ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7568/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7568/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 93/C din 24

martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte

cererea formulată de reclamanții V.V.

și V.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea. S-a dispus anularea

dispoziției din 23 martie 2007 a Primarului municipiului Oradea și obligarea

pârâtului să emită o nouă dispoziție pe seama reclamanților prin care să

constate îndreptățirea acestora la măsuri reparatorii în echivalent pentru

suprafața de 600 m.p. teren din parcela Oradea și pentru construcția edificată

pe acest teren de antecesorul lor, situată administrativ în Oradea, dispoziție

ce urmează a fi înaintată apoi împreună cu toată documentația aferentă S.C.C.S.D.

S-a respins restul pretențiilor formulate, precum și cererea formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâții Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată față de persoane fără

calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că

notificarea transmisă de reclamanți cu privire la imobilul menționat, a fost

respinsă cu motivarea că aceștia nu ar fi făcut dovada calității de persoane

îndreptățite, în sensul art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

S-a constatat că, potrivit

concluziilor raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, imobilul

pentru care au depus notificare reclamanții corespund, care provine din

dezmembrarea parcelei, la rândul ei adusă în C.F. Oradea din C.F. Oradea.

Acest imobil a constituit proprietatea

numitului B.G.I., din a cărui proprietate a fost transcris pe Statul Român, în

temeiul sentinței civile nr. 2607/1957, după cum rezultă din înscrierile din C.F.

nr. 1336 Oradea.

Susținerile pârâților în sensul că

imobilul în litigiu ar fi fost preluat de la F.V., față de care reclamanții nu

și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite se datorează greșitei

identificări a imobilului din punct de vedere topografic, în sensul în care, în

evidențele Primăriei, până la momentul pronunțării sentinței civile nr. 485/2003

a Judecătoriei Oradea, figura ca fiind situat pe parcelele înscrise în C.F.

Oradea, imobile care într-adevăr până la momentul preluării lor de către Statul

Român au aparținut numitei F.V.

Numai că, prin sentința mai sus

menționată, s-a constatat că imobilele sunt situate din punct de vedere

administrativ în Oradea, în vreme ce imobilul se identifică din punct de vedere

topografic, parcelă care a aparținut anterior trecerii în proprietatea Statului

Român, numitului B.G.I.

În dovedirea calității de persoane

îndreptățite, reclamanții au prezentat înscrisuri ce poartă data certă și care

emană de la diferite autorități, înscrisuri în care se face referire expresă la

încheierea de către antecesorul lor cu baronul G.I. a unui contract de vânzare

cumpărare pentru o suprafață de teren situată în Oradea.

De asemenea, au depus autorizația de

habitat și folosință eliberată de Primarul municipiului Oradea la data de 26

aprilie 1944 care atestă edificarea pe terenul cumpărat, a unei construcții

pentru care au fost anexate inclusiv schițele ce au stat la baza edificării

sale, schițe pe baza cărora expertul topograf a stabilit că imobilul ocupat în

prezent de familia C. corespunde celui evidențiat în schițele prezentate de

reclamanți, schițe întocmite în anul 1942 și în care apare menționat numele

antecesorului reclamanților.

Înscrisurile prezentate de reclamanți se

coroborează și cu depoziția martorei R.B.M.K. care a relatat că imobilul a fost

edificat de antecesorul reclamanților.

Față de toate probele administrate, s-a

concluzionat că antecesorul reclamanților devenise proprietar anterior preluării

imobilului de către Statul român, asupra terenului în suprafață de 600 m.p., pe

care a edificat apoi o casă de locuit.

Întrucât imobilul ce a constituit proprietatea

antecesorului reclamanților a fost preluat în mod abuziv, iar în prezent constituie

proprietatea unor terți, al căror titlu nu a fost contestat de către reclamanți,

s-a concluzionat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, așa

încât se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, al căror cuantum

va fi stabilit de Comisia Centrală.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților

de a se stabili cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptățiți și de a fi obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata acestora, instanța a reținut, prin

raportare la decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se

face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și ca atare, cererea reclamanților este neîntemeiată.

Întrucât plata despăgubirilor se face,

conform prevederilor art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor, instanța a admis și excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în sarcina căruia Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 nu stabilește nicio obligație privind plata despăgubirilor către

persoanele îndreptățite .

De asemenea, și față de Comisia Locală

de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, cererea reclamanților a fost respinsă ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, această

calitate fiindu-i atribuită de prevederile art. 24 alin. (3

2

) din Legea

nr. 10/2001, exclusiv entității care a emis dispoziția atacată, în speță, Primarul

municipiului Oradea.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții

și pârâtul Primarul municipiului Oradea.

