ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

55/C din 08 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis acțiunea

formulată de reclamanții B.L.I. și B.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Oradea, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea și

Ministerul Economiei și Finanțelor, iar în consecință:

- a anulat dispoziția

de respingere a notificării nr. 88/2001, emisă de Primarul municipiului Oradea

sub nr. 4033 din 13 octombrie 2004 și a constatat că reclamanții sunt

îndreptățiți la acordarea de despăgubiri;

- a obligat pe pârâta

Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea, prin Primarul municipiului

Oradea, să elibereze în favoarea reclamanților o dispoziție pentru acordare de

despăgubiri, în sumă de 40.449 euro, pentru imobilul fosta proprietate a

reclamanților, situat în Oradea;

- a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Bihor;

- a obligat pe pârâți

la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților, în sumă de 775

lei, reprezentând onorariu de expert.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții sunt

foștii proprietari ai imobilului litigios, care a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974, urmare a plecării reclamanților din țară.

În anul 1988, prin

decizia nr. 539/1998 a Consiliului Local Bihor, reclamanții au primit

despăgubiri în sumă de 80.000 lei pentru imobilul preluat; ulterior, acesta a

fost vândut de stat în baza Legii nr. 112/1995.

Cererea formulată de

reclamanți pentru acordarea de despăgubiri a fost respinsă prin dispoziția nr. 4033

din 13 octombrie 2004, considerându-se că imobilul nu constituie preluare

abuzivă și nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dispoziția de

respingere este nelegală și netemeinică, fiind în contradicție cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, deoarece reclamanții

sunt îndreptățiți la despăgubiri având în vedere că imobilul lor a trecut în

proprietatea statului ca urmare a plecării din țară, în baza Decretului nr. 223/1974.

Este adevărat că

reclamanții au primit despăgubiri, însă măsura preluării în baza Decretului nr.

223/1974 este una abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Conform textului

legal enunțat, reprezintă imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate

de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia.

Art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, prevede că fac parte din domeniul public sau privat al

statului și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea constituției, a tratatelor internaționale la care România este

parte și a legilor în vigoare la data preluărilor de către stat.

Imobilul în litigiu a

fost preluat în temeiul unui titlu valabil, și anume Decretul nr. 223/1974, ca

urmare a cererilor reclamanților de plecare definitivă din țară și a

înstrăinării imobilului către Statul Român în schimbul sumei de 80.000 lei.

Ca atare, reclamanții

sunt îndreptățiți la despăgubiri, care vor fi calculate prin scăderea sumei

reactualizate primite din valoarea imobilului litigios. În speță, valoarea de

circulație a imobilului a fost stabilită prin expertiză la 55.300 euro, iar

despăgubirile reactualizate primite de reclamanți în anul 1988 se echivalează

cu 124.851 euro, situație în care li se cuvine, ca despăgubiri în baza Legii nr.

10/2001, suma de 40.449 euro pt. imobilul preluat abuziv de stat.

Plata acestor

despăgubiri se va face de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care are

calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, excepția

lipsei calități procesuale pasive a acestui pârât, invocată prin întâmpinarea

depusă la dosar, nu poate fi primită, deoarece toate actele normative în baza

cărora se încearcă a se justifica lipsa de calitate procesuală în procesele

privind legile reparatorii, confirmă de fapt că Ministerul Finanțelor este

autoritatea care asigură fondurile necesare pentru plata despăgubirilor pentru

cei prejudiciați prin preluările abuzive de imobile de către stat, în perioada

1945-1989.

Indiferent câte

instituții, cu sau fără personalitate juridică, și indiferent de denumirile pe

care le poartă, sunt abilitate să se ocupe de asigurarea reparării

prejudiciilor produse prin preluările abuzive de către stat a imobilelor, toate

au la dispoziție fonduri eliberate, administrate sau aflate în subordinea

Ministerului Finanțelor.

De altfel, această

poziție constantă a Ministerului Finanțelor în litigiile privind legile

reparatorii, prin care încearcă să se absolve de obligația de plată a

despăgubirilor datorate de stat, prin invocarea faptului că altor instituții,

autorități sau entități ale statului le-ar reveni această obligație, nu are

nici o fundamentare logică, cât timp fondurile bănești sunt întotdeauna

asigurate și puse la dispoziția respectivelor instituții sau entități tocmai de

Ministerul Finanțelor Publice.

