ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5623/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 258 din 13 aprilie 2006 a

Tribunalului Bihor, secția civilă, s-a respins acțiunea

reclamanților N.M., N.N. și C.M., prin care aceștia au solicitat

instanței de judecată anularea dispoziției din 30 iulie 2003 a

primarului municipiului Oradea, obligarea unității

deținătoare la restituirea în natură a imobilului situat în

Oradea, iar în subsidiar, obligarea A.P.A.P.S. la acordarea de măsuri

reparatorii, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri și

obligarea fiecărui pârât la plata de daune cominatorii.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că antecesorul reclamanților,

I.C. a fost asociat comanditat, fondator al SC O. SRL, deținând o

cotă de 65% din capitalul social, ulterior această cotă

reducându-se la 50%, societatea fiind naționalizată în 1948, iar cu

privire la imobilele înscrise în CF Oradea, instanța a constatat că

acestea, anterior anului 1947 au aparținut lui W.C., iar din anul 1947 se

aflau în proprietatea lui M.C., SC O. SRL nefiind proprietatea acestora, iar

faptul că societatea a fost naționalizată concomitent cu

imobilele menționate, nu conferă nici un drept reclamanților la

restituirea acestora.

Prin decizia civilă nr. 191 din

19 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea a fost admis apelul

reclamanților, s-a anulat dispoziția primarului, s-a constatat

că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent, pentru cota de 50% din activele SC O. SRL și

au fost obligați pârâții la înaintarea documentației aferente

notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prima instanță nu a

ținut seama de precizarea reclamanților în sensul că

solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru activele

societății ce se regăsesc în inventarul întocmit cu ocazia

naționalizării.

Prin decizia civilă nr. 6807

din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

s-au admis recursurile pârâților A.V.A.S., Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și primarul municipiului Oradea și

reclamanților C.C. și S.M., a fost casată decizia recurată

și cauza a fost trimisă spre rejudecare, instanța supremă

reținând că nu s-a stabilit exact starea de fapt și care era

entitatea aptă să acorde despăgubiri, instanța de apel a

acordat altceva decât s-a cerut, nu s-a stabilit clar dacă societatea

comercială care a preluat patrimoniul fostei SC O. SRL nu mai există

sau nu mai poate fi identificată.

După rejudecarea apelului, prin

decizia civilă nr. 154 din 16 august 2008, Curtea de Apel Oradea a admis

apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința civilă nr. 258

din 13 aprilie 2006 a Tribunalului Bihor, a admis acțiunea astfel cum a

fost precizată, a anulat dispoziția primarului, a fost obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a 828.234,75 lei,

contravaloare a 50% din acțiunile SC O. SRL, fiind respinsă

acțiunea formulată împotriva A.V.A.S.

Instanța de apel a reținut

că SC O. SRL a fost naționalizată în 1948, devenind Întreprinderea

V.R., apoi Întreprinderea T.C., iar după 1989 SC C. SA, astfel că

obligația de plată aparține Statului Romăn, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și nu A.V.A.S.

Împotriva deciziei civile nr. 154

din 16 august  2008 a Curții de Apel Oradea au declarat recurs

pârâții D.G.F.P. Bihor și primarul municipiului Oradea, iar prin

decizia civilă nr. 9902 din 4 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins ca nefondat recursul pârâtei D.G.F.P. Bihor, s-a

admis recursul pârâtului primarul municipiului Oradea, a fost modificată

în tot decizia recurată, în sensul respingerii apelului

reclamanților.

Pentru a statua astfel,

instanța supremă a reținut că, în mod just dispoziția

primarului a fost de respingere a notificării, întrucât autorul

reclamanților nu a deținut niciodată în proprietate imobilul

revendicat, ci doar în acesta și-a desfășurat activitatea SC O.

SRL, instanța constatând că autorul reclamantelor nu se

încadrează în ipoteza prevăzută de art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001

deoarece doar persoanele fizice, asociați ai persoanelor juridice, care

dețineau imobilele și alte active în proprietate la data

preluării, au dreptul la măsuri reparatorii. Ori, imobilele

revendicate nu au aparținut în proprietatea fostei SC O. SRL Oradea.

Împotriva deciziei civile nr. 9902

din 4 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală a formulat contestație în anulare reclamantul N.N.,

întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

arătând că nu a fost citat la judecarea recursului și a aflat

existența deciziei civile nr. 9902 din 4 decembrie 2009 la 15 februarie

2010, o dată cu comunicarea acesteia.

Analizând contestația în

anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru

motivele ce succed:

Căile de atac, respectiv

condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică

deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze

care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Cazurile în care poate fi

promovată contestația în anulare obișnuită sunt două:

când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat

pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și

când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.

Analizând cu precădere actele

de procedură întocmite în dosarul nr. 80/35/2008 al Înaltei curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, se poate observa faptul că, atât pentru

termenul din 26 iunie 2009, cât și pentru termenul din 4 decembrie 2009,

citativele au fost întocmite cu omisiunea reclamantului N.N., astfel că

procedura de citare la data soluționării recursurilor a fost

viciată.

Astfel, se constată că

reclamantului N.N. i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, din

perspectiva publicității, egalității armelor și contradictorialității,

dreptul la apărare al acestei părți fiind, de asemenea,

obstrucționat.

Publicitatea procedurii, atât ca

drept individual al părții, cât și ca garanție

instituțională, presupune, mai ales, ca probele sa fie dezbătute

în public, cu respectarea contradictorialității. Egalitatea armelor

este concepută ca drept al fiecărei părți de a lua

cunoștință de toate actele dosarului, apărările,

cererile prezentate judecătorului și de a le discuta în fața

acestuia într-o procedură contradictorie, astfel încât niciuna dintre

părți să nu fie plasată într-o poziție vădit

dezavantajoasă în raport de celelalte părți.

Din cele ce preced, rezultă

că cele trei componente ale dreptului la un proces echitabil, în sensul art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - publicitatea,

egalitatea de arme și contradictorialitatea, sunt interpretate și

analizate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

strânsă legătură, interferând și condiționându-se

reciproc.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată întemeiată cererea reclamantului N.N.,

întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

astfel că anulează decizia contestată și fixează

termen la 3 martie 2011 pentru judecata pe fond a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite contestația în anulare

formulată de către contestatorul N.N. împotriva deciziei civile nr.

9902 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Anulează decizia civilă nr.

9902 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Fixează termen pentru judecata

pe fond a recursului la data de 3 martie 2011, cu citarea tuturor

părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.