ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7527/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7527/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 151/A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis apelurile

declarate de apelanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva sentinței civile

nr. 277/C din 06 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu

cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți.

A constatat că reclamantului

V.V. și defunctului R.G. li s-a adus o încălcare a drepturilor prevăzute de

art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A fost obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului V.V.

10.000 euro daune morale și 213.092 RON daune materiale, iar reclamanților –R.M.,

R.L., R.G., R.A., F.M., ca moștenitori ai defunctului R.G., suma de 10.000 euro

daune morale și 251.510 RON daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziții.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 277/C din 6 octombrie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât și a respins acțiunea

formulată de reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. Și F.M. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reținând următoarele:

Împotriva numiților V.V.

și R.G., în calitatea lor de lichidatori judiciari în cadrul societății comerciale

SC I. SRL Oradea, s-au declanșat cercetările penale în Dosar nr. 71/P.A/2001 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea unor infracțiuni asimilate

infracțiunilor de corupție. Ulterior, s-a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea P.N.A. București, iar prin rechizitoriul din 15 mai 2003, sub Dosar

nr. 54/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi.

Prin sentința penală

nr. 1690 din 7 iulie 2006 pronunțată de Judecătoria Brașov, rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

cei doi inculpați au fost achitați în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa elementelor constitutive ale

infracțiunii.

Pretențiile reclamanților

nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen. devreme ce nu

s-a pronunțat o condamnare penală nelegală și, de asemenea, nu s-a dispus împotriva

persoanei acestora privarea de liberate ori restrângerea libertății în mod nelegal.

Prin decizia nr. 9831/2009

pronunțată de Î.C.C.J., depusă de către reclamanți în susținerea prezentei cauze

s-a reținut că reclamantului din aceea speță i-a fost restrânsă libertatea pe o

perioadă de 30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.

Analizând temeinicia pretențiilor

prin prisma disp. art. 998 – 999 C. civ., instanța a reținut că poate fi antrenată

răspunderea statului dacă se dovedește întrunirea condițiilor de admisibilitate

ale răspunderii civile delictuale. Într-o asemenea situație, răspunderea, care este

una subsidiară, nu poate aparține decât statului, acesta având conform Constituției

obligația pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului și îndatorirea de

a garanta inviolabilitatea persoanei.

În speța de față nu rezultă

însă eventuale fapte abuzive comise de agenții statului și care pot fi încadrate

în disp.art. 998 – 999 C. civ. - într-un stat de drept existând obligația oricărei

persoane de a se supune cercetării penale, obligație corelativă dreptului statului

de a cerceta orice acuzație.

Din perspectiva dreptului

la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din C.E.D.O., în materie

de termen rezonabil, durata procesului penal de aproximativ 6 ani este justificată

față de complexitatea cauzei, volumul probelor administrate, cât și de faptul că

procesul penal a parcurs toate fazele procesuale, neexistând întreruperi în ciclul

procesual.

În ceea ce privește oprobiul

public pe care îl invocă reclamanții că l-au resimțit ca urmare a procesului penal,

calitatea de lichidator presupune o calitate de persoană publică, pe de o parte,

iar pe de altă parte, procesele penale sunt de interes public, ziariștii exercitându-și

menirea de „câini de pază ai societății”.

De asemenea, din expertizele

medicale efectuate în cauză rezultă că nu există o legătură de cauzalitate între

afecțiunile medicale constatate în persoana numiților V.V. și R.G. și condițiile

de stres și disconfort fizic și psihic produse de procesul penal, în rol de factori

favorizanți, de risc, similar altor factorii - de exemplu, fumatul, obezitatea,

etc.

Întrucât nu poate fi reținută

fapta ilicită a statului ca urmare a declanșării cercetării penale față de cei doi

învinuiți, instanța de fond a reținut că nu se pot acorda nici cheltuielile de judecată

suportate în timpul procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999

C. civ.

Pretențiile reclamanților

întemeiate pe disp. art. 504 – 505 C. proc. pen. fiind respinse, instanța de fond

a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R.M. invocată

de către pârât.