Faptul că Ministerul

Finanțelor nu asigură aceste fonduri bănești face ca întregul mecanism pe care

cei prejudiciați sunt obligați să îl parcurgă să se finalizeze într-un mod în

care despăgubirile să nu fie operaționale și efective, sporind vătămarea celor

prejudiciați.

Datorită acestor

aspecte, C.E.D.O. a statuat că în cazul în care despăgubirile nu sunt achitate

efectiv, ci doar îndreptățesc la o speranță legitimă, că într-un viitor incert

de apropiat sau îndepărtat, vor ajunge în posesia celor prejudiciați, nu se

realizează o reparație echitabilă, iar pentru acest considerent, C.E.D.O. a

condamnat Statul Român la plata efectivă a despăgubirilor (cauza Porțeanu,

Suciu, Aramă, Singur, Străin contra României), Ministerul Finanțelor fiind cel

care face aceste plăți, astfel că această entitate are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Împotriva sentinței

susmenționate au declarat apel, în termen legal, toate părțile.

Întrucât în cursul

judecății apelului a intervenit decesul apelantei-reclamante B.V., au fost

introduși în cauză moștenitorii aceștia, B.L.I. (soț supraviețuitor), B.L.K. și

B.K.T. (copii), care au continuat procesul în numele părții decedate.

Prin decizia civilă nr.

96 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a

respins, ca nefondat, apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a admis

apelurile reclamanților B.L.I., B.L.K. și B.K.T. și pârâților Primarul

municipiului Oradea și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Oradea, cu

consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul că:

- a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în sumă de 40.449

euro pentru imobilul situat în Oradea;

- a obligat pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților suma de 40.449

euro, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001;

- a înlăturat

dispoziția din sentință privind obligarea pârâtei Comisia Locală de Aplicare a

Legii nr. 10/2001, prin Primarul municipiului Oradea, la eliberarea în favoarea

reclamanților a dispoziției pentru acordarea despăgubirilor în sumă de 40.449

Euro;

- a menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit

cărții funciare Seleuș, imobilul în litigiu a constituit proprietatea

reclamanților, intabulați sub B 1 și 2, preluat de Statul Român prin Decizia nr.

539/1988, ulterior vândut în baza Legii nr. 112/1995 chiriașilor H., intabulați

sub B 4 și 5.

Față

de această situație, întrucât imobilul nu mai poate fi restituit în natură, în

mod corect a apreciat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, constând în despăgubiri, întrucât preluarea imobilului de către stat

s-a făcut în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, preluare calificată de

către legiuitor ca fiind abuzivă, la art. 3 alin. (2) din Normele metodologice

de aplicare a legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit

art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007, în ipoteza în care locuința respectivă

a fost înstrăinată legal către terțe persoane, se vor acorda persoanei

îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferența

dintre suma primită, actualizată cu coeficientul prevăzut la art. 1 alin. (1)

al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței,

stabilită conform standardelor internaționale.

Cum,

în speță, valoare de circulație a imobilului litigios a fost stabilită prin

expertiză la suma de 55.300 euro, iar despăgubirile reactualizate primite de

reclamanți în anul 1988 se echivalează cu 14.851 euro, reclamanților li se

cuvine pentru imobilul preluat abuziv de stat suma de 40.449 euro, așa cum a

reținut și instanța de fond.

Cât

privește titularul obligației de plată a acestor despăgubiri, acesta este

Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel,

actul normativ în vigoare care reglementează procedura de restituire, acordare

de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă

este Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv

Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 268/2007 de modificare a H.G. nr. 361/2005.

Art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a stabilit că, în măsura în care restituirea

unor asemenea imobile nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în

echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite.

În

atare situație, în mod corect a fost anulată de către instanța de fond

dispoziția nr. 4033 din 13 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului

Oradea, privind respingerea notificării, formulată de reclamanți în baza Legii nr.

10/2001.

În

cauză, restituirea în natură a imobilului preluat de către stat nefiind

posibilă, instanța de fond a apreciat că se impune emiterea unei dispoziții de

către Primarul municipiului Oradea pentru acordarea de despăgubiri în suma

stabilită de expert, de 40.449 euro, pentru imobilul fostă proprietate a

reclamanților.

Or,

nu se impunea obligarea Primarului la emiterea unei noi dispoziții pentru

acordarea și plata despăgubirilor, întrucât nici Primarul și nici Comisia

locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au avut niciodată obligația de a

plăti sumele reprezentând despăgubiri acordare în baza acestei legi, indiferent

de modificările legislative intervenite în anul 2005.

