ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7634/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7634/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1873/C din data de 21

octombrie 2011, pronunțată în Dosar nr. 534/111/2010, Tribunalul Bihor a

admis în parte cererea

formulată de către reclamanta M.E.-J., dom. în București, str. M.A.C. nr. 6, ap.

2, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, str. D.C.

nr. 2, jud. Bihor și cu chemata în garanție Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor,

cu sediul în București, C.F. nr. 202, sector 1 și în consecință:

A obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, la 4000 RON cu titlu de despăgubiri.

A respins cererea de chemare

în garanție.

A respins restul pretențiilor.

A obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, la 1000 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Notificarea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în Oradea str. G.C. nr. 2, înscris

în CF nr. AA Oradea, nr. top XX și nr. top YY a fost formulată la data de 18 iunie

2001 și soluționată doar la data de 29 iulie 2009 prin dispoziția nr. 3956 a Primarului

Mun. Oradea, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 notificatoarei M.E.–J. pentru imobilul descris mai sus,

reprezentând în natură casă și teren în suprafață de 957 mp și care nu poate fi

restituit în natură.

Din adresele comunicate

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că, dosarul reclamantei M.E.–J.

ce conține dispoziția nr. 3956/2009 a Primarului Mun. Oradea a fost înregistrată

în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale. Rezultă așadar că, notificarea reclamantei,

deși s-a înregistrat în anul 2001, nu a primit nici până în prezent o executare.

Legea fundamentală a României

consacră în art. 21 alin. (3) dreptul părții la soluționarea cauzei într-un termen

rezonabil, drept ce este reglementat și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Durata excesivă a procedurii este de natură să lezeze prevederile art. 6

parag. 1 din Convenție și să le lipsească de orice efect util.

Angajarea răspunderii

statului se realizează, în prezenta speță, exclusiv pentru încălcare dreptului reclamantei

la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.

Statul, ca persoană responsabilă,

răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice

organelor sale, în calitate de garant al legalității și independenței actului de

justiție. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

În ceea ce privește întinderea

prejudiciului, nu trebuie neglijată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care în cauze similare a acordat despăgubiri inferioare sumei de 5000 euro

pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul

duratei excesive a procedurii (cauza Balint contra României, Hotărârea din 26 ianuarie

2010; cauza Bursuc contra României - Hot. din 12 oct.2004).

Pretențiile reclamantei,

în sensul de a i se acorda suma de 1.194.000 RON despăgubiri compusă din 526.000

RON reprezentând contravaloarea actualizată a construcției (conform expertizei întocmită

de exp. M.S.) și din suma de 668.000 RON reprezentând valoarea terenului (conf.

exp. întocmită de exp. S.T.) sunt excesive față de considerentele mai sus expuse

și totodată, având în vedere faptul că reclamanta deține un titlu executoriu privind

contravaloarea construcției și a terenului, titlu reprezentat de dispozițiile

nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului Municipiului Oradea.

Așa fiind, tribunalul

a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 4000 RON cu

titlu de despăgubiri materiale în favoarea reclamantei pentru durata excesivă a

procedurii de reparare a prejudiciului cauzat, în urma preluării abuzive a imobilului

din litigiu.

Cererea de chemare în

garanței a fost respinsă.

Excepțiile invocate de

către chemata în garanței prin întâmpinare sunt nefondate. Astfel, excepția lipsei

competenței materiale a Tribunalului Bihor a fost respinsă pe considerentul că cererea

se grefează pe dispozițiile dreptului comun, și anume, disp. art. 998 – 999 C.

civ. coroborate cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

iar valoarea obiectului dedus judecății este peste 500.000 RON.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel atât reclamanta M.E.-J.t cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, iar prin decizia civilă nr. 24 din 12 aprilie 2012 au fost respinse apelurile

declarate reținându-se următoarele considerente:

Acțiunea promovată în

speță s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, Convenție ce fiind ratificată de Statul Român din

anul 1994, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituția României, face parte din dreptul

intern. Despăgubirile acordate în speță s-au întemeiat atât pe dispozițiile

art. 6 al acestei Convenții cât și pe art. 998 – 999 C. civ., deci pe calea dreptului

comun, astfel că, referitor la competența instanței de fond în soluționarea cauzei,

raportat al valoarea litigiului – de peste 500.000 RON (1.194.000 RON) potrivit

art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în mod corect Tribunalul Bihor a soluționat-o

în primă instanță.

