ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7634/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1873/C din data de 21 octombrie 2011, pronunțată în Dosar nr. 534/111/2010, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de către reclamanta M.E.-J., dom. în București, str. M.A.C. nr. 6, ap. 2, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, str. D.C. nr. 2, jud. Bihor și cu chemata în garanție Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, cu sediul în București, C.F. nr. 202, sector 1 și în consecință: A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la 4000 RON cu titlu de despăgubiri.

A respins cererea de chemare în garanție. A respins restul pretențiilor. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la 1000 RON cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Notificarea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în Oradea str. G.C. nr. 2, înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top XX și nr. top YY a fost formulată la data de 18 iunie 2001 și soluționată doar la data de 29 iulie 2009 prin dispoziția nr. 3956 a Primarului Mun. Oradea, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 notificatoarei M.E.–J.

pentru imobilul descris mai sus, reprezentând în natură casă și teren în suprafață de 957 mp și care nu poate fi restituit în natură. Din adresele comunicate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că, dosarul reclamantei M.E.–J. ce conține dispoziția nr. 3956/2009 a Primarului Mun. Oradea a fost înregistrată în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale. Rezultă așadar că, notificarea reclamantei, deși s-a înregistrat în anul 2001, nu a primit nici până în prezent o executare. Legea fundamentală a României consacră în art. 21 alin. (3) dreptul părții la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, drept ce este reglementat și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Durata excesivă a procedurii este de natură să lezeze prevederile art. 6 parag. 1 din Convenție și să le lipsească de orice efect util. Angajarea răspunderii statului se realizează, în prezenta speță, exclusiv pentru încălcare dreptului reclamantei la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive. Statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor sale, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, nu trebuie neglijată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în cauze similare a acordat despăgubiri inferioare sumei de 5000 euro pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei excesive a procedurii (cauza Balint contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010; cauza Bursuc contra României - Hot. din 12 oct.2004). Pretențiile reclamantei, în sensul de a i se acorda suma de 1.194.000 RON despăgubiri compusă din 526.000 RON reprezentând contravaloarea actualizată a construcției (conform expertizei întocmită de exp. M.S.) și din suma de 668.000 RON reprezentând valoarea terenului (conf. exp.

întocmită de exp. S.T.) sunt excesive față de considerentele mai sus expuse și totodată, având în vedere faptul că reclamanta deține un titlu executoriu privind contravaloarea construcției și a terenului, titlu reprezentat de dispozițiile nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului Municipiului Oradea. Așa fiind, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 4000 RON cu titlu de despăgubiri materiale în favoarea reclamantei pentru durata excesivă a procedurii de reparare a prejudiciului cauzat, în urma preluării abuzive a imobilului din litigiu. Cererea de chemare în garanței a fost respinsă. Excepțiile invocate de către chemata în garanței prin întâmpinare sunt nefondate.

Astfel, excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Bihor a fost respinsă pe considerentul că cererea se grefează pe dispozițiile dreptului comun, și anume, disp. art. 998 – 999 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar valoarea obiectului dedus judecății este peste 500.000 RON. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta M.E.-J.t cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, iar prin decizia civilă nr. 24 din 12 aprilie 2012 au fost respinse apelurile declarate reținându-se următoarele considerente: Acțiunea promovată în speță s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Convenție ce fiind ratificată de Statul Român din anul 1994, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituția României, face parte din dreptul intern.

Despăgubirile acordate în speță s-au întemeiat atât pe dispozițiile art. 6 al acestei Convenții cât și pe art. 998 – 999 C. civ., deci pe calea dreptului comun, astfel că, referitor la competența instanței de fond în soluționarea cauzei, raportat al valoarea litigiului – de peste 500.000 RON (1.194.000 RON) potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în mod corect Tribunalul Bihor a soluționat-o în primă instanță. Ca urmare, criticile aduse de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, raportat la acest aspect sunt nefondate, nefiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 cu privire la calea de atac, față de valoarea litigiului, conform art. 282 1 alin. (1) C. proc.

civ., aceasta într-adevăr este apelul nu recursul cum greșit s-a precizat în cuprinsul sentinței, astfel că, instanța a făcut aplicarea art. 84 C. proc. civ. recalificând calea de atac din recurs în apel.

