ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6560/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 38/C din 10 ianuarie 2007, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții S.A. și S.G., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului teren, cu nr. top. x1 și x2, în suprafață de 911 mp, înscris în CF y1 Oradea, situat în Oradea, str. P. sau acordarea de despăgubiri bănești calculate la valoarea de circulație a terenurilor; în subsidiar, acordarea unui teren în compensare. A fost menținută Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea.

Prin Decizia nr. 271 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii sus-menționate, care a fost desființată, și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru a se cita, în proces, și Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu care reclamanții au precizat că înțeleg să se judece.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 100/C din 26 martie 2008 a Tribunalului Bihor, s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Oradea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a anulat, în parte, Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de primul pârât; s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, în sumă de 232.305 euro, și a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei respective către reclamanți. Această soluție a fost menținută prin Decizia nr. 131 A din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cele două hotărâri judecătorești menționate au fost casate în urma admiterii recursului declarat de același pârât și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Bihor, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 6507 din 11 iunie 2009, reținându-se că nu au fost analizate toate motivele de apel și se impune rejudecarea cauzei în raport de dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 266/C din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți, s-a dispus anularea, în parte, a Dispoziției nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea, cu privire la acordarea sumelor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de despăgubire, pentru imobilul teren, înscris în CF nr. y1 Oradea, top x1 și x2.

S-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, pentru imobilul teren, în suprafață de 911 mp, înscris în CF nr. y1 Oradea, nr. top. x1 și x2, în sumă de 232.305 euro. Intimații au fost obligați să plătească reclamanților 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a aparținut defunctei B.E., ai cărei moștenitori sunt reclamanții, fiind preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 389/1989, așa cum rezultă din înscrierile operate în CF nr. y1 Oradea, sub B. 13 și B. 14. Imobilele nu pot fi restituite în natură, deoarece s-au construit blocuri de locuințe.

Acest aspect a fost reținut și de Primarul municipiului Oradea, așa cum rezultă din Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de acesta. Notificarea și actele aferente acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Așa cum s-a reținut constant în practică, cum rezultă și din prezentul dosar, Fondul "Proprietatea" nu este funcțional și nici nu oferă o garanție în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii. Mai mult decât atât, prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost suspendată, pe o perioadă de 2 ani, emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ca urmare, avându-se în vedere practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciindu-se că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atâta vreme cât Fondul "Proprietatea" nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a acorda efectiv o despăgubire, făcând aplicarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanțele naționale față de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, s-a admis acțiunea precizată, dispunându-se anularea, în parte, a dispoziției Primarului municipiului Oradea, constatându-se că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, sens în care a obligat Statul Român la plata sumei de 232.205 euro contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură.

Prin Sentința civilă nr. 408/C din 20 decembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, s-a admis cererea formulată de petenții S.A.

și S.G., s-a dispus completarea Sentinței civile nr. 266/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 27 septembrie 2010, în sensul că s-a introdus alineatul nr. 4 în dispozitivul sentinței, cu următorul cuprins: "Obligă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro către reclamanți, cu titlu de despăgubiri." S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul aceleiași sentințe, în sensul de a se trece la pagina nr. 4, rândul 22 "sens în care va obliga Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro" în loc de "sens în care va obliga Statul Român la plata sumei de 232.305 euro" cum în mod greșit s-a trecut; de asemenea, s-a trecut la pagina 4, rândul 23 din considerente "pârâții" în loc de "pârâtul" și în dispozitivul sentinței, pagina nr. 5, rândul 9 "pârâții" în loc de "intimații" cum în mod greșit s-a trecut; totodată, s-a trecut în dispozitivul sentinței la pagina nr. 5, rândul 7 "Cf. nr. 1y Oradea" în loc de "Cf. nr. y1 Oradea" cum în mod greșit s-a trecut.

Pentru a pronunța această hotărâre privind completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 266/C/2010 și îndreptare eroare materială, instanța de fond a reținut următoarele: Deși acțiunea formulată de către reclamanți a fost admisă, în totalitate, astfel cum a fost formulată și, ulterior, precizată, instanța a omis să dispună obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro către reclamanți, sens în care a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de către petenți. Considerând incidente, în privința erorilor materiale sus-menționate, prevederile art. 281 C. proc. civ., instanța a dispus îndreptarea sentinței conform dispozitivului.

Prin Decizia civilă nr. 487/2011-R din 15 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 408 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime. S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva Sentinței civile nr. 266 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime. S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea recursului declarat împotriva aceleiași sentințe civile. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească intimaților reclamanți suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 1775/R din 06 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a anulat decizia atacată și s-a acordat termen de judecată a apelurilor formulate de reclamanți și de pârâți împotriva sentințelor civile nr. 266/2010 și nr. 408/2010 pronunțate de Tribunalul Bihor, reținându-se eroarea materială în calificarea căilor de atac, ca fiind recursuri în loc de apeluri, precum și nepronunțarea asupra apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 266/2010.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 229-A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 266/C/2010 și a sentinței civile pentru completare dispozitiv nr. 408/C/2010, precum și apelul formulat de apelantul Primarul municipiului Oradea împotriva Sentinței civile nr. 266/C/2010 pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în totalitate, în sensul că: A respins acțiunea precizată, formulată de reclamanți, a menținut Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea.