Mai

mult, prin O.U.G. nr. 81/2007 s-a dorit accelerarea procedurii de acordare a

despăgubirilor celor îndreptățiți, fără însă ca această procedură să fie în

prezent funcțională și să asigure o reparație efectivă celor îndreptățiți

Fondurile

puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

respectiv a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, înființate

prin H.G. nr. 1068/2007, conform art. 8, se asigură de către Ministerul

Finanțelor Publice, aspect ce, implicit, conferă acestui minister calitate

procesuală pasivă în cauză, raportat de altfel și la dispozițiile art. 3 alin.

(1) pct. 43 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora acesta plătește datoria

publică.

Pe

de altă parte, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca

subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor, în afara cazurilor în care legea stabilește alte organe

în acest sens, or, conform celor expuse, fondurile necesare plății

despăgubirilor se alocă tot de către acest minister.

Într-adevăr,

prin Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv prin legea nr. 247/2005,

s-au prevăzut anumite proceduri de urmat în vederea restituirii imobilelor

preluate abuziv, respectiv a plății despăgubirilor în cazul în care restituirea

în natură nu este posibilă. Prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, aceasta a devenit, conform

art. 11 alin. (2) din Constituția României, parte din dreptul intern, iar

potrivit art. 20 alin. (1) pct. 2, dacă există neconcordanță între pactele,

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Statul

Român a deposedat reclamanții de bunul în litigiu în mod abuziv, acordându-le

despăgubiri la plecarea din țară în cuantum de 80.000 lei.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în zeci sau poate sute de hotărâri, a condamnat

constant Statul Român pentru că nu au fost instituite măsuri suficiente care să

asigure o reparație efectivă celor deposedați în mod abuziv de dreptul lor de

proprietate; cauzele Singur, Străin, Porțeanu, Reitz contra României sunt

elocvente în acest sens, în considerentele acestora reținându-se că Fondul

„Proprietatea” nu este funcțional, Legea nr. 247/2005 a instituit o procedură

de stabilire, acordare a despăgubirilor care nu este operantă.

O

recentă hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a fost

pronunțată la data de 9 decembrie 2008, în cauza Viașu, deci după intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, iar conform considerentelor acesteia, Legea nr. 247/2005

a fost modificată mai mult de zece ori, atât în ceea ce privește funcționarea

și finanțarea Fondului „Proprietatea”, cât și cu privire la modalitățile de

calcul, procedurile necesare despăgubirilor, făcându-se referire clar și la

prevederile O.U.G. nr. 81/2007, arătându-se că s-a recomandat de către

Comitetul Miniștrilor, în baza art. 156 din Statului Consiliului Europei, că

statele au obligația să ia măsuri pentru asigurarea eficienței în drept, în

practică, pentru a fi susceptibilă să conducă la o hotărâre care să vizeze

temeinicia cererii.

În

concluzie, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației de

plată a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, având astfel calitate

procesuală pasivă în cauză.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost, așadar, în mod

corect respinsă de instanța de fond, întrucât toate actele normative pe care

le-a invocat, în încercarea de a justifica lipsa calității procesuale în

procesele privind legile reparatorii, confirmă de fapt că Ministerul Finanțelor

este autoritatea care asigură fondurile necesare pentru plata despăgubirilor

pentru cei prejudiciați prin preluările abuzive operate de stat în perioada

comunistă, indiferent de câte instituții, cu sau fără personalitate juridică,

și indiferent de denumirile pe care le poartă, sunt abilitate să se ocupe de

asigurarea reparării prejudiciilor produse prin preluările abuzive, toate având

la dispoziție fonduri eliberate sau administrare sau aflate în subordinea

acestui minister.

Așa

cum a reținut și instanța de fond, datorită acestor aspecte, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care despăgubirile nu sunt

achitate efectiv, ci doar îndreptățesc la o speranță legitimă că într-un viitor

incert de apropiat sau îndepărtat vor ajunge la cei prejudiciați, nu se

realizează o reparație echitabilă, Statul Român fiind condamnat în sute de

asemenea cauze, astfel că în raport de practica C.E.D.O., care primează față de

legislația internă, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de

Ministerul Finanțelor Publice, este nefondată.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, care a criticat-o pentru următoarele motive:

1.

Instanțele anterioare i-au încălcat dreptul la apărare, întrucât au soluționat

cauza fără a-i comunica

raportul de

expertiză, fiind astfel în imposibilitatea de a lua

la cunoștință de

concluziilor raportului de expertiză și de a-și exercita

dreptul legal de a propune o contraexpertiză.