Prin decizia civilă nr. 126/A/8 decembrie

2010, Curtea de Apel Oradea, a admis apelurile, a desființat sentința și a trimis

cauza spre

rejudecare, apreciind

că în mod greșit instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la

capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobil împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P.-Bihor, care a fost admis prin decizia civilă

nr. 7355/2011, soluția fiind casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe,

cu motivarea că s-a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când înlăturând dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Aceasta, întrucât în cadrul procedurii

judiciare de soluționare a contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu

poate fi obligată decât persoana juridică care a emis dispoziția sau, după caz,

decizia a cărei anulare se solicită, iar nu o terță entitate, pretins responsabilă

de nefuncționarea anumitor instituții ale statului. Analizarea disfuncționalității

Fondului Proprietatea nu face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Reluând judecata, Curtea de Apel Oradea,

a pronunțat decizia civilă nr. 22 din 10 aprilie 2012,

prin care a respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamanți și de pârâtul Municipiul Oradea. Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a dispus anularea dispoziției

din 23 martie 2007 a Primarului municipiului Oradea și a obligat pârâtul să emită

o nouă dispoziție pe seama reclamanților, prin care să se constate îndreptățirea

acestora la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru suprafața de 600 m

2

teren din parcela cu nr. top. Oradea și pentru construcția edificată pe acest teren

de antecesorul lor.

Astfel, s-a constatat că în speță, a fost

făcută dovada calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

în condițiile în care, în susținerea cererii lor, reclamanții au depus înscrisuri

ce fac referire la contractul de vânzare - cumpărare încheiat de antecesorul lor

cu baronul G.I. la data de 30 aprilie 1942, ordin de plată a taxei aferente cumpărării

imobiliare din data de 8 august 1942/8250/iunie 1944 emisă de Primăria Oradea prin

care antecesorul reclamanților obține o „autorizație de habitat și folosință"

în ceea ce privește imobilul situat în Oradea, o copie de pe autorizația provizorie

emisă de Uzina de Apă a municipiului Oradea, prin care antecesorul reclamantului

V.M., în calitate de proprietar al mobilului situat în Oradea a fost autorizat să

efectueze lucrările de instalație - canalizare, precum și un înscris din care rezultă

că antecesorul reclamantului, V.M., în calitate de proprietar al imobilului situat

în Oradea, este despăgubit pentru pagubele produse bunurilor sale mobile în urma

atacului aerian din 2 iunie 1944, de Municipiul Oradea.

De asemenea, s-a constatat că reclamanții

au depus la dosar și schițele ce au stat la baza edificării construcțiilor pe terenul

cumpărat de antecesorul lor de la Baronul G.I. (schițe pe baza cărora s-a stabilit

că imobilul-construcție situat, care actualmente se află în proprietatea numitului

C.D., corespunde din punct de vedere al caracteristicilor cu construcția ce apare

în schițele vechi). Totodată, prin expertiza topografică s-a stabilit că imobilul

pentru care reclamanții au depus notificare este înscris în C.F. Oradea, parcelă

care a aparținut anterior trecerii în proprietatea Statului Român, baronului G.I.

Instanța de apel a reținut că, deși într-adevăr,

în cartea funciară nu apare antecesorul reclamanților, ci numai cel de la care a

fost cumpărat terenul, respectiv baronul G.I., din înscrisurile depuse la dosar

rezultă calitatea de proprietar extratabular a antecesorului reclamanților asupra

terenului în suprafață de 600 m

2

pe care a edificat apoi și o casă de

locuit, cu atât mai mult cu cât aceste înscrisuri se coroborează și cu declarația

martorei R.B.M.K.

Pe de altă parte, neîntemeiate au fost

apreciate și criticile reclamanților referitoare la faptul că instanța de fond nu

a obligat la despăgubiri Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului

Român, în condițiile în care plata acestora urmează a se efectua în procedura administrativă

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât dispoziția

atacată a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

A proceda în alt mod ar însemna o schimbare

a mecanismului de achitare a dispozițiilor stabilite, ceea ce nu e posibil pe calea

unei hotărâri judecătorești, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 27/2011 dată într-un recurs în interesul legii.

Neîntemeiate au fost găsite și susținerile

apelanților-reclamanți potrivit cărora trebuia indicată întinderea despăgubirilor,

deoarece, atât cuantumul cât și plata acestora se stabilesc potrivit procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

reclamanții V.V. și V.M. și de pârâtul Primarul municipiului Oradea.

sub următoarele aspecte:

Instanța trebuia să tină seama de evaluarea

făcută și să menționeze cuantumul despăgubirilor, întrucât o asemenea cuantificare

bănească nu contravine, ci este în spiritul Legii nr. 247/2005.

O astfel de evaluare este un câștig pentru

reclamanții îndreptățiți la măsuri reparatorii dar și pentru Stat, care va fi scutit

în cadrul procedurii administrative de o cheltuială în plus privind evaluarea imobilului.

nelegalitatea deciziei sub aspectul constatării calității de persoane îndreptățite

a reclamanților.

În acest sens, s-a arătat că în considerentele

deciziei instanța face precizarea că, într-adevăr, în cartea funciară nu apare înscris

antecesorul reclamanților, ci numai cel de la care a cumpărat terenul (G.I.), pentru

ca apoi să aprecieze că din înscrisurile depuse la dosar rezultă, cu prisosință,

calitatea de proprietar extratabular a autorului reclamanților.

Având în vedere prevederile Decretului

nr. 115/1938, intabularea în cartea funciară era absolut obligatorie, iar în încercarea

de a face această dovadă, reclamanții au depus la dosar un contract de vânzare-cumpărare

privind terenul în litigiu, din cuprinsul căruia rezultă, însă, că numitul G.I.

a deținut în proprietate, cu titlu de donație, din anul 1914.

Din situația de C.F. provine din dezmembrarea

nr. topo, iar la data reformei agrare din 1946 se găsea în proprietatea baronului

G., de la care a fost preluat în proprietatea statului în anul 1957.

Deși în opinia instanței de apel înscrisurile

depuse de reclamanți au fost considerate relevante pentru dovedirea calității de

proprietar a antecesorului acestora asupra imobilului notificat, în realitate, un

certificat de declarare a domiciliului stabil, certificatul eliberat păgubiților

în urma atacului aerian, precum și autorizația provizorie de luare în folosință

nu sunt acte elocvente în susținerea acestei calități.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății prin

intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarele considerente:

deciziei pentru că în dispozitivul acesteia nu s-a menționat cuantumul despăgubirilor

la care sunt îndreptățiți, ignorând modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea

nr. 247/2005, care au scindat procedura judiciară în această materie, în sensul

că instanța se pronunță asupra legalității deciziei/dispoziției entității deținătoare

sub aspectul calității de persoană îndreptățită, a naturii măsurilor reparatorii

datorate, iar în ce privește cuantumul despăgubirilor, determinarea acestuia se

face de către C.C.S.D. (în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005).

Or, sub acest aspect, instanța de apel

a făcut în mod corect trimitere la art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

reținând atribuțiile C.C.S.D., cea care dispune de o listă cu evaluatori autorizați,

care întocmesc raportul de evaluare.

Susținerea că instanța ar fî trebuit să

indice cuantumul despăgubirilor, deoarece în felul acesta s-ar fî realizat un câștig

nu numai pentru petenți, ci și pentru Stat, nu poate fi primită, întrucât soluțiile

instanțelor se fundamentează pe cadrul normativ existent. Judecătorul nu poate,

decât depășindu-și funcția jurisdicțională, să creeze dreptul într-o materie în

care există reglementare. Altfel spus, nu poate înlătura norma legală pentru a crea

o altă normă, pe cale jurisprudențială.

apreciere asupra calității de persoane îndreptățite a reclamanților, susținându-se

că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorului la momentul

deposedării abuzive.

Critica este nefondată, având în vedere

că, evaluând mijloacele de probă administrate, ambele instanțe de fond au ajuns

la concluzia că antecesorul reclamanților era proprietar extratabular și de la acesta

a avut loc preluarea imobilului.

Susținerea recurentului, potrivit căreia

înscrisurile prezentate nu ar avea valoarea probatorie pretinsă de reclamanți, nu

se poate constitui într-o critică de nelegalitate, în condițiile în care administrarea

probelor și aprecierea asupra acestora, în vederea stabilirii situației de fapt,

sunt în căderea instanțelor de fond.

Trimiterea pe care o face recurentul la

dispozițiile Decretului nr. 115/1938 și la faptul că în cartea funciară nu apare

menționat autorul părților nu combate, de fapt, considerentul instanței de apel

care nu a avut în vedere calitatea de proprietar tabular, ci pe aceea de proprietar

extratabular a numitului V.M.

Pe acest din urmă aspect, încercând să

demonstreze că autorul reclamanților nu ar fi dobândit dreptul de proprietate prin

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul G.I., recurentul aduce argumente

contradictorii care nu pot sprijini susținerea acestuia.

Astfel, pe de o parte, se arată că G.I.

nu a fost proprietar pe nr. topografic, ci doar pe nr. topo (în baza unui contract

de donație din 1914), iar pe de altă parte, că, potrivit aceleiași situații de C.F.,

rezultă că imobilul a fost preluat în proprietatea Statului Român de la baronul

G., în baza unei sentințe din anul 1957 (ceea ce înseamnă, potrivit propriilor susțineri

ale recurentului, că proprietar a fost tocmai cel de la care autorul reclamanților

a dobândit imobilul și căruia i se neagă această calitate cu referire la contractul

de vânzare-cumpărare din 1942).

Mai mult, așa cum a reținut instanța de

apel, imobilul a fost identificat potrivit expertizei efectuate, inclusiv sub aspectul

locuinței construite, în privința căreia s-a constatat existența acelorași caracteristici,

corespunzând schițelor întocmite în anul 1942, în care apare menționat numele autorului

reclamanților.

Toate elementele arătate anterior conduc

la concluzia unei aplicări corecte a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001,

privind dovada dreptului de proprietate și, în mod corespunzător, a prevederilor

art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare

la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În consecință, criticile din ambele recursuri

formulate au fost găsite nefondate, potrivit considerentelor prezentate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanții V.M. și V.V. și de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva

deciziei nr. 22 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția

I

civilă, în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

decembrie 2012.