ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6807/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 258 din 13 aprilie 2006, Tribunalul Bihor Oradea a respins contestația formulată de contestatorii N.M., N.N. și C.M., decedat în cursul procesului și continuată de moștenitorii acestuia C.C. și S.M.M., împotriva dispoziției nr. 1177 din 30 iulie 2003, emisă de primarul municipiului Oradea, în contradictoriu cu intimații Instituția Primarului municipiului Oradea, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.V.A.S. și Prefectura județului Bihor, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că primarul municipiului Oradea, prin dispoziția nr. 1177 din 30 iulie 2003, a respins cererea de restituire a imobilului situat în Oradea, reținând că solicitanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorului lor la data preluării imobilului de către Statul Român.

În luna decembrie 1943 a fost încheiată căsătoria între C.I., decedat la data de 13 februarie 1968 și N.M., căsătorie desfăcută prin sentința civilă nr. 213 din 18 martie 1949. Din această căsătorie a rezultat C.M.I., născut la data de 22 februarie 1945, decedat în cursul procesului, la data de 29 noiembrie 2005. La data de 2 august 1945 s-a înființat SCS O.I.I.C. C, iar, potrivit actului constitutiv, antecesorul contestatorilor era asociat comanditat cu răspundere nelimitată, cu o participațiune în pierderile și beneficiile societății cu o cotă de 65 %, iar L.A. deținea o cotă de 35 %. A reținut tribunalul, că la data constituirii, capitalul social a fost în numerar, în sumă de 5.000.000 lei.

Ulterior cota de participație a defunctului C.I. s-a redus la 50 %, intrând ca asociat și numitul Ș.A. cu 25 %, iar L.A. și-a redus cota de participare. Imobilele înscrise în C.F. nr. 6774 și nr. 11397 a orașului Oradea, cu nr. top 5073/7, 5072/8, 5074, 5075/1, 5060/8 și 5073 au aparținut, anterior anului 1947, în proprietate, numitului W.C., iar în anul 1947, prin încheierea cu nr. 6028/1947, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui M.C., văduva defunctului F.M. Rezultă că, asupra imobilelor care fac obiectul pricinii, ing. C.I.

nu a fost înscris niciodată ca proprietar tabular și nu s-a făcut dovada că imobilele au fost proprietatea societății la care antecesorul contestatorilor a fost acționar, societate naționalizată în anul 1948. Împrejurarea că societatea naționalizată și-a desfășurat activitatea în aceste imobile și că odată cu naționalizarea societății au fost preluate și imobilele nu conferă societății sau vreunuia dintre asociați un drept de proprietate. Tribunalul a reținut că dispoziția contestată este legală, pentru că antecesorul contestatorilor nu a fost proprietar asupra vreunei cote părți din imobile. Utilajele societății fac obiectul notificării adresate Prefecturii județului Bihor pentru acordarea de despăgubiri, iar excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții A.V.A.S.

și Statul Român se respinge, deoarece aceste instituții sunt implicate în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 191 din 19 decembrie 2006, a admis apelul declarat de contestatorii N.M., S.M. și C.C., a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 1177 din 30 iulie 2003, a constatat că petenții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 50 % din activele S.N.C.O. Oradea, naționalizată conform Legii nr. 119/1948 și au fost obligați pârâții să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 și să înainteze documentația aferentă notificării petenților, Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor. Instanța de apel a reținut că, prin acțiune, reclamanții N.M., N.N.

și C.M. (decedat având ca moștenitori pe C.C. și S.M.) au cerut să se anuleze dispoziția nr. 1177/2002 emisă de primarul municipiului Oradea și să fie obligat deținătorul imobilului naționalizat să le restituie bunul în natură, iar în situația în care bunul a fost privatizat să fie obligată pârâta A.P.A.P.S. la restituirea prin echivalent a imobilelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor stabilite. Reclamanții și-au precizat apoi acțiunea, arătând că solicită anularea dispoziției și obligarea pârâților de rândul 2-3 la restituirea prin echivalent a fabricii naționalizate, conform cotei de participare în societate de 65 %, cotă parte pe care au precizat-o ulterior la 50 %, renunțând la restul capetelor de cerere.

A reținut instanța de apel că, potrivit actului depus la dosar, încheiat la data de 2 august 1945, s-a înființat S.C.S., sub firma ing. I.C. & C.O., la care era asociat comanditat cu răspundere nelimitată și antecesorul reclamanților, cu o cotă de 65 % la pierderile și beneficiile societății. Capitalul societății era de 5 milioane lei, plătiți în numerar de către asociați (4 milioane asociatul comanditat și 1 milion cel comanditar). Ulterior, cota de participare a antecesorului apelanților s-a redus la 50 %, iar această societate a fost naționalizată. La dosar este depus, în copie, inventarul privind evaluarea materiilor prime fabricate, semifabricate și accesorii ale societății.

A reținut instanța de apel, că este reală reținerea de către prima instanță că imobilele în care și-a desfășurat activitatea societatea O., reprezentând construcții și teren, nu au fost proprietatea tabulară a antecesorului reclamanților-apelanți, însă aceștia și-au precizat acțiunea, în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru activele care se regăsesc în inventarul întocmit la 11 iunie 1948 cu ocazia naționalizării. Articolul 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar apelanții-reclamanți, care au dovedit calitatea lor de moștenitori legali ai defunctului C.I., asociat la societatea naționalizată, beneficiază, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii.

De aceea, reclamanții sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit cotei de 50 % din activele societății. Excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intimata A.V.A.S. București, este nefondată, pentru că la data formulării notificării adresată primarului municipiului Oradea nu era cunoscut de către reclamanți deținătorul imobilului. Dispoziția emisă de primar a fost contestată și doar pe parcursul procesului aceștia și-au precizat obiectul cererii, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conferă instituției care a efectuat privatizarea calitate de parte „într-un litigiu de genul celui dedus judecății în prezenta cauză”. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.C.

și S.M., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei N.M. și pârâții A.V.A.S., Instituția Primarului municipiului Oradea și D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. Recurenții-reclamanți, invocând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, deoarece nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată, constând în onorariul expertului, că măsurile reparatorii nu se acordă pentru activele societății, ci pentru acțiunile deținute la întreprinderea naționalizată și că instanțele nu s-au pronunțat asupra precizării de acțiune de la fila 145 dosar, în care s-a arătat că obiectul cererii îl formează „restituirea în echivalent bănesc a fabricii naționalizate, conform cotei de participare în societate” și mențiunii din încheierea de la termenul din data de 10 februarie 2005 că nu se solicită restituirea imobilului, ci cota de 50 % din patrimoniul societății.

Au arătat recurenții-reclamanți, că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar art. 31 alin. (3) și (4) din lege prevede cum se calculează valoarea despăgubirilor. În această situație, recalcularea valorii acțiunilor se face „în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil”. Au mai arătat recurenții-reclamanți, că în ipoteza admiterii contestației, instanța nu poate obliga persoana notificată „să dea o nouă soluție administrativă”, ci trebuie să pronunțe o hotărâre care să poată fi pusă direct în executare.

De aceea, dispunând continuarea procedurii administrative, instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, rezumându-se la a constata calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri, iar dacă dosarul este trimis Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor nu există garanția că această comisie se va conforma hotărârii judecătorești, pentru că evaluarea judiciară nu îi este opozabilă și instanța nu a obligat pârâții la restituirea prin echivalent în cuantumul stabilit de expert. Comisia Centrală stabilește măsuri prin acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea, care nu este de natură să satisfacă cererea de despăgubiri. În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Togănel și Grădinaru împotriva României a reținut că acest fond nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații.

Într-un mod asemănător s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Radu împotriva României, constatând încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții-reclamanți au mai susținut, că cererea trebuie să fie soluționată într-un termen rezonabil, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) al Primului Protocol, teza întâi, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar termenul rezonabil în procedurile civile poate cuprinde și durata unor proceduri administrative și se întinde și asupra procedurilor de executare a hotărârilor judecătorești. Pentru că de la data notificării (14 februarie 2002) a trecut un termen lung, în ipoteza revenirii la o procedură administrativă, în înțelesul art. 6 paragraful 1 din convenție, există situația violării dreptului la un proces în termen rezonabil.

Au mai susținut recurenții-reclamanți, că despăgubirea prin echivalent bănesc este singura modalitate de despăgubire efectivă pentru întreprinderea naționalizată abuziv în anul 1948 și că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, pentru că este greșit motivată prin invocarea art. 16 din Legea nr. 247/2005, deși textul nu are nici o legătură cu prezenta cauză. Acest text nu face referiri la retrimiterea dosarului la faza administrativă a soluționării notificării. Pârâta A.V.A.S., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, pentru a fi în concordanță cu prevederile legale entitățile investite cu soluționarea cererilor nu transmit direct notificările înregistrate, ci în prealabil este obligatoriu ca acestea să se pronunțe asupra calității de persoane îndreptățite a petenților.

Recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții nu au urmat procedura administrativă, pentru că nu au înregistrat notificare la A.V.A.S. prin care să solicite măsuri reparatorii, iar reținerea ca fiind dovedită împrejurarea că s-a făcut dovada calității de asociat a defunctului C.I. se datorează aprecierii necoroborate a probatoriului administrat în cauză și interpretării nesistematice a prevederilor Legii nr. 10/2001. Pentru dovedirea calității de asociat a autorului intimaților-reclamanți la momentul naționalizării, potrivit art. 32.1 și art. 32.2 din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, trebuia depus la dosar extrasul de pe registrul acționarilor.

În cauză, față de obiectul acțiunii și de probele administrate, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 32 din Legea nr. 10/2001, pentru că din analiza art. 3 alin. (1) lit. b) din lege sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociați ai persoanelor juridice care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării în mod abuziv, iar art. 32 alin. (3) din Legea nr. 247/2005, prin care a fost modificat art. 32 din Legea nr. 10/2001, prevede că măsurile reparatorii se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice.

Față de prevederile acestui text, se impunea identificarea persoanelor juridice care, după naționalizare, au preluat patrimoniul fabricii O. Oradea, la care antecesorul reclamanților a fost asociat/acționar. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada preluării patrimoniului societății naționalizate de către o societate privatizată de A.V.A.S. De aceea, există ipoteza art. 31 alin. (3) din lege care prevede că atunci când societatea comercială nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate, persoanei îndreptățite i se vor acorda măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1), prin ordin al ministrului finanțelor publice.

Recurenta-pârâtă a mai susținut, că pentru a fi incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, și art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, trebuie dovedită calitatea de acționar cu extras din registrul acționarilor la societatea naționalizată, la data preluării abuzive (iunie 1948), iar, conform art. 31 alin. (4) din lege, recalcularea valorii acțiunilor se face pe baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil. Or, în prezenta cauză, nu s-au depus documente care să releve structura de acționariat a societății la data naționalizării. Instituția primarului municipiului Oradea, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a reținut că imobilele în care a funcționat societatea O. (construcții și teren) nu au aparținut intimaților-reclamanți, și că aceștia au precizat că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru activele societății.

A mai susținut că, față de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, pentru că intră sub incidența Legii nr. 10/2001 doar imobilele, construcții sau teren, iar aceștia nu au fost proprietari ai construcțiilor sau terenului solicitat. Societatea O. Oradea nu a fost proprietara imobilului, iar faptul că autorul reclamanților a fost acționar la această societate nu le conferă dreptul la măsuri reparatorii, pentru că prin active se înțelege totalitatea bunurilor unei societăți, iar imobilul solicitat nu era în patrimoniul societății. În recursul declarat de D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, fără să se invoce vreun motiv de recurs, s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă doar în condițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat, că lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice rezultă și din art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care prevede ce atribuții are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând recursurile, în limita criticilor formulate, se constată că sunt fondate și vor fi admise, pentru următoarele considerente. Prin cererea înregistrată la tribunal, la data de 9 octombrie 2003, reclamanții au chemat în judecată pe recurenții-pârâți și pe Prefectura județului Bihor, formulând mai multe capete de cerere, însă, prin precizările consemnate în încheierea de ședință din data de 10 februarie 2005 și în cererea aflată la fila 145 din dosarul tribunalului, au solicitat ca pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.P.A.P.S.

(în prezent A.V.A.S.) să fie obligați să le plătească echivalentul bănesc al cotei din patrimoniul societății deținută de autorul lor. În cererea de apel, reclamanții au precizat că familia lor a fost proprietara acțiunilor societății, că solicită despăgubiri pentru aceste acțiuni și că terenul și clădirile au aparținut altor persoane care nu au avut calitatea de acționari ai societății, iar în drept au invocat prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. De aceea, susținerea recurenților-reclamanți că au solicitat măsuri reparatorii pentru acțiunile deținute la întreprinderea naționalizată este întemeiată. Instanța de apel nesocotind dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și fără să stabilească dacă au fost înregistrate notificări și documentații la cei patru pârâți, a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 50 % din activele societății în nume colectiv „O.

Oradea, active care nu sunt individualizate, și a obligat pe toți pârâții să înainteze documentația aferentă notificării, Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor. În decizia atacată sunt indicate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, însă, potrivit art. 31 alin. (1) din lege „Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”. Alineatul (3) al art. 31 stabilește care este instituția obligată să propună măsurile reparatorii și în ce condiții se face propunerea, iar în alin. (4), textul prevede care este modalitatea de recalculare a valorii acțiunilor.

Acordând altceva decât s-a cerut de către apelanții-reclamanți și nesocotind dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și nu a stabilit deplin situația de fapt la care, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte să poată aplica corect dispozițiile legale incidente în cauză. Potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii nu se propun de mai multe entități, așa cum s-a hotărât prin decizia atacată.

Textul prevede, în alin. (3), că aceste măsuri se propun, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, fie prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice la care persoanele îndreptățite sau autorii lor au deținut acțiuni, fie prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate. Prin urmare, obligată să facă propunerea pentru măsuri reparatorii este instituția publică implicată în privatizare sau, după caz, ministrul finanțelor publice, iar susținerea recurentei A.V.A.S.

că pentru a se stabili dacă obligația aparține instituției care a făcut privatizarea ori ministrului finanțelor publice trebuia identificată societatea comercială care a preluat patrimoniul societății O. Oradea, precum și instituția publică implicată în privatizarea acestei societăți, este întemeiată. Susținerea recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor) că are calitate procesuală numai în acțiunile întemeiate pe art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiată, însă, așa cum s-a arătat, ministrul finanțelor publice are obligația să propună măsurile reparatorii numai în ipoteza în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat niciodată, iar, în cauză, nu s-au administrat probe pentru dovedirea acestor împrejurări.

În privința acțiunilor întemeiate pe art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text indicat de recurent, calitate procesuală pasivă are statul prin Ministerul Finanțelor Publice și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu. Față de prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru recalcularea valorii acțiunilor trebuie depus la dosar ultimul bilanț contabil al S.C.S.O. Oradea, iar pentru dovedirea calității de asociat a autorului reclamantelor trebuie depus extras de pe registrul prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. nemodificat. Și susținerea recurentei Instituția Primarului municipiului Oradea că nu se puteau acorda măsuri reparatorii pentru imobilul, teren și clădire, este întemeiată, deoarece chiar recurenții-reclamanți au confirmat faptul că imobilul nu a aparținut societății O. Oradea.

Fiind nesocotite cererile apelantelor-reclamante și prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și nefiind administrată proba cu înscrisuri pentru dovedirea împrejurărilor menționate, față de art. 314 C. proc. civ., care prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în cazurile în care casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, se vor admite recursurile, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare stabilirii depline a situației de fapt la care să se aplice prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, se va soluționa apelul în raport de cererile apelanților și se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamanții C.C. și S.M. și de pârâții A.V.A.S., Instituția Primarului municipiului Oradea și D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor) împotriva deciziei civile nr. 191 din 19 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2007.