2.

În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954

se

prevede că

„Statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în

acest scop.”

În

contextul prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că, în speță, au calitatea

procesuală pasivă Primarul, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților,

respectiv Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor, și nicidecum Ministerul Finanțelor

Publice.

În conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 1.068 din 5

septembrie 2007, pentru modificarea si completarea H.G. nr. 361/2005 privind

înființarea,

organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, s-

a stabilit în sarcina acestei instituții acordarea

măsurilor reparatorii stabilite prin Legea

nr.

10/2001.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont nici de fap

tul

că unitatea cu personalitate juridică deținătoare a imobilului în litigiu este

Pri

marul Oradea și acestei instituții îi revine obligația,

conform Legii nr. 10/2001, de a se pro­

nunța prin decizie

motivată asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii.

În calitate de reprezentant al Statului Român, Ministerul

Finanțelor Publice nu

are atribuția de a aviza sau aproba decizia emisă de

unitatea deținătoare a imobilului și

nici de a aviza sau de a

acorda titluri de despăgubiri. Emiterea, în numele și pe seama Statului Român,

a titlurilor de despăgubiri este de competența Comisiei Centrale pentru

Stabilirea

Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Din aceste

prevederi legale rezultă că Statul Român nu este reprezentat de

către Ministerul

Finanțelor Publice, ci, potrivit art. 22 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, instituția Primarului Oradea are calitatea de reprezentat al

statului, în

trucât este singura instituție

care poate să se pronunțe prin decizie motivată cu privire

la eventuala restituire în natură a imobilului în

litigiu sau la propunerea de acordare de

măsuri reparatorii prin

echivalent.

De

altfel, acest lucru s-a și întâmplat, întrucât Primarul municipiului Oradea a

emis dispoziția nr. 4033/2004, prin care a respins notificarea reclamanților,

considerând că aceștia nu se încadrează în

prevederile Legii nr. 10/2001,

față de faptul că preluarea imobilului de către stat nu a

fost

abuzivă.

Pe

de altă parte, instanța de apel nu a ținut cont nici de faptul că acțiunea

dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, soluționând cauza în temeiul dreptului comun, cu ignorarea

principiului

specialia generalibus

derogant.

În cazul în care se solicită despăgubiri, acordarea

acestora se face în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

iar nu prin obligarea

directă a Statului Român prin M.F.P.

Cu alte cuvinte, instanța de apel avea posibilitatea

legală

să modifice dispoziția Primarului în sensul constatării calității de persoane

în

dreptățite a reclamanților în cuantumul stabilit de

instanța de fond,

dar nu avea nici un temei legal cu privire la obligarea

directă a M.F.P. la plata ace

stor sume, ci doar potrivit procedurii prevăzute în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Referitor

la practica Curții Europene a Drepturilor Omului menționată în decizia

recurată, este de observat că aceasta este neconcordantă cu legislația în

vigoare, atâta timp cât este de notorietate faptul că Fondul „Proprietatea”

este funcțional, iar din acest fond se acordă constant despăgubiri.

Tocmai de aceea, nu se poate susține că Statul Român

încalcă

prevederile

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, sens în care vine și

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care constată în mod frecvent lipsa

calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

O eventuală soluție de obligare

a

Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor pentru imobilul

litigios ar fi fără efect,

întrucât despăgubirile sunt acordate

de

către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și nu de către Ministerul

Finanțelor Publice, care nu deține

instrumentele

legale pentru a realiza plata, respectiv nu are conturi băneș

ti în acest

sens.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

1.

Critica vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului prin

necomunicarea de către instanță a raportului de expertiză este nefondată.

Raportul

de expertiză nu se comunică părților din proces, pentru că nici o dispoziție

legală nu prevede o atare măsură, ci părțile sunt obligate să ia cunoștință de

conținutul raportului de expertiză din dosarul instanței, care poate fi

consultat oricând, în arhivă.

Legala

citare a recurentului-pârât în fața primei instanțe constituie, din punct de

vedere procedural, garanția că această parte a avut posibilitatea să ia

cunoștință de expertiză, fiindu-i astfel asigurat dreptul la apărare.

2.

Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice este fondată și în raport de ea recursul va fi admis,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

În

speță, instanța a fost învestită cu o contestație împotriva dispoziției de

respingere a notificării de restituire formulată de reclamanți în baza Legii nr.

