ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6560/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6560/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 38/C din 10 ianuarie

2007, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamanții S.A. și S.G., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu

pârâtul Primarul municipiului Oradea, având ca obiect obligarea pârâtului la

emiterea unei dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a

imobilului teren, cu nr. top. x1 și x2, în suprafață de 911 mp, înscris în CF

y1 Oradea, situat în Oradea, str. P. sau acordarea de despăgubiri bănești

calculate la valoarea de circulație a terenurilor; în subsidiar, acordarea unui

teren în compensare. A fost menținută Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005

emisă de Primarul municipiului Oradea.

Prin Decizia nr. 271

din 7 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a admis apelul

declarat de reclamanți împotriva hotărârii sus-menționate, care a fost

desființată, și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima

instanță, pentru a se cita, în proces, și Ministerul Finanțelor Publice, în

contradictoriu cu care reclamanții au precizat că înțeleg să se judece.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 100/C din 26 martie 2008 a Tribunalului Bihor, s-a admis

acțiunea precizată, formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții

Primarul municipiului Oradea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a anulat, în parte, Dispoziția nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de primul

pârât; s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, în sumă de 232.305 euro, și

a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei

respective către reclamanți.

Această soluție a

fost menținută prin Decizia nr. 131 A din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cele două hotărâri

judecătorești menționate au fost casate în urma admiterii recursului declarat

de același pârât și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

Tribunalul Bihor, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, nr. 6507 din 11 iunie 2009, reținându-se

că nu au fost analizate toate motivele de apel și se impune rejudecarea cauzei

în raport de dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 266/C din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Bihor, s-a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți, s-a dispus

anularea, în parte, a Dispoziției nr. 5318 din 29 decembrie 2005 emisă de

Primarul municipiului Oradea, cu privire la acordarea sumelor reparatorii prin

echivalent, sub forma titlurilor de despăgubire, pentru imobilul teren, înscris

în CF nr. y1 Oradea, top x1 și x2.

S-a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor

bănești, pentru imobilul teren, în suprafață de 911 mp, înscris în CF nr. y1

Oradea, nr. top. x1 și x2, în sumă de 232.305 euro.

Intimații au fost

obligați să plătească reclamanților 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu a

aparținut defunctei B.E., ai cărei moștenitori sunt reclamanții, fiind preluat

de stat în baza Decretului de expropriere nr. 389/1989, așa cum rezultă din

înscrierile operate în CF nr. y1 Oradea, sub B. 13 și B. 14.

Imobilele nu pot fi

restituite în natură, deoarece s-au construit blocuri de locuințe.

Acest aspect a fost

reținut și de Primarul municipiului Oradea, așa cum rezultă din Dispoziția nr.

5318 din 29 decembrie 2005 emisă de acesta.

Notificarea și actele

aferente acesteia au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Așa cum s-a reținut

constant în practică, cum rezultă și din prezentul dosar, Fondul

"Proprietatea" nu este funcțional și nici nu oferă o garanție în

legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.

Mai mult decât atât,

prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost suspendată, pe o perioadă de 2 ani, emiterea

titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ca urmare, avându-se

în vedere practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

apreciindu-se că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, atâta vreme cât Fondul "Proprietatea" nu funcționează

într-o manieră susceptibilă de a acorda efectiv o despăgubire, făcând aplicarea

practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanțele

naționale față de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, s-a admis

acțiunea precizată, dispunându-se anularea, în parte, a dispoziției Primarului

municipiului Oradea, constatându-se că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, sens în care a obligat Statul

Român la plata sumei de 232.205 euro contravaloarea terenului ce nu mai poate

fi restituit în natură.

Prin Sentința civilă

nr. 408/C din 20 decembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, s-a admis

cererea formulată de petenții S.A. și S.G., s-a dispus completarea Sentinței civile

nr. 266/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 27 septembrie 2010, în

sensul că s-a introdus alineatul nr. 4 în dispozitivul sentinței, cu următorul

cuprins:

"Obligă Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305 euro către

reclamanți, cu titlu de despăgubiri."