A luat act de renunțarea reclamanților apelanți la judecarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 266/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții au contestat Dispoziția nr. 5318/2005 emisă de Primarul municipiului Oradea, solicitând restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, situat în Oradea, str. P., sau acordarea de despăgubiri bănești, ulterior invocându-se, în rejudecare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precizându-se cererea, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești, în mod direct.

Într-adevăr, raportat la temeiurile de drept invocate în precizările formulate, respectiv art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, practica Curții a fost constantă, dându-se prioritate normelor din Convenție, apreciindu-se că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncționarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent, datorate în baza Legii nr. 10/2001. Cum, însă, în prezenta cauză, prin decizia de casare, s-a dispus în sensul analizării actelor dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, considerente obligatorii pentru instanța de rejudecare conform art. 315 C. proc.

civ., stabilindu-se, astfel, dispozițiile aplicabile în speță, s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, din perspectiva acestor texte de lege, reținându-se, în consecință, că, potrivit acestor dispoziții, criticile apelantului Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, sunt fondate. Astfel, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, stabilind că dispozițiile emise de unitățile învestite cu soluționarea cererilor urmează a se preda, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta procedând la emiterea titlului de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, neavând calitate procesuală pasivă potrivit acestor dispoziții.

Pe fondul cauzei, analizând sentința apelată, cu luarea în considerare a îndrumărilor cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005, s-a respins cererea de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul teren, cu număr top. x1 și x2, în suprafață de 911 mp, situat în Oradea, str. P., constatându-se calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de despăgubire a numitei B.E., respectiv calitatea reclamanților, de moștenitori ai titularei, înaintându-se notificarea și actele aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așa cum rezultă din actele dosarului, terenul revendicat este ocupat de blocuri de locuințe, conform notei interne nr. 177732/2003 emisă de Consiliul local Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar, astfel încât restituirea terenului în natură nu este posibilă, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001, terenul nefiind liber în sensul legii. În consecință, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Potrivit art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Într-adevăr în speță, nu poate fi reținut acordul persoanei îndreptățite privind modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile în care reclamanții contestă dispoziția emisă de primar, tocmai pentru acest considerent, însă, aceștia au renunțat la cererea de acordare în compensare a unui alt imobil, echivalent cu cel în litigiu. Cererea de acordare a despăgubirilor bănești nu poate fi primită prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții reținute prin decizia de casare, ca fiind incidente în cauză. Așadar, prin raportare la aceste dispoziții legale, decizia emisă de Primarul municipiului Oradea a fost apreciată ca legală și temeinică.

Împotriva Deciziei nr. 229-A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs reclamanții S.A. și S.G., iar împotriva Deciziei civile nr. 487-R din 15 februarie 2011 a aceleiași instanțe a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. I. Recurenții reclamanți au criticat Decizia nr. 229 A din 15 decembrie 2011 pentru următoarele motive: Instanța de apel, respingând cererea de acordare a despăgubirilor bănești de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a procedat la păstrarea unei dispoziții care nu este de natură să asigure o reparare a prejudiciului și a nedreptății suferite de antecesoarea recurenților și de către aceștia din urmă.

Deși s-a făcut dovada că reclamanții sunt persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001, în urma depunerii tuturor înscrisurilor necesare, totuși, până în prezent, nu au obținut o reparație justă, reală și concretă a prejudiciului suferit. Mecanismul de despăgubire avut în vedere de legea specială nu este efectiv și reprezintă o măsură care urmărește întârzierea acordării despăgubirilor solicitate, deoarece Fondul "Proprietatea" nu este funcțional și nici nu oferă o garanție în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii. Mai mult decât atât, prin O.U.G. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, a fost suspendată, pe o perioadă de 2 ani, emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în prezența incertitudinii juridice generale, generată de lipsa de claritate și coerență a legislației aplicate, în condițiile în care Statul român este tot mai mult antrenat în cauze asemănătoare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de fond, prin admiterea cererii, a fost cea care a procedat în mod legal și corect, făcând aplicarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, obligatorie pentru instanțele naționale. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are forță juridică supralegislativă, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori se va constata existența unei neconcordanțe între prevederile din legislația internă și prevederile Convenției, acestea din urmă vor avea întâietate.

În speță, neconcordanța privește dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care instituie obligativitatea acordării despăgubirilor prin Fondul "Proprietatea", pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană, pe de altă parte. Astfel, în nenumărate cauze contra României (cauza Brețcanu împotriva României, cauza Porțeanu împotriva României, cauza Străin împotriva României, cauza Radu împotriva României, Vidrașcu împotriva României, cauza Faimblat contra României, ș.a.), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că sistemul de despăgubiri reprezentat de Fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent, într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prevederile legale interne menționate transformă dreptul de a ataca în justiție dispoziția obținută în cadrul procedurii administrative într-un drept teoretic și iluzoriu, atâta timp cât executarea hotărârilor judecătorești obținute se realizează printr-un mecanism ce s-a dovedit ineficient, astfel că are loc încălcarea art. 6 din Convenție. Ca urmare, instanța de fond, pe baza practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, a constatat ineficiența sistemului de despăgubiri reprezentat de Fondul "Proprietatea" și a înlăturat de la aplicare prevederile ce reglementează acordarea prin acest fond a despăgubirilor pentru imobile preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești către reclamanți.

