-au prevăzut anumite proceduri de urmat în vederea restituirii imobilelor preluate abuziv, respectiv a plății despăgubirilor în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă. Prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, aceasta a devenit, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României, parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20 alin. (1) pct. 2, dacă există neconcordanță între pactele, tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Statul Român a deposedat reclamanții de bunul în litigiu în mod abuziv, acordându-le despăgubiri la plecarea din țară în cuantum de 80.000 lei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în zeci sau poate sute de hotărâri, a condamnat constant Statul Român pentru că nu au fost instituite măsuri suficiente care să asigure o reparație efectivă celor deposedați în mod abuziv de dreptul lor de proprietate; cauzele Singur, Străin, Porțeanu, Reitz contra României sunt elocvente în acest sens, în considerentele acestora reținându-se că Fondul „Proprietatea” nu este funcțional, Legea nr. 247/2005 a instituit o procedură de stabilire, acordare a despăgubirilor care nu este operantă. O recentă hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a fost pronunțată la data de 9 decembrie 2008, în cauza Viașu, deci după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 81/2007, iar conform considerentelor acesteia, Legea nr. 247/2005 a fost modificată mai mult de zece ori, atât în ceea ce privește funcționarea și finanțarea Fondului „Proprietatea”, cât și cu privire la modalitățile de calcul, procedurile necesare despăgubirilor, făcându-se referire clar și la prevederile O.U.G. nr. 81/2007, arătându-se că s-a recomandat de către Comitetul Miniștrilor, în baza art. 156 din Statului Consiliului Europei, că statele au obligația să ia măsuri pentru asigurarea eficienței în drept, în practică, pentru a fi susceptibilă să conducă la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii. În concluzie, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației de plată a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, având astfel calitate procesuală pasivă în cauză.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost, așadar, în mod corect respinsă de instanța de fond, întrucât toate actele normative pe care le-a invocat, în încercarea de a justifica lipsa calității procesuale în procesele privind legile reparatorii, confirmă de fapt că Ministerul Finanțelor este autoritatea care asigură fondurile necesare pentru plata despăgubirilor pentru cei prejudiciați prin preluările abuzive operate de stat în perioada comunistă, indiferent de câte instituții, cu sau fără personalitate juridică, și indiferent de denumirile pe care le poartă, sunt abilitate să se ocupe de asigurarea reparării prejudiciilor produse prin preluările abuzive, toate având la dispoziție fonduri eliberate sau administrare sau aflate în subordinea acestui minister.

Așa cum a reținut și instanța de fond, datorită acestor aspecte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care despăgubirile nu sunt achitate efectiv, ci doar îndreptățesc la o speranță legitimă că într-un viitor incert de apropiat sau îndepărtat vor ajunge la cei prejudiciați, nu se realizează o reparație echitabilă, Statul Român fiind condamnat în sute de asemenea cauze, astfel că în raport de practica C.E.D.O., care primează față de legislația internă, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice, este nefondată.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. Instanțele anterioare i-au încălcat dreptul la apărare, întrucât au soluționat cauza fără a-i comunica raportul de expertiză, fiind astfel în imposibilitatea de a lua la cunoștință de concluziilor raportului de expertiză și de a-și exercita dreptul legal de a propune o contraexpertiză. 2. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Astfel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 se prevede că „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.” În contextul prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că, în speță, au calitatea procesuală pasivă Primarul, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice. În conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 1.068 din 5 septembrie 2007, pentru modificarea si completarea H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, s- a stabilit în sarcina acestei instituții acordarea măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont nici de fap tul că unitatea cu personalitate juridică deținătoare a imobilului în litigiu este Pri marul Oradea și acestei instituții îi revine obligația, conform Legii nr. 10/2001, de a se pro­ nunța prin decizie motivată asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii. În calitate de reprezentant al Statului Român, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a aviza sau aproba decizia emisă de unitatea deținătoare a imobilului și nici de a aviza sau de a acorda titluri de despăgubiri. Emiterea, în numele și pe seama Statului Român, a titlurilor de despăgubiri este de competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Din aceste prevederi legale rezultă că Statul Român nu este reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice, ci, potrivit art. 22 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instituția Primarului Oradea are calitatea de reprezentat al statului, în trucât este singura instituție care poate să se pronunțe prin decizie motivată cu privire la eventuala restituire în natură a imobilului în litigiu sau la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. De altfel, acest lucru s-a și întâmplat, întrucât Primarul municipiului Oradea a emis dispoziția nr. 4033/2004, prin care a respins notificarea reclamanților, considerând că aceștia nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, față de faptul că preluarea imobilului de către stat nu a fost abuzivă.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a ținut cont nici de faptul că acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, soluționând cauza în temeiul dreptului comun, cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care se solicită despăgubiri, acordarea acestora se face în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu prin obligarea directă a Statului Român prin M.F.P. Cu alte cuvinte, instanța de apel avea posibilitatea legală să modifice dispoziția Primarului în sensul constatării calității de persoane în dreptățite a reclamanților în cuantumul stabilit de instanța de fond, dar nu avea nici un temei legal cu privire la obligarea directă a M.F.P.

la plata ace stor sume, ci doar potrivit procedurii prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Referitor la practica Curții Europene a Drepturilor Omului menționată în decizia recurată, este de observat că aceasta este neconcordantă cu legislația în vigoare, atâta timp cât este de notorietate faptul că Fondul „Proprietatea” este funcțional, iar din acest fond se acordă constant despăgubiri. Tocmai de aceea, nu se poate susține că Statul Român încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, sens în care vine și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care constată în mod frecvent lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

O eventuală soluție de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor pentru imobilul litigios ar fi fără efect, întrucât despăgubirile sunt acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și nu de către Ministerul Finanțelor Publice, care nu deține instrumentele legale pentru a realiza plata, respectiv nu are conturi băneș ti în acest sens. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Critica vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului prin necomunicarea de către instanță a raportului de expertiză este nefondată. Raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, pentru că nici o dispoziție legală nu prevede o atare măsură, ci părțile sunt obligate să ia cunoștință de conținutul raportului de expertiză din dosarul instanței, care poate fi consultat oricând, în arhivă.

Legala citare a recurentului-pârât în fața primei instanțe constituie, din punct de vedere procedural, garanția că această parte a avut posibilitatea să ia cunoștință de expertiză, fiindu-i astfel asigurat dreptul la apărare. 2. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este fondată și în raport de ea recursul va fi admis, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În speță, instanța a fost învestită cu o contestație împotriva dispoziției de respingere a notificării de restituire formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, care se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din această lege.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Așa fiind, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză și poate fi obligat la despăgubiri, conform dreptului civil.

Ca și prima instanță, curtea de apel și-a motivat soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Fondul „Proprietatea” nu este funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 alin. (1) din Protocol adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea la despăgubiri a Statului Român, care are obligația de a pune la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate.

Obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi însă primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu aveau un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție. Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Speranța legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

La momentul sesizării instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu aveau un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Ei au inițiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc. Reclamanții nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar dacă problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, nici constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se constată drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate (de exemplu, cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010). Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Concluzionând, urmează a se reține că Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată ca reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind ținut să răspundă în raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că, în mod nelegal, instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și l-au obligat pe acest pârât la plata de despăgubiri către reclamanți pentru imobilul preluat abuziv de stat. În raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligat să răspundă este Primarul municipiului Oradea, care a emis dispoziție de respingere a notificării reclamanților.

În etapele procesuale anterioare s-a stabilit că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul litigios, imposibil de restituit în natură, aspect necontestat în recurs; de asemenea, nu s-a contestat pe calea recursului nici valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților – 40.449 euro, asupra căreia instanța avea competența de a se pronunța în cadrul contestației împotriva unei dispoziții administrative emise în anul 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Or, în această situație, răspunderea pârâtului Primarul municipiului Oradea poate fi angajată în limitele stabilite de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv prin obligarea acestuia la emiterea, în favoarea reclamanților, a unei dispoziții motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în sumă de 40.449 euro, „în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, plata efectivă a despăgubirilor urmând a se face în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite apelul aceleiași părți și va schimba, în parte, sentința apelată, după cum urmează: - va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va respinge acțiunea împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu consecința implicită a înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina acestui pârât; - va obliga pe pârâtul Primarul municipiului Oradea să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în favoarea reclamanților, în suma de 40.449 euro, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Oradea; - va respinge apelul reclamanților, ca nefondat; - va menține celelalte dispoziții ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și ale sentinței, referitoare la admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 4033 din 13 octombrie 2004,

constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri și obligarea pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 96 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Admite apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 55/C din 8 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că: Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. Respinge acțiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Înlătură obligația pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Obligă pe pârâtul Primarul municipiului Oradea să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în favoarea reclamanților, în suma de 40.449 euro, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Oradea. Respinge apelul reclamanților, ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și ale sentinței, referitoare la admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 4033 din 13 octombrie 2004, constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri și obligarea pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.