Ca urmare, criticile aduse

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice, raportat la acest aspect sunt nefondate, nefiind incidente dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005

cu privire la calea de atac, față de valoarea litigiului, conform art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., aceasta într-adevăr este apelul nu recursul cum greșit

s-a precizat în cuprinsul sentinței, astfel că, instanța a făcut aplicarea art.

84 C. proc. civ. recalificând calea de atac din recurs în apel.

Conform deciziei nr.

27 din 14 noiembrie 2011, existând practică judiciară neunitară la nivel național,

referitor la calitatea procesuală a Statului Român în litigiile având ca obiect

acordarea de drepturi bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, în baza

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

lipsa calității procesuale pasive a acestuia, iar referitor la acțiunile prin care

s-au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiat pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, ale art. 13, a stabilit că acestea sunt inadmisibile.

Din considerentele acestei

decizii se reține faptul că, nici constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea

în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze împotriva

României, nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Procedura în

fața Fondului este una execuțională ce intervine după ce dreptul este stabilit prin

decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, rolul statului în respectarea

art. 6 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este acela de a-și construi un mecanism

apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin

care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

Acțiunile directe împotriva

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a statuat Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care se solicită despăgubiri în baza C. civ. și Convenției Europene

a Drepturilor Omului, nu pot fi primite întrucât ignoră principiul specialia generalibus

derogante, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale iar în caz de neconcordanțe între aceasta – Legea nr. 10/2001 – și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, ceea

ce nu este cazul.

Ca urmare, deși convingerea

Curții, anterior pronunțării acestei decizii, a fost în sensul reținerii calității

procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a Convenției, a admiterii acțiunilor

în despăgubiri în măsura imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluare

abuziv de Statul Român – și a rămas aceiași – fiind incidente dispozițiile art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., orice discuții apar ca neavenite, impunându-se

implicit aplicarea de către instanță a dispozițiilor deciziei nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casați și Justiție pronunțate conform art. 329 C. proc. civ., criticile

apelantei reclamante nefiind astfel fondate.

Apelanta reclamantă a

notificat Primăria Municipiului Oradea la data de 18 iunie 2001 cu cerere în vederea

acordării de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, notificare soluționată doar

la 29 iulie 2009 prin dispoziția nr. 3956 în sensul propunerii acordării de despăgubiri

în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dată de la care nici până în prezent

nu s-a făcut dovada acordării acestora, trecând peste 10 ani de la data solicitării.

Ca urmare, raportat la

acest aspect, al duratei excesive a procedurilor, în sensul art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de fond a dispus acordarea

a 4.000 RON despăgubiri pentru a asigura astfel o reparație echitabilă apelantei

reclamante. Această Convenție, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României,

face parte din dreptul intern, obligatoriu a fi aplicată de instanțe în măsura în

care se constată că au avut loc încălcări ale acesteia, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, conform acesteia și a art. 25 din Decretul nr. 31/1954 putând

fi obligat la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului încercat, nefiind

necesar ca partea să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens,

criticile aduse fiind nefondate.

S-au acordat cheltuieli

de judecată reclamantei conform art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală în speță

a Statului Român fiind evidentă, rezidând din cele expuse, că nu a luat măsurile

necesare soluționării notificării nici după 10 ani de la data formulării acesteia.