10/2001, care se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din această lege.

În

cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin

urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin

transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a

transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a

soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În

plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate

procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar

calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a

soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Așa

fiind, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză și poate fi obligat

la despăgubiri, conform dreptului civil.

Ca

și prima instanță, curtea de apel și-a motivat soluția de respingere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice pe faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a

Drepturilor Omului, Fondul „Proprietatea” nu este funcțional, ceea ce

reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 alin. (1)

din Protocol adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea la despăgubiri a

Statului Român, care are obligația de a pune la punct mecanismul destinat

garantării dreptului de proprietate.

Obligarea

Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții beneficiază de

garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi însă primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții

nu aveau un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să

se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr.

1 la Convenție.

Astfel,

conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual

presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive,

prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Speranța

legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică

să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

La

momentul sesizării instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu aveau un

bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească

definitivă, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Ei

au inițiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat înainte ca

România să ratifice Convenția, procedura astfel declanșată fiind supusă

controlului judecătoresc.

Reclamanții

nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de

restituire”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., pe care reclamanții ar putea-o

invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar

dacă problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului este

analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este

soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin

urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Pe

de altă parte, nici constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în

cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană în cauze împotriva

României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în cadrul contestației întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura

în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul

este stabilit prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp

executarea hotărârilor judecătorești prin care se constată drepturi civile

persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar

dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut

dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel

puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în

cauze mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce

privește plata sumelor datorate (de exemplu, cauza Matieș împotriva României

din 08 iunie 2010).

Or,

crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la

despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată,

dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Concluzionând,

urmează a se reține că Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată ca

reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă în cauză,

nefiind ținut să răspundă în raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel că, în mod nelegal, instanțele de fond au respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice și l-au obligat pe acest pârât la plata de despăgubiri către reclamanți

pentru imobilul preluat abuziv de stat.

În

raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, obligat să răspundă este Primarul municipiului Oradea,

care a emis dispoziție de respingere a notificării reclamanților.

În

etapele procesuale anterioare s-a stabilit că reclamanții sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri,

pentru imobilul litigios, imposibil de restituit în natură, aspect necontestat

în recurs; de asemenea, nu s-a contestat pe calea recursului nici valoarea

despăgubirilor cuvenite reclamanților – 40.449 euro, asupra căreia instanța

avea competența de a se pronunța în cadrul contestației împotriva unei

dispoziții administrative emise în anul 2004, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

Or,

în această situație, răspunderea pârâtului Primarul municipiului Oradea poate

fi angajată în limitele stabilite de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, respectiv prin obligarea acestuia la emiterea, în favoarea

reclamanților, a unei dispoziții motivate cu propunere de acordare de

despăgubiri în sumă de 40.449 euro, „în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv”, plata efectivă a despăgubirilor urmând a se face în procedura

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru toate aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite

apelul aceleiași părți și va schimba, în parte, sentința apelată, după cum

urmează:

- va admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și

va respinge acțiunea împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, cu consecința implicită a înlăturării

obligației de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina acestui

pârât;

- va obliga pe pârâtul

Primarul municipiului Oradea să emită dispoziție motivată cu propunere de

acordare de despăgubiri în favoarea reclamanților, în suma de 40.449 euro, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în

Oradea;

- va respinge apelul

reclamanților, ca nefondat;

- va menține

celelalte dispoziții ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâților

Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr.

10/2001, precum și ale sentinței, referitoare la admiterea acțiunii în

contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea

pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 4033 din 13

octombrie 2004, constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la

despăgubiri și obligarea pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia

Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la plata cheltuielilor de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 96 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 55/C din

8 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că:

Admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Respinge acțiunea

împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Înlătură obligația

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată

către reclamanți.

Obligă pe pârâtul

Primarul municipiului Oradea să emită dispoziție motivată cu propunere de

acordare de despăgubiri în favoarea reclamanților, în suma de 40.449 euro, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în

Oradea.

Respinge apelul

reclamanților, ca nefondat.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei, referitoare la admiterea apelului pârâților Primarul

municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001,

precum și ale sentinței, referitoare la admiterea acțiunii în contradictoriu cu

pârâții Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea pentru Aplicarea

Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 4033 din 13 octombrie 2004,

constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri și

obligarea pârâților Primarul municipiului Oradea și Comisia Locală Oradea

pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.