În aceste împrejurări, instanța a considerat că reclamanții au o creanță patrimonială, certă, lichidă și exigibilă, ce intră sub incidența noțiunii de "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar nerestituirea, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor recurenților.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede, în mod expres, obligația Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, în condițiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul "Proprietatea" funcționează, în prezent, într-o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanților într-un termen rezonabil și în mod efectiv, față și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanțele naționale, Statul Român trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă la restituire, fie că e vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri bănești.

Ca atare, întrucât Ministerul Finanțelor Publice este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, fiind cel care alocă tuturor instituțiilor finanțate din bugetul de stat fondurile necesare efectuării plăților, este cel care administrează veniturile statului și datoria publică, deci, dispune de mijloacele financiare necesare pentru a deconta despăgubirile bănești acordate de instanța de judecată, acest minister are calitate procesuală de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză, motiv pentru care se impunea ca instanța de apel să respingă apelurile formulate și să mențină hotărârile instanței de fond.

Privarea de proprietate, coroborată cu absența totală a unei despăgubiri de mai bine de 11 ani, i-a determinat pe recurenți să suporte vreme îndelungată o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce nu poate fi înlăturată decât prin obținerea, în cele din urmă, a contravalorii imobilelor preluate abuziv. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dosar nu au fost depuse întâmpinări. I. Analizând decizia civilă atacată de reclamanți, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel cum a fost precizată și completată acțiunea formulată de reclamanți și cum s-a menționat și prin Decizia irevocabilă nr. 1775 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, de admitere a contestației în anulare declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenții au solicitat anularea, în parte, a dispoziției emise de Primarul municipiului Oradea nr. 5318/2005 și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că prin Decizia de recurs nr. 6507 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, printre altele, pentru soluționarea acesteia în raport de procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dar aceasta nu înseamnă că instanța respectivă a reținut, implicit, lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în procesul de față. Dimpotrivă, instanța de recurs menționată a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, printre altele, și pentru ca instanța de rejudecare să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Cum temeiul juridic al acțiunii precizate și completate de reclamanți îl reprezintă art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, trebuia verificată raportat la acest temei, iar nu la dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, concluzia instanței de apel care a pronunțat decizia recurată în prezentul dosar, în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 este nerelevantă în cauză. În realitate, problema de drept respectivă a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanțe conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., în sensul că, între calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și inadmisibilitatea unei acțiuni directe îndreptate împotriva Statului, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru obținerea despăgubirilor bănești vizând imobile preluate abuziv în regimul trecut, are prioritate această din urmă chestiune, care va forma obiect de verificare și în dosarul de față.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menționate, că "(…) față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni". Sub aspectul posibilității formulării unei acțiuni directe în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 27/2011, a stabilit că "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile". Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acțiuni,

în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul "specialia generalibus derogant" - "legea specială derogă de la cea generală". În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).

În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Și în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamanții nu ar avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate.

În plus, decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficiența procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa instituțiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluția este aceeași indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamanții trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri. De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanță, deoarece, Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunțată ulterior acestei ordonanțe, deci, în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunțare (inclusiv O.U.G.

nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja, este obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., având aceeași forță juridică, cu cea a unei legi. În plus, susținerea recurenților în sensul că sunt îndreptățiți la despăgubirile bănești, astfel cum a considerat și prima instanță, deoarece ar avea "un bun" conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt întemeiate. Astfel, recurenții nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă și nici nu au beneficiat de o asemenea hotărâre pe parcursul fazelor procesuale anterioare ale litigiului, care să le recunoască dreptul la despăgubiri bănești pentru imobilul preluat. Nu au nicio speranță legitimă cu privire la obținerea unor astfel de despăgubiri, întrucât nu există o legislație care să prevadă dreptul lor la despăgubiri bănești în cazul bunurilor preluate abuziv de stat și nicio jurisprudență constantă în același sens.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiție, astfel cum s-a statuat și în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuție, de vreme ce reclamanții au procedura legii speciale (Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanțele de judecată învestite cu acestea au competența și obligația de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de organele administrative implicate în aceste proceduri.

În concluzie, acțiunea directă a reclamanților, de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu nu este admisibilă. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția instanței de apel recurată de reclamanți este legală, dar, pentru considerentele prezente, care înlocuiesc pe cele ale Curții de Apel. În consecință, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte nu a avut în vedere motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal de părți, care nu au adus critici în legătură cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

II. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 487 R din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, va fi respins ca inadmisibil, deoarece această decizie a fost anulată, prin Decizia civilă nr. 1775 R din 6 iulie 2011 a aceleiași instanțe, în urma admiterii contestației în anulare formulată de același pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.A. și S.G. împotriva Deciziei nr. 229-A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Deciziei nr. 487-R din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN