ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5623/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 258 din 13 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamanților N.M., N.N. și C.M., prin care aceștia au solicitat instanței de judecată anularea dispoziției din 30 iulie 2003 a primarului municipiului Oradea, obligarea unității deținătoare la restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, iar în subsidiar, obligarea A.P.A.P.S. la acordarea de măsuri reparatorii, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri și obligarea fiecărui pârât la plata de daune cominatorii. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că antecesorul reclamanților, I.C.

a fost asociat comanditat, fondator al SC O. SRL, deținând o cotă de 65% din capitalul social, ulterior această cotă reducându-se la 50%, societatea fiind naționalizată în 1948, iar cu privire la imobilele înscrise în CF Oradea, instanța a constatat că acestea, anterior anului 1947 au aparținut lui W.C., iar din anul 1947 se aflau în proprietatea lui M.C., SC O. SRL nefiind proprietatea acestora, iar faptul că societatea a fost naționalizată concomitent cu imobilele menționate, nu conferă nici un drept reclamanților la restituirea acestora. Prin decizia civilă nr. 191 din 19 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea a fost admis apelul reclamanților, s-a anulat dispoziția primarului, s-a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru cota de 50% din activele SC O. SRL și au fost obligați pârâții la înaintarea documentației aferente notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a ținut seama de precizarea reclamanților în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru activele societății ce se regăsesc în inventarul întocmit cu ocazia naționalizării. Prin decizia civilă nr. 6807 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile pârâților A.V.A.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și primarul municipiului Oradea și reclamanților C.C. și S.M., a fost casată decizia recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecare, instanța supremă reținând că nu s-a stabilit exact starea de fapt și care era entitatea aptă să acorde despăgubiri, instanța de apel a acordat altceva decât s-a cerut, nu s-a stabilit clar dacă societatea comercială care a preluat patrimoniul fostei SC O. SRL nu mai există sau nu mai poate fi identificată.

După rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 154 din 16 august 2008, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința civilă nr. 258 din 13 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, a anulat dispoziția primarului, a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a 828.234,75 lei, contravaloare a 50% din acțiunile SC O. SRL, fiind respinsă acțiunea formulată împotriva A.V.A.S. Instanța de apel a reținut că SC O. SRL a fost naționalizată în 1948, devenind Întreprinderea V.R., apoi Întreprinderea T.C., iar după 1989 SC C. SA, astfel că obligația de plată aparține Statului Romăn, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nu A.V.A.S.

Împotriva deciziei civile nr. 154 din 16 august 2008 a Curții de Apel Oradea au declarat recurs pârâții D.G.F.P. Bihor și primarul municipiului Oradea, iar prin decizia civilă nr. 9902 din 4 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul pârâtei D.G.F.P. Bihor, s-a admis recursul pârâtului primarul municipiului Oradea, a fost modificată în tot decizia recurată, în sensul respingerii apelului reclamanților.

Pentru a statua astfel, instanța supremă a reținut că, în mod just dispoziția primarului a fost de respingere a notificării, întrucât autorul reclamanților nu a deținut niciodată în proprietate imobilul revendicat, ci doar în acesta și-a desfășurat activitatea SC O. SRL, instanța constatând că autorul reclamantelor nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 deoarece doar persoanele fizice, asociați ai persoanelor juridice, care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării, au dreptul la măsuri reparatorii. Ori, imobilele revendicate nu au aparținut în proprietatea fostei SC O. SRL Oradea. Împotriva deciziei civile nr. 9902 din 4 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a formulat contestație în anulare reclamantul N.N., întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., arătând că nu a fost citat la judecarea recursului și a aflat existența deciziei civile nr. 9902 din 4 decembrie 2009 la 15 februarie 2010, o dată cu comunicarea acesteia. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru motivele ce succed: Căile de atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Analizând cu precădere actele de procedură întocmite în dosarul nr. 80/35/2008 al Înaltei curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, se poate observa faptul că, atât pentru termenul din 26 iunie 2009, cât și pentru termenul din 4 decembrie 2009, citativele au fost întocmite cu omisiunea reclamantului N.N., astfel că procedura de citare la data soluționării recursurilor a fost viciată. Astfel, se constată că reclamantului N.N. i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, din perspectiva publicității, egalității armelor și contradictorialității, dreptul la apărare al acestei părți fiind, de asemenea, obstrucționat. Publicitatea procedurii, atât ca drept individual al părții, cât și ca garanție instituțională, presupune, mai ales, ca probele sa fie dezbătute în public, cu respectarea contradictorialității.

Egalitatea armelor este concepută ca drept al fiecărei părți de a lua cunoștință de toate actele dosarului, apărările, cererile prezentate judecătorului și de a le discuta în fața acestuia într-o procedură contradictorie, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie plasată într-o poziție vădit dezavantajoasă în raport de celelalte părți. Din cele ce preced, rezultă că cele trei componente ale dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - publicitatea, egalitatea de arme și contradictorialitatea, sunt interpretate și analizate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în strânsă legătură, interferând și condiționându-se reciproc.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiată cererea reclamantului N.N., întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel că anulează decizia contestată și fixează termen la 3 martie 2011 pentru judecata pe fond a recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de către contestatorul N.N. împotriva deciziei civile nr. 9902 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Anulează decizia civilă nr. 9902 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Fixează termen pentru judecata pe fond a recursului la data de 3 martie 2011, cu citarea tuturor părților.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.