S-au acordat doar cheltuieli de judecată parțiale față de faptul că acțiunea s-a

admis doar în parte, respectiv 1000 RON onorariu avocațial parțial și onorariu expert

parțial (cel achitat fiind de 2000 RON) și nu doar onorariu avocațial cum greșit

se susține, fiind făcută o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cât și reclamanta M.E.-J.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel de către recurenți vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, reclamanta M.E.-J-

a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

O primă critică adusă

de reclamantă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare și aplicare

a legii în condițiile în care decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, nu este incidentă în

cauză, acțiunea fiind înaintată cu mult înainte de apariția acestei decizii, iar

pe de altă parte se mai invocă faptul că prin aplicarea acestei decizii se înfrânge

principiul nediscriminării deoarece există numeroase litigii în care reclamanții

au obținut prin instanță obligarea Statului la plata despăgubirilor pentru imobilele

ce nu au fost restituite în natură.

Cu privire la decizia

nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii

de secțiile unite, reclamanta mai susține că se încalcă și principiul fundamental

al oricărui stat de drept, respectiv principiul garantării dreptului de proprietate,

care trebuie să fie recunoscut inclusiv de autoritățile statului.

În acest sens se mai invocă

și practica instanței de contencios european prin care s-au conturat obligațiile

concrete ale statelor membre de a crea un cadru juridic care să respecte într-un

mod rezonabil și legitim dreptul de proprietate al foștilor proprietari deposedați

în perioada martie 1945-decembrie 1989.

În aceeași idee, se mai

arată că protecția efectivă a proprietății se referă atât la bunuri cât și la creanțele

pe care o persoană le poate pretinde, protecție ce trebuie să fie efectivă și nu

iluzorie, iar în măsura în care Statul și-a asumat obligația de despăgubire, aceasta

trebuie să fie pusă efectiv în executare, ținând seama tocmai de necesitatea respectării

atributelor de posesie și folosință pe care le presupune exercitarea dreptului de

proprietate.

Ca atare, susține recurenta

tocmai lipsirea de aceste atribute o perioadă atât de îndelungată de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și până la restituirea efectivă a valorii bunurilor

preluate ce nu pot fi restituite în natură, conduce la suportarea de către fostul

proprietar a unei sarcini disproporționate și excesive incompatibile cu cerințele

respectării art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acceași idee, recurenta

invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile

date în cauzele Străin și alții, Păduraru, Radu, Roxana Ionescu Porteanu, Cârstoiu,

Linder, Hammermazer stabilind obligația Statului Român de a proceda la despăgubirea

imediată a foștilor proprietari prin raportarea la valoarea de circulație a imobilelor

ce au fost preluate abuziv, fără a mai parcurge procedura administrativă prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

Recurentul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor, a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se susține că

instanța de apel în mod eronat meține concluziile instanței de fond cu privire la

excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor, susținând că potrivit art.

19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 competența de soliționare a cauzei revine Curții

de Apel secția de contencios asdministrativ și fiscal. în a carei rază teritorială

domiciliază reclamanta.

O altă critică vizează

lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cu atât mai mult cu cât

aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele

preluate abuziv imposibil de restituit în natură au făcut obiectul recursului în

interesul legii soluționat prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite.

Recurentul mai susține

că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu există un concurs între legea

generală și cea specială, întrucât prezenta acțiune este întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, se invocă exceptia

inadmisibilității acțiunii în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 10/2001

instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea

în natură, sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce se

finalizează prin emiterea deciziei de către Comisia Centrală.

Or, susține recurentul,

față de obiectul dedus judecății instanța în mod greșit reține răspunderea civilă

a statului pentru încălcarea dreptului reclamantei la o procedură echitabilă sub

aspectul duratei excesive.

Astfel, se invederează

că reținând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se realizează

o ingerință atât în activitatea legislativă cât și în sfera atribuțiilor Curții

Europene a Drepturilor Omului.

O ultimă critică vizează

greșita obligarea a Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de expert, menținută și de către instanța de apel, în condițiile

în care efectuarea expertizei nu se impunea în cauză.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

4, 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-pârât

a formulat critici privind soluționarea de către instanța de fond și de apel a excepțiilor

lipsei competenței materiale, lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității

acțiunii.

În ceea ce

privește excepția lipsei competenței materiale a tribunalului de a soluționa cauza

în prima instanță, se constată că aceasta a primit o corectă soluționare.