S-a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul aceleiași sentințe, în

sensul de a se trece la pagina nr. 4, rândul 22 "sens în care va obliga

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305

euro" în loc de "sens în care va obliga Statul Român la plata sumei

de 232.305 euro" cum în mod greșit s-a trecut; de asemenea, s-a trecut la

pagina 4, rândul 23 din considerente "pârâții" în loc de "pârâtul"

și în dispozitivul sentinței, pagina nr. 5, rândul 9 "pârâții" în loc

de "intimații" cum în mod greșit s-a trecut; totodată, s-a trecut în

dispozitivul sentinței la pagina nr. 5, rândul 7 "Cf. nr. 1y Oradea"

în loc de "Cf. nr. y1 Oradea" cum în mod greșit s-a trecut.

Pentru a pronunța

această hotărâre privind completarea dispozitivului Sentinței civile nr.

266/C/2010 și îndreptare eroare materială, instanța de fond a reținut

următoarele:

Deși acțiunea

formulată de către reclamanți a fost admisă, în totalitate, astfel cum a fost

formulată și, ulterior, precizată, instanța a omis să dispună obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 232.305

euro către reclamanți, sens în care a admis cererea de completare a

dispozitivului, formulată de către petenți.

Considerând

incidente, în privința erorilor materiale sus-menționate, prevederile art. 281

C. proc. civ., instanța a dispus îndreptarea sentinței conform dispozitivului.

Prin Decizia civilă

nr. 487/2011-R din 15 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva

Sentinței civile nr. 408 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe

care a menținut-o în întregime.

S-a respins, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva

Sentinței civile nr. 266 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor,

pe care a menținut-o în întregime.

S-a luat act de

renunțarea reclamanților la judecarea recursului declarat împotriva aceleiași

sentințe civile.

Recurentul pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească

intimaților reclamanți suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Împotriva acestei

decizii a declarat contestație în anulare pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 1775/R din 06

iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a anulat decizia atacată și

s-a acordat termen de judecată a apelurilor formulate de reclamanți și de

pârâți împotriva sentințelor civile nr. 266/2010 și nr. 408/2010 pronunțate de

Tribunalul Bihor, reținându-se eroarea materială în calificarea căilor de atac,

ca fiind recursuri în loc de apeluri, precum și nepronunțarea asupra apelului

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

Sentinței civile nr. 266/2010.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 229-A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția I

civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 266/C/2010 și a sentinței civile pentru

completare dispozitiv nr. 408/C/2010, precum și apelul formulat de apelantul

Primarul municipiului Oradea împotriva Sentinței civile nr. 266/C/2010

pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în totalitate, în sensul

că:

A respins acțiunea

precizată, formulată de reclamanți, a menținut Dispoziția nr. 5318 din 29

decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Oradea.

A luat act de

renunțarea reclamanților apelanți la judecarea apelului formulat împotriva

Sentinței civile nr. 266/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În speță, prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții au contestat

Dispoziția nr. 5318/2005 emisă de Primarul municipiului Oradea, solicitând

restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, situat în Oradea, str. P.,

sau acordarea de despăgubiri bănești, ulterior invocându-se, în rejudecare și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precizându-se cererea, în sensul

obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

despăgubirilor bănești, în mod direct.

Într-adevăr, raportat

la temeiurile de drept invocate în precizările formulate, respectiv art. 1

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, practica Curții a

fost constantă, dându-se prioritate normelor din Convenție, apreciindu-se că

Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin

nefuncționarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin

echivalent, datorate în baza Legii nr. 10/2001.

Cum, însă, în

prezenta cauză, prin decizia de casare, s-a dispus în sensul analizării actelor

dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

considerente obligatorii pentru instanța de rejudecare conform art. 315 C.

proc. civ., stabilindu-se, astfel, dispozițiile aplicabile în speță, s-a

apreciat că, în mod greșit, instanța de fond nu a analizat excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de reprezentant al Statului Român, din perspectiva acestor texte de

lege, reținându-se, în consecință, că, potrivit acestor dispoziții, criticile

apelantului Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, sunt fondate.