În analiza cererilor de

apel formulate de reclamanți, Curtea a reținut următoarele:

Instanța de fond a constatat

corect starea de fapt, în sensul că împotriva lui V.V. și R.M., foști lichidatori

în cadrul SC I. SRL Oradea, s-a început urmărirea penală în Dosarul penal nr. 71/P.A/2001

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea unor infracțiuni

asimilate celor de corupție, fiind dispusă trimiterea în judecată prin rechizitoriul

din 15 mai 2003 sub Dosar nr. 54/P/2002. Prin sentința penală nr. 1690 din 7

iulie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin decizia penală nr. 299/R din 20

aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov, s-a dispus achitarea acestora, conform

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., ca urmare a lipsei

elementelor constitutive ale infracțiunii.

Singura măsură restrictivă

de libertate, respectiv obligația de a nu părăsi localitatea pe parcursul procesului

penal, s-a dispus pentru o perioadă de 30 de zile față de V.V., durata procedurilor

fiind de aproximativ 6 ani de zile. Prin sentința penală nr. 1690 din 7 iulie 2006

arătată mai sus s-a dispus și ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra

bunurilor mobile și imobile ale lui V.V. și R.G. prin ordonanța din 4.06.2002 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Art. 52 alin. (3) din

Constituție prevede faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condițiile legii. Procedura

specială instituită de legiuitor în acest sens se regăsește în art. 504-507 C.

proc. pen.

Potrivit art. 504

alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, urmare rejudecării cauzei, s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

În speță nu este incidentă

această dispoziție legală, însă, potrivit alin. (2), are dreptul la repararea pagubei

și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Ca urmare a faptului că

împotriva reclamantului V.V. și a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire

penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea, o perioadă de 30 de zile, precum

și instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile, în mod

greșit instanța de fond nu a calificat acest aspect ca fiind o restrângere a libertății

în mod nelegal, achitarea acestora ulterior dovedind nelegalitatea măsurilor - dispozițiile

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt astfel pe deplin aplicabile, inclusiv

art. 5 alin. (1) din C.E.D.O..

Datorită acestui aspect

pot fi apreciate ca fiind incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în speță

existând: o faptă ilicită –restrângerea libertății și a dreptului de a folosi bunurile

aflate în proprietate; un prejudiciu, cel puțin de natură morală; un raport de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu; culpa statului prin instituțiile sale în producerea

acestuia.

Durata procedurilor, a

cercetării penale și a soluționării definitive a procesului penal a fost de aproape

6 ani de zile. Or, indiferent de complexitatea cauzei, aceasta nu poate fi calificată

ca fiind una rezonabilă.

Art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod

public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar complexitatea cauzei penale,

administrarea probelor, nu sunt aspecte ce să ducă la concluzia că termenul în care

s-a soluționat cauza ar respecta aceste drepturi, ce fac parte din dreptul intern,

urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea nr. 30/1994.

Ca urmare, s-au încălcat

art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind pe deplin aplicabile și

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., astfel că se impune a se acorda atât

daune materiale cât și daune morale .

Faptul că orice cetățean

al acestui stat are obligația de-a se supune cercetării penale nu poate conduce

la concluzia că în măsura în care se constată prin achitare că este nevinovat, nu

ar avea dreptul la repararea prejudiciului suferit, ci dimpotrivă. Măsura achitării

determină concluzia că a avut loc o reparare de natură morală, dar aceasta nu este

suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.

Art. 505 alin. (1) C.

proc. pen. prevede faptul că la întinderea reparației se ține seama de durata privării,

restrângerii de libertate, de consecințele produse asupra persoanei ori familiei

celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce,

conform alin. (2), constă în plata unei sume de bani sau la constituirea unei rente

viagere.

Nu există o limită, cu

cuantum fixat de legiuitor referitor la daunele morale sau materiale ce pot fi acordate

în astfel de situații, judecătorii fiind chemați să acorde o reparație ce să nu

poată fi calificată ca fiind nici excesivă, dar nici iluzorie.