Conform deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, existând practică judiciară neunitară la nivel național, referitor la calitatea procesuală a Statului Român în litigiile având ca obiect acordarea de drepturi bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit lipsa calității procesuale pasive a acestuia, iar referitor la acțiunile prin care s-au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale art. 13, a stabilit că acestea sunt inadmisibile.

Din considerentele acestei decizii se reține faptul că, nici constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Procedura în fața Fondului este una execuțională ce intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, rolul statului în respectarea art. 6 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

Acțiunile directe împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se solicită despăgubiri în baza C. civ. și Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu pot fi primite întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogante, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea celei speciale iar în caz de neconcordanțe între aceasta – Legea nr. 10/2001 – și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, ceea ce nu este cazul.

Ca urmare, deși convingerea Curții, anterior pronunțării acestei decizii, a fost în sensul reținerii calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a Convenției, a admiterii acțiunilor în despăgubiri în măsura imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluare abuziv de Statul Român – și a rămas aceiași – fiind incidente dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., orice discuții apar ca neavenite, impunându-se implicit aplicarea de către instanță a dispozițiilor deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casați și Justiție pronunțate conform art. 329 C. proc. civ., criticile apelantei reclamante nefiind astfel fondate.

Apelanta reclamantă a notificat Primăria Municipiului Oradea la data de 18 iunie 2001 cu cerere în vederea acordării de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, notificare soluționată doar la 29 iulie 2009 prin dispoziția nr. 3956 în sensul propunerii acordării de despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dată de la care nici până în prezent nu s-a făcut dovada acordării acestora, trecând peste 10 ani de la data solicitării. Ca urmare, raportat la acest aspect, al duratei excesive a procedurilor, în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanța de fond a dispus acordarea a 4.000 RON despăgubiri pentru a asigura astfel o reparație echitabilă apelantei reclamante.

Această Convenție, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României, face parte din dreptul intern, obligatoriu a fi aplicată de instanțe în măsura în care se constată că au avut loc încălcări ale acesteia, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform acesteia și a art. 25 din Decretul nr. 31/1954 putând fi obligat la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului încercat, nefiind necesar ca partea să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens, criticile aduse fiind nefondate. S-au acordat cheltuieli de judecată reclamantei conform art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală în speță a Statului Român fiind evidentă, rezidând din cele expuse, că nu a luat măsurile necesare soluționării notificării nici după 10 ani de la data formulării acesteia.

S-au acordat doar cheltuieli de judecată parțiale față de faptul că acțiunea s-a admis doar în parte, respectiv 1000 RON onorariu avocațial parțial și onorariu expert parțial (cel achitat fiind de 2000 RON) și nu doar onorariu avocațial cum greșit se susține, fiind făcută o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cât și reclamanta M.E.-J. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către recurenți vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, reclamanta M.E.-J- a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

O primă critică adusă de reclamantă hotărârii instanței de apel vizează greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, nu este incidentă în cauză, acțiunea fiind înaintată cu mult înainte de apariția acestei decizii, iar pe de altă parte se mai invocă faptul că prin aplicarea acestei decizii se înfrânge principiul nediscriminării deoarece există numeroase litigii în care reclamanții au obținut prin instanță obligarea Statului la plata despăgubirilor pentru imobilele ce nu au fost restituite în natură. Cu privire la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii de secțiile unite, reclamanta mai susține că se încalcă și principiul fundamental al oricărui stat de drept, respectiv principiul garantării dreptului de proprietate, care trebuie să fie recunoscut inclusiv de autoritățile statului.

În acest sens se mai invocă și practica instanței de contencios european prin care s-au conturat obligațiile concrete ale statelor membre de a crea un cadru juridic care să respecte într-un mod rezonabil și legitim dreptul de proprietate al foștilor proprietari deposedați în perioada martie 1945-decembrie 1989. În aceeași idee, se mai arată că protecția efectivă a proprietății se referă atât la bunuri cât și la creanțele pe care o persoană le poate pretinde, protecție ce trebuie să fie efectivă și nu iluzorie, iar în măsura în care Statul și-a asumat obligația de despăgubire, aceasta trebuie să fie pusă efectiv în executare, ținând seama tocmai de necesitatea respectării atributelor de posesie și folosință pe care le presupune exercitarea dreptului de proprietate.

Ca atare, susține recurenta tocmai lipsirea de aceste atribute o perioadă atât de îndelungată de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și până la restituirea efectivă a valorii bunurilor preluate ce nu pot fi restituite în natură, conduce la suportarea de către fostul proprietar a unei sarcini disproporționate și excesive incompatibile cu cerințele respectării art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acceași idee, recurenta invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile date în cauzele Străin și alții, Păduraru, Radu, Roxana Ionescu Porteanu, Cârstoiu, Linder, Hammermazer stabilind obligația Statului Român de a proceda la despăgubirea imediată a foștilor proprietari prin raportarea la valoarea de circulație a imobilelor ce au fost preluate abuziv, fără a mai parcurge procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că instanța de apel în mod eronat meține concluziile instanței de fond cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor, susținând că potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 competența de soliționare a cauzei revine Curții de Apel secția de contencios asdministrativ și fiscal. în a carei rază teritorială domiciliază reclamanta. O altă critică vizează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cu atât mai mult cu cât aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură au făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Recurentul mai susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu există un concurs între legea generală și cea specială, întrucât prezenta acțiune este întemeiată pe dreptul comun. Astfel, se invocă exceptia inadmisibilității acțiunii în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură, sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea deciziei de către Comisia Centrală. Or, susține recurentul, față de obiectul dedus judecății instanța în mod greșit reține răspunderea civilă a statului pentru încălcarea dreptului reclamantei la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.

Astfel, se invederează că reținând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se realizează o ingerință atât în activitatea legislativă cât și în sfera atribuțiilor Curții Europene a Drepturilor Omului. O ultimă critică vizează greșita obligarea a Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, menținută și de către instanța de apel, în condițiile în care efectuarea expertizei nu se impunea în cauză. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-pârât a formulat critici privind soluționarea de către instanța de fond și de apel a excepțiilor lipsei competenței materiale, lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii.

În ceea ce privește excepția lipsei competenței materiale a tribunalului de a soluționa cauza în prima instanță, se constată că aceasta a primit o corectă soluționare. Astfel, instanțele au fost sesizate cu o acțiune de drept comun, prin care reclamanta a solicitat, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.194.000 RON compusă din 526.000 RON – valoarea construcției și 668.000 RON valoarea terenului pentru imobilul situat în Oradea str. C. nr. 2 înscris în CF nr. AA Oradea nr. top. XX și nr. top. YY , dreptul la despăgubiri fiind recunoscut prin d ispoziția nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului municipiului Oradea prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Acțiunea promovată este o acțiune de drept comun, formulată în baza art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 44 din Constituție. Prin urmare, instanța fiind investită cu o acțiune de drept comun, sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. privitoare la competență, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b), care prevăd că tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON. Cât privesc excepțiile lipsei calității procesuale și inadmisibilității acțiunii, se constată că ambele sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.

Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. În cazul excepțiilor de același tip, atât practica judiciară cât și doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate. Or, față de problema de drept în discuție, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale.

Prin urmare, urmează a se analiza excepția inadmisibilității acțiunii, ceea ce face de prisos examinarea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. De asemenea, în cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabilă, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități –constituie un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire . În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot încauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233 ). Nici constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a nefuncționalității Fondului Proprietatea nu ar putea fi invocată ca un argument al admisibilității acțiunii, deoarece procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.

Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și o schimbare a mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Din această perspectivă este incidentă excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 1 Protocol 1 adițional la Conventia Europeană a Drepturilor Omului, raportat și la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care prevede cu putere obligatorie în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

că ”acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile”. Or, este de reținut că argumentele legate de incidența excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, sunt de fapt cele din considerentele deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Ca atare, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni. Din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății este de reținut că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care se apreciază ca fondat doar recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei instanței de apel pe care o m odifică în parte în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 1873 din data de 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, ce urmează a fi schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii înainată de reclamanta M.E.-J., ca inadmisibilă.

În baza acelorași considerente, urmează a se înlătura atât obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 4000 RON cu titlu de despăgubiri, cât și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, și a se respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.-J. împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 1873 din data de 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă. Schimbă în parte sentința apelată în sensul că: Respinge acțiunea reclamantei M.E.-J., ca inadmisibilă. Înlătură obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 4000 RON cu titlu de despăgubiri.

Înlătură obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.-J- împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.