Astfel, art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură specială pentru

acordarea despăgubirilor, stabilind că dispozițiile emise de unitățile

învestite cu soluționarea cererilor urmează a se preda, pe bază de

proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, aceasta procedând la emiterea titlului de

despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român,

neavând calitate procesuală pasivă potrivit acestor dispoziții.

Pe fondul cauzei,

analizând sentința apelată, cu luarea în considerare a îndrumărilor cuprinse în

decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut

următoarele:

Prin Dispoziția nr.

5318 din 29 decembrie 2005, s-a respins cererea de restituire în natură sau

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul teren, cu număr top. x1 și x2,

în suprafață de 911 mp, situat în Oradea, str. P., constatându-se calitatea de

persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub

forma titlurilor de despăgubire a numitei B.E., respectiv calitatea

reclamanților, de moștenitori ai titularei, înaintându-se notificarea și actele

aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așa cum rezultă din

actele dosarului, terenul revendicat este ocupat de blocuri de locuințe,

conform notei interne nr. 177732/2003 emisă de Consiliul local Oradea,

Administrația Patrimoniului Imobiliar, astfel încât restituirea terenului în

natură nu este posibilă, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001, terenul nefiind

liber în sensul legii. În consecință, măsurile reparatorii se stabilesc prin

echivalent.

Potrivit art. 11

alin. (8) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de

către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv.

Într-adevăr în speță,

nu poate fi reținut acordul persoanei îndreptățite privind modalitatea de

stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile în care

reclamanții contestă dispoziția emisă de primar, tocmai pentru acest

considerent, însă, aceștia au renunțat la cererea de acordare în compensare a

unui alt imobil, echivalent cu cel în litigiu. Cererea de acordare a

despăgubirilor bănești nu poate fi primită prin prisma dispozițiilor Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții

reținute prin decizia de casare, ca fiind incidente în cauză.

Așadar, prin

raportare la aceste dispoziții legale, decizia emisă de Primarul municipiului

Oradea a fost apreciată ca legală și temeinică.

Împotriva Deciziei

nr. 229-A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă au

declarat recurs reclamanții S.A. și S.G., iar împotriva Deciziei civile nr.

487-R din 15 februarie 2011 a aceleiași instanțe a declarat recurs pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor.

I. Recurenții

reclamanți au criticat Decizia nr. 229 A din 15 decembrie 2011 pentru

următoarele motive:

Instanța de apel,

respingând cererea de acordare a despăgubirilor bănești de către Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a procedat la păstrarea unei dispoziții

care nu este de natură să asigure o reparare a prejudiciului și a nedreptății

suferite de antecesoarea recurenților și de către aceștia din urmă.

Deși s-a făcut dovada

că reclamanții sunt persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001, în

urma depunerii tuturor înscrisurilor necesare, totuși, până în prezent, nu au

obținut o reparație justă, reală și concretă a prejudiciului suferit.

Mecanismul de

despăgubire avut în vedere de legea specială nu este efectiv și reprezintă o

măsură care urmărește întârzierea acordării despăgubirilor solicitate, deoarece

Fondul "Proprietatea" nu este funcțional și nici nu oferă o garanție

în legătură cu durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.

Mai mult decât atât,

prin O.U.G. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, a fost suspendată,

pe o perioadă de 2 ani, emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în prezența

incertitudinii juridice generale, generată de lipsa de claritate și coerență a

legislației aplicate, în condițiile în care Statul român este tot mai mult

antrenat în cauze asemănătoare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

instanța de fond, prin admiterea cererii, a fost cea care a procedat în mod

legal și corect, făcând aplicarea practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie, obligatorie pentru instanțele naționale.

Potrivit art. 20

alin. (2) din Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are forță

juridică supralegislativă, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori se va constata

existența unei neconcordanțe între prevederile din legislația internă și

prevederile Convenției, acestea din urmă vor avea întâietate.

În speță,

neconcordanța privește dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care

instituie obligativitatea acordării despăgubirilor prin Fondul

"Proprietatea", pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană, pe

de altă parte.

Astfel, în nenumărate

cauze contra României (cauza Brețcanu împotriva României, cauza Porțeanu

împotriva României, cauza Străin împotriva României, cauza Radu împotriva

României, Vidrașcu împotriva României, cauza Faimblat contra României, ș.a.),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că sistemul de despăgubiri

reprezentat de Fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent,

într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea

efectivă a unei compensații.

Totodată, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat că prevederile legale interne menționate

transformă dreptul de a ataca în justiție dispoziția obținută în cadrul

procedurii administrative într-un drept teoretic și iluzoriu, atâta timp cât

executarea hotărârilor judecătorești obținute se realizează printr-un mecanism

ce s-a dovedit ineficient, astfel că are loc încălcarea art. 6 din Convenție.

Ca urmare, instanța

de fond, pe baza practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, a

constatat ineficiența sistemului de despăgubiri reprezentat de Fondul

"Proprietatea" și a înlăturat de la aplicare prevederile ce

reglementează acordarea prin acest fond a despăgubirilor pentru imobile

preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, obligând Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești către

reclamanți.

În aceste

împrejurări, instanța a considerat că reclamanții au o creanță patrimonială,

certă, lichidă și exigibilă, ce intră sub incidența noțiunii de

"bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar

nerestituirea, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o

ingerință în dreptul la respectarea bunurilor recurenților.

Chiar dacă Legea nr.

10/2001 nu prevede, în mod expres, obligația Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, în

condițiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul

"Proprietatea" funcționează, în prezent, într-o manieră

corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanților într-un termen

rezonabil și în mod efectiv, față și de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, obligatorie pentru instanțele naționale, Statul Român

trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă la restituire, fie că e

vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri

bănești.

Ca atare, întrucât

Ministerul Finanțelor Publice este cel care elaborează proiectul bugetului de

stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de

stat, fiind cel care alocă tuturor instituțiilor finanțate din bugetul de stat

fondurile necesare efectuării plăților, este cel care administrează veniturile

statului și datoria publică, deci, dispune de mijloacele financiare necesare pentru

a deconta despăgubirile bănești acordate de instanța de judecată, acest

minister are calitate procesuală de reprezentant al Statului Român în prezenta

cauză, motiv pentru care se impunea ca instanța de apel să respingă apelurile

formulate și să mențină hotărârile instanței de fond.

Privarea de

proprietate, coroborată cu absența totală a unei despăgubiri de mai bine de 11

ani, i-a determinat pe recurenți să suporte vreme îndelungată o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce

nu poate fi înlăturată decât prin obținerea, în cele din urmă, a contravalorii

imobilelor preluate abuziv.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

respingerii apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dosar nu au fost

depuse întâmpinări.

I. Analizând decizia

civilă atacată de reclamanți, în raport de criticile formulate și de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel cum a fost

precizată și completată acțiunea formulată de reclamanți și cum s-a menționat

și prin Decizia irevocabilă nr. 1775 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, de admitere a contestației în anulare declarate de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenții au solicitat anularea,

în parte, a dispoziției emise de Primarul municipiului Oradea nr. 5318/2005 și

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Este adevărat că prin

Decizia de recurs nr. 6507 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a trimis cauza, spre

rejudecare, la prima instanță, printre altele, pentru soluționarea acesteia în

raport de procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent

instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dar aceasta nu înseamnă că

instanța respectivă a reținut, implicit, lipsa calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în procesul de față.

Dimpotrivă, instanța de recurs menționată a admis recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, printre altele, și pentru ca

instanța de rejudecare să se pronunțe asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a acestui pârât.