Astfel, instanțele

au fost sesizate cu o acțiune de drept comun, prin care reclamanta a solicitat,

invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligarea Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata

sumei de 1.194.000 RON

compusă din 526.000 RON – valoarea construcției și 668.000 RON valoarea terenului

pentru imobilul situat în Oradea str. C. nr. 2 înscris în CF nr. AA Oradea nr. top.

XX și nr. top. YY

,

dreptul la despăgubiri fiind recunoscut prin d

ispoziția

nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului municipiului Oradea prin care s-a propus

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Acțiunea promovată

este o acțiune de drept comun, formulată în baza art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și

art. 44 din Constituție.

Prin urmare,

instanța fiind investită cu o acțiune de drept comun, sunt aplicabile dispozițiile

C. proc. civ. privitoare la competență, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 1

lit. b), care prevăd că tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă

al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON.

Cât privesc

excepțiile lipsei calității procesuale și inadmisibilității acțiunii, se constată

că ambele sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului

la acțiune.

Legea nu prevede ordinea

în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune

doar în art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau

în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În cazul excepțiilor

de același tip, atât practica judiciară cât și doctrina au stabilit că, în lipsa

unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor

procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate.

Or, față de

problema de drept în discuție, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție

pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale.

Prin urmare,

urmează a se analiza excepția inadmisibilității acțiunii, ceea ce face de prisos

examinarea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Astfel, prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României

nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare,

câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri,

nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

De asemenea,

în cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern.

Aceasta, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare

ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în

cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă Convenția

nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabilă, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea

pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea

- fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

–constituie un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, care are

datoria de a se dota cu un arsenal

juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive

ce îi revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea

nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001,

în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege

invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de

Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire

.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză

al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire

la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului

de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și

alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența

sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate

în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

Cu atât mai

mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea

hotărârii pilot încauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul

Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a

hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze

protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare conform principiilor

consacrate de Convenție.

Este important

de subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit

că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a

alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să

reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare"

și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor

diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233

).

Nici constatarea

de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a nefuncționalității Fondului Proprietatea

nu ar putea fi invocată ca un argument al admisibilității acțiunii, deoarece procedura

în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este

stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului,

în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient

și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile

persoanelor fizice.

Chiar dacă,

așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada

eficienței mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism

există și, așa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat

evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.

Or, obligarea

directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare

a debitorului

obligației de plată, ci și o schimbare a mecanismului de achitare a despăgubirilor

stabilite.

Din această

perspectivă este incidentă excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe

art. 1 Protocol 1 adițional la Conventia Europeană a Drepturilor Omului, raportat

și la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, care prevede cu putere obligatorie în condițiile art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ. că ”acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile”.

Or, este de

reținut că argumentele legate de incidența excepției inadmisibilității acțiunii

întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, sunt de fapt cele din considerentele

deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite.

Ca atare, analiza posibilității

de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și

în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează

analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.

Din perspectiva

celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății este de reținut că instanțele

au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, fiind astfel incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care se apreciază ca fondat doar recursul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

instanței de apel pe care o m

odifică în parte în sensul admiterii apelului declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 1873 din data

de 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, ce urmează a

fi schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii înainată de reclamanta M.E.-J.,

ca inadmisibilă.

În baza acelorași considerente,

urmează a se înlătura atât obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei

de 4000 RON cu titlu de despăgubiri, cât și obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, fiind menținute celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței, și a se respinge ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.E.-J. împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva decizie nr. 24A din data

de 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Modifică în

parte decizia recurată.

Admite apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 1873

din data de 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă. Schimbă

în parte sentința apelată în sensul că:

Respinge acțiunea

reclamantei M.E.-J., ca inadmisibilă. Înlătură obligarea pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor la plata sumei de 4000 RON cu titlu de despăgubiri.

Înlătură obligarea

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.E.-J- împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 decembrie

2012.