Raportul de expertiză

medico-legală întocmit cu ocazia soluționării cauzei în fond a concluzionat că problemele

medicale ale apelantului reclamant V.V. au apărut în vara anului 2001, neputând

fi stabilită o legătură de cauzalitate între afecțiunile medicale și condițiile

de stres, disconfort fizic, psihic, produse de procesul penal, putând fi factori

favorizanți pe lângă stres și fumatul, obezitatea – s-a apreciat astfel ca fiind

nefondată solicitarea acordării unor daune lunare de câte 275 RON, necesare tratamentelor

medicale, criticile nefiind astfel întemeiate.

Nu se poate însă pierde

din vedere un aspect notoriu, respectiv faptul că în perioada derulării procedurilor

penale, atât reclamantul V. cât și defectul R. au avut de suferit pe plan fizic,

stresul la care au fost expuși fiind determinant, însă acest aspect instanța îl

va avea în vedere la cuantificarea daunelor morale.

Martorul K.A. a relatat

că după începerea cercetărilor penale veniturile reclamantului și ale defunctului

R. au scăzut. Toate ziarele au relatat că aceștia erau dușmanii numărul unu al justiției,

iar după achitare nu s-a dat o dezmințire în acest sens. Chiar după această pronunțare,

prestigiul a rămas pătat, starea de sănătate a fost afectată, aspecte relatate și

de martorul N.C.

Faptul că reclamantul

și defunctul R. au făcut obiectul unor publicități negative în mass-media reiese

și din actele depuse la dosar de fond. Chiar dacă erau persoane publice, iar ziariștii

și-ar fi exercitat rolul de câini de pază ai societății, acest aspect nu poate duce

la concluzia că nu au suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Mai

mult, tocmai datorită poziției conferite de statutul social, procedurile penale

au fost de natură a le aduce nu doar prejudicii morale ci și materiale, încasările

înregistrând scăderi importante.

În situații aproximativ

similare, Curtea a stabilit că pentru o perioadă de 30 de zile de restrângere a

libertății, suma de 500 euro este suficientă pentru a retrage calitatea de victimă,

iar pentru durata excesivă a procedurilor se impune a fi acordate daune, raportat

și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie:-cauzele Dolban,

Vișan, Pantea, Bursuc/României, ținând cont și de poziția acestora în societate,

de instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile și imobile pe durata procedurilor.

Ca urmare, instanța a

apreciat că acordarea a câte 10.000 euro reclamantului V. și moștenitorilor defunctului

R. este o măsură suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă și constituie

o reparație morală suficientă, fără a fi considerată excesivă.

Referitor la prejudiciul

material suferit ca urmare a deplasărilor pe parcursul soluționării cercetărilor

penale la București, respectiv cele judecătorești la Brașov, cu trimitere la probele

avute în vedere și calculul anexat de avocatul apelanților, s-a stabilit că suma

cheltuită de apelantul V.V., cu deplasarea, martori, avocați, expert, etc. pe parcursul

cercetării penale, judecătorești a fost de 213.092 RON, ceea ce reprezintă în sine

un prejudiciu material, ce conform art. 998, 999 C. civ., se impune a fi reparat.

Prejudiciul material ce a fost suferit de către defunctul R.G., conform acelorași

probe administrate, a fost de 251.510 RON, sumă ce se impune a fi acordată, potrivit

acelorași dispoziții legale.

Deoarece apelanții reclamanți

R. și F. au formulat acțiunea ca moștenitori ai defunctului R.G., calitatea procesuală

activă a acestora este evidentă, în mod corect instanța de fond respingând excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților R.M., astfel că se păstrează

dispoziția sentinței în acest sens.

Împotriva deciziei au

declarat recurs

reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

R.L., R.A., R.G. și F.M. au susținut că decizia este dată cu aplicarea greșită a

legii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama

de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum

și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Este important însă ca

această reparație să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut

dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și protecția oferită de

art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

În speță, la acordarea

daunelor morale, care sunt simbolice, instanța de apel nu a avut în vedere perioada

în care reclamantului V.V. și defunctului R.G. le-au fost îngrădite libertatea,

dreptul de proprietate, profesia, prestigiul și întreaga personalitate a acestora,

precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social.

Astfel, pe lângă măsura

restrictivă neprivativă de libertate,

acestora le-a

fost sechestrată averea timp de 5 ani. De asemenea, li s-a încălcat dreptul la muncă,

întrucât după începerea cercetărilor în cauza penală, fapt semnalat în mod repetat

la posturile de radio și televiziune, precum și de articolele apărute în presă,

societatea comercială la care cei doi erau asociați nu a mai fost desemnată ca lichidator

în procesele de lichidare judiciară aflate pe rolul Tribunalului Bihor, fapt ce

rezultă din declarațiile martorilor N.C. și K.A., precum și din copiile actelor

aflate din dosarul de fond.

În ceea ce privește oprobiul

public și interesul ziariștilor pentru procesele penale, este de menționat faptul

că acest interes s-a manifestat, din păcate, și la trei ani de la rămânerea definitivă

a hotărârii de achitare, procesul penal pornit împotriva celor doi fiind prezent

și acum pe site-urile de internet.

Cele două rapoarte de

expertiză medico-legale efectuate în cauză au stabilit că stresul fizic și psihic

au constituit factori favorizanți ai declanșării bolilor de care suferă reclamantul

V.V. și care au dus la decesul lui R.G. Mai mult, la acesta din urmă s-a stabilit

și o legătură de cauzalitate între stresul fizic și psihic și ulcerul duodenal de

care suferea.

Or, în raport de considerentele

expuse și judecând în echitate, suma acordată reclamanților cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit este insuficientă pentru a oferi o reparație completă

pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanelor reclamantului V.V. și

defunctului R.G. și familiei acestuia, atât în ce privește viața lor privată, cât

și cea socială.

prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele în susținerea cererii:

2.a. Pct. 1 al art. 504

C. proc. pen. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Potrivit textului de lege,

reclamanții trebuie să dețină o hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi în rejudecarea

cauzei să fi fost achitați printr-o hotărâre definitivă. Ori, în cazul de față,

reclamanții dețin o hotărâre de achitare rămasă definitivă.

Reclamanții nu se încadrează

în prevederile expres prevăzute de lege, ceea ce impune respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Ulterior, prin concluziile

scrise depuse la dosar, pârâtul a susținut că, pe lângă faptul că ipoteza reținută

de instanța de apel nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, reclamanții

nu au susținut și dovedit, inclusiv în fața instanței de recurs, că a existat o

ordonanță a procurorului prin care să li se fi restrâns libertatea autorilor.

Prin concluziile scrise

s-au formulat critici și cu privire la modul de dispunere al instanței de apel cu

privire la durata procedurii și dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

În cazul acordării de

despăgubiri, trebuie să se țină cont de prevederile art. 505 C. proc. pen. Pentru

ca instanța să poată aplica aceste criterii este însă necesar ca cel ce pretinde

acordarea de despăgubiri să producă un minimum de argumente din care să rezulte

în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au

fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor

ce urmează să compenseze prejudiciul.

Despăgubirile globale

ce constau în cheltuieli cu deplasarea cu autoturismul, cu trenul, cheltuieli cu

cazarea, onorarii avocați experți și cheltuieli cu deplasarea martorilor - parte

din ele nu sunt dovedite cu acte justificative.

2.b. Reclamanții R.L.,

R.A., R.G. și F.M. (născuta R.) solicită daune morale, însă nu dovedesc faptul că

se aflau în întreținerea defunctului, în sensul prevăzut de art. 506 C. proc.

pen., care prevede că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana

îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau

pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.

Reclamanta R.M. nu se

încadrează, față de prevederile art. 504 și 506 C. proc. pen., în categoria persoanelor

îndreptățite care pot introduce sau continua o acțiune întemeiată pe aceste articole

– formulându-se ulterior precizări prin care s-a detaliat această critică.

în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. se arată că statul nu poate avea

o răspundere civila delictuală, întrucât acesta are o răspundere directă, limitată

doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

De asemenea, dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor

consacrate de răspunderea civilă delictuală, aceasta interpretare putând duce la

ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată, ceea ce este inadmisibil.

Reclamanții au formulat

întâmpinare la recursul formulat de pârât, prin care au susținut că nu sunt fondate

criticile aduse deciziei.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

reclamanți, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

nefondat.

Dintre ipotezele pentru

care se poate angaja răspunderea Statului , permise de dispozițiile art. 504 C.

proc. pen., s-a reținut de instanța de apel cea de la alin. (2), respectiv în care

în cursul procesului penal, persoanei

i s-a restrâns libertatea în mod nelegal – situație corelată cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale

ale individului.

Potrivit

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama

de durata restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate

a fost restrânsă.

Perioada de

restrângere a libertății, în ipoteza care dă dreptul la despăgubire reținută, a

reprezentat un criteriu avut în vedere de instanță în cuantificarea despăgubirilor,

cu referire inclusiv la jurisprudența Curții Europene, după cum rezultă din considerentele

deciziei.

Detaliind

în cadrul criticii consecințele la care se face referire în norma legală, reclamanții

fac trimitere la: sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă

prin faptul că nu a mai fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor

penale, oprobiul public, interesul ziariștilor pentru procesele penale menținut

și în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de expertiză care au

stabilit că stresul fizis și psihic au constituit factori favorizanți ai declanșării

bolilor de care suferă reclamantului V.V. și au dus la decesul reclamantului R.G.

Aceste aspecte

țin însă de procesul penal în urma căruia foștii inculpați au fost achitați, putând

susține apărarea în ipoteza în care s-ar fi reținut și cealaltă situație reglementată

de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care dă dreptul la despăgubire – cea în care

persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat

a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă

de achitare.

Or, această

ipoteză legală nu a fost reținută în cauză, iar reclamanții nu au formulat critici

de nelegalitate sub acest aspect, așa cum impune art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

În condițiile

în care nu se pune problema nerespectării criteriilor prevăzute de lege, cuantificarea

despăgubirilor vizează temeinicia hotărârii și este exclusă controlului judiciar

pe calea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

declarat de pârât este fondat, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., impunându-se admiterea acestuia, casarea deciziei și trimiterea

cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea și a art. 314

C. proc. civ., în limitele ce succed:

2.a.

Din modul în care este

formulată prima critică de către pârât rezultă că norma indicată ar fi singurul

cadru legal în care se poate discuta cauza de față, cu excluderea celeilalte ipoteze

legale care dă dreptul la despăgubire, după cum s-a și detaliat prin apărările formulate

ulterior în cauză.

După cum s-a

arătat și în analiza recursului formulat de reclamanți, ipoteza reglementată de

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost reținută în cauză de niciuna

dintre instanțe, nefiind formulate critici de recurs de către aceștia cu privire

la modul de dispunere sub acest aspect.

Astfel, prin

sentința primei instanțe s-a reținut că nu sunt incidente în speță prevederile

art. 504-505 C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunțat o condamnare penală nelegală

și nu s-a dispus privarea de libertate ori restrângerea acesteia în mod nelegal,

iar în decizia depusă de reclamanți în susținerea prezentei cauze s-a reținut că

reclamantului din acea speță i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de

zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.

Instanța de

apel a confirmat faptul că nu poate fi reținută ipoteza referitoare la condamnare

urmată de achitare, însă a constatat că împotriva reclamantului V.V. și a defunctului

R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea

pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru ipoteza

îngrădirii libertății, subliniată în cererea de cererea de recurs de către reclamanți

și reținută de instanța de apel ca fiind incidentă în speță, nu s-a indicat actul

procedural care o susține, ceea ce denotă o incompletă stabilire a situației de

fapt . Este necesar să se lămurească situația sub acest aspect, ținând cont și de

demersurile făcute de către instanța de recurs.

Depășirea

limitelor de judecată fixate prin cererea de chemare în judecată – cu referire la

ipoteza reținută de instanța de apel ca fiind aplicabilă în speță (analizată și

de prima instanță) și critica referitoare la durata procesului – cu referire la

art. 6 din Convenția Europeană, au fost invocate cu depășirea termenul legal prevăzut

de art. 303 alin. (1) și (2) raportat la art. 301 C. proc. civ. și nu constituie

motive de ordine publică ce puteau fi formulate fără limitarea impusă de normele

menționate, așa cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Oricum, și un asemenea

motiv era necesar să fie invocat oral sau în scris în dosar până la închiderea dezbaterilor,

acesta trebuind să fie pus în discuția contradictorie a părților.

În aceste

condiții, cea de–a doua critică vizând cuantificarea prejudiciului moral nu poate

privi decât ipoteza restrângerii de libertate, reținută de instanța de apel, pentru

care s-au și acordat despăgubiri.

După cum s-a

arătat și în analiza recursului formulat de reclamanți, dispozițiile art. 505

C. proc. pen., care fac referire la criteriile care pot fi avute în vedere în cuantificarea

prejudiciului, au fost respectate de instanța de apel, care a făcut trimitere și

la jurisprudența Curții Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.

Acordarea

însă a despăgubirilor aferente este condiționată de completa stabilire a situației

de fapt sub aspectul elementelor prevăzute de lege în recunoașterea acestui drept.

Critica vizând

despăgubirile globale este în strânsă legătură cu prima, care vizează neîntrunirea

cerințelor impuse de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen..

Despăgubirile

materiale au fost justificate de instanța de apel pe faptul că

reținându-se încălcarea

art. 5 alin. (2) C. proc.pen. și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., precum și incidența

dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., se impune a se acorda atât daune

materiale cât și daune morale.

În rejudecare, la stabilirea

despăgubirilor materiale, instanța de apel

urmează a avea în vedere critica

vizând probatoriul și să verifice cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente

ipotezei legale care nu a fost reținută ca fiind incidentă în cauză, întrucât într-o

asemenea situație acordarea acestora nu se justifică .

2.b. Potrivit

art. 506 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită

de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi

continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.

Prima instanță

a respins acțiunea – pârâtul neavând astfel interes să o conteste, iar instanța

de apel a reținut că sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii

statului în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce impunea verificarea

cerințelor impuse de dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen.

Lămurirea

acestei situații, care necesită verificări de fapt incompatibile în recurs, se impunea

întrucât în lipsa calității impusă de norma legală nu se justifică despăgubirile

acordate – aceasta subsecvent lămuririi depline a situației de fapt aferentă cazului

de despăgubire reținut, după cum s-a arătat mai sus.

deciziei s-a reținut că art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este

stabilită în condițiile legii și că procedura specială instituită de legiuitor în

acest sens se regăsește în art. 504-507 C. proc. pen.

Cu toate acestea,

după ce se constată că sunt incidente în speță dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. și art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană, se reține că datorită acestui

aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu

referire la elementele vizate de aceste dispoziții legale.

În condițiile

în care răspunderea statului pentru erori judiciare este strict reglementată de

dispozițiile legale incidente, astfel cum și reține de altfel instanța de apel,

nu se justifica apelarea la dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii

civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva altor elemente și care sunt

înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus derogant.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ. și să admită recursul declarat de pârât,

dispunând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

Urmează să

se facă o completă stabilire a situației de fapt sub aspectul existenței elementelor

legale care dau dreptul la despăgubire, din perspectiva art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. – atât în ceea ce privește ipoteza legală cât și calitatea reclamanților,

iar în stabilirea despăgubirilor materiale, pe lângă critica privind probatoriul,

se va verifica cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente dispozițiilor

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care nu au fost reținute ca fiind incidente în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. împotriva deciziei

nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012.