Cum temeiul juridic

al acțiunii precizate și completate de reclamanți îl reprezintă art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, trebuia verificată raportat la acest temei, iar nu la

dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin

urmare, concluzia instanței de apel care a pronunțat decizia recurată în

prezentul dosar, în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

nu are calitate procesuală pasivă în cadrul procedurii instituite prin Legea

nr. 247/2005 este nerelevantă în cauză.

În realitate,

problema de drept respectivă a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii

nr. 27/2011, obligatorie pentru instanțe conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., în sensul că, între calitatea procesuală pasivă a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și inadmisibilitatea unei acțiuni directe

îndreptate împotriva Statului, întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru obținerea

despăgubirilor bănești vizând imobile preluate abuziv în regimul trecut, are

prioritate această din urmă chestiune, care va forma obiect de verificare și în

dosarul de față.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a arătat, în cuprinsul deciziei în interesul legii

sus-menționate, că "(…) față de problema de drept ce face obiectul

recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității

procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni".

Sub aspectul

posibilității formulării unei acțiuni directe în despăgubiri pentru imobilele

preluate abuziv, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia pronunțată

în interesul legii nr. 27/2011, a stabilit că "Acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile".

Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că

primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri

speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin

dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul "specialia

generalibus derogant" - "legea specială derogă de la cea

generală".

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a

reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).

În condițiile în

care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate,

odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,

insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se

referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această

materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale

dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Și în cazul în care

imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile

reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul

nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de

a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamanții nu ar

avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate. În plus,

decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de

inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficiența

procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa

instituțiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluția este aceeași

indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura

legii speciale, pe care reclamanții trebuie să o urmeze până la obținerea

acestor despăgubiri.

De asemenea,

împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr.

446/1.07.2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanță, deoarece, Decizia în

interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunțată ulterior acestei ordonanțe, deci,

în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere,

implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunțare

(inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja, este obligatorie pentru

instanțe, în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., având

aceeași forță juridică, cu cea a unei legi.

În plus, susținerea

recurenților în sensul că sunt îndreptățiți la despăgubirile bănești, astfel

cum a considerat și prima instanță, deoarece ar avea "un bun" conform

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt

întemeiate. Astfel, recurenții nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă și

nici nu au beneficiat de o asemenea hotărâre pe parcursul fazelor procesuale

anterioare ale litigiului, care să le recunoască dreptul la despăgubiri bănești

pentru imobilul preluat. Nu au nicio speranță legitimă cu privire la obținerea

unor astfel de despăgubiri, întrucât nu există o legislație care să prevadă

dreptul lor la despăgubiri bănești în cazul bunurilor preluate abuziv de stat

și nicio jurisprudență constantă în același sens.

În ceea ce privește

încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la

dreptul de acces la justiție, astfel cum s-a statuat și în Decizia în interesul

legii nr. 27/2011, nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării

directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului

în discuție, de vreme ce reclamanții au procedura legii speciale (Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii

cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în

urma exercitării cărora instanțele de judecată învestite cu acestea au

competența și obligația de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor

pronunțate de organele administrative implicate în aceste proceduri.

În concluzie,

acțiunea directă a reclamanților, de obligare a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în

litigiu nu este admisibilă.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că soluția instanței de apel recurată de reclamanți este legală, dar,

pentru considerentele prezente, care înlocuiesc pe cele ale Curții de Apel. În

consecință, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La pronunțarea

acestei decizii, Înalta Curte nu a avut în vedere motivul de recurs reglementat

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal de părți, care nu au

adus critici în legătură cu interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința

schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

II. Recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei

civile nr. 487 R din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, va fi respins ca inadmisibil, deoarece această decizie a fost anulată,

prin Decizia civilă nr. 1775 R din 6 iulie 2011 a aceleiași instanțe, în urma

admiterii contestației în anulare formulată de același pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.A. și S.G. împotriva Deciziei nr.

229-A din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, împotriva Deciziei nr. 487-R din 15 februarie 2011 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN