ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7527/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 151/A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis apelurile declarate de apelanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva sentinței civile nr. 277/C din 06 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți. A constatat că reclamantului V.V. și defunctului R.G. li s-a adus o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului V.V.

10.000 euro daune morale și 213.092 RON daune materiale, iar reclamanților –R.M., R.L., R.G., R.A., F.M., ca moștenitori ai defunctului R.G., suma de 10.000 euro daune morale și 251.510 RON daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziții. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 277/C din 6 octombrie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât și a respins acțiunea formulată de reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. Și F.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reținând următoarele: Împotriva numiților V.V. și R.G., în calitatea lor de lichidatori judiciari în cadrul societății comerciale SC I. SRL Oradea, s-au declanșat cercetările penale în Dosar nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea unor infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție.

Ulterior, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea P.N.A. București, iar prin rechizitoriul din 15 mai 2003, sub Dosar nr. 54/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi. Prin sentința penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 pronunțată de Judecătoria Brașov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, cei doi inculpați au fost achitați în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii. Pretențiile reclamanților nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen. devreme ce nu s-a pronunțat o condamnare penală nelegală și, de asemenea, nu s-a dispus împotriva persoanei acestora privarea de liberate ori restrângerea libertății în mod nelegal.

Prin decizia nr. 9831/2009 pronunțată de Î.C.C.J., depusă de către reclamanți în susținerea prezentei cauze s-a reținut că reclamantului din aceea speță i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea. Analizând temeinicia pretențiilor prin prisma disp. art. 998 – 999 C. civ., instanța a reținut că poate fi antrenată răspunderea statului dacă se dovedește întrunirea condițiilor de admisibilitate ale răspunderii civile delictuale. Într-o asemenea situație, răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparține decât statului, acesta având conform Constituției obligația pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului și îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei.

În speța de față nu rezultă însă eventuale fapte abuzive comise de agenții statului și care pot fi încadrate în disp.art. 998 – 999 C. civ. - într-un stat de drept existând obligația oricărei persoane de a se supune cercetării penale, obligație corelativă dreptului statului de a cerceta orice acuzație. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din C.E.D.O., în materie de termen rezonabil, durata procesului penal de aproximativ 6 ani este justificată față de complexitatea cauzei, volumul probelor administrate, cât și de faptul că procesul penal a parcurs toate fazele procesuale, neexistând întreruperi în ciclul procesual.

În ceea ce privește oprobiul public pe care îl invocă reclamanții că l-au resimțit ca urmare a procesului penal, calitatea de lichidator presupune o calitate de persoană publică, pe de o parte, iar pe de altă parte, procesele penale sunt de interes public, ziariștii exercitându-și menirea de „câini de pază ai societății”. De asemenea, din expertizele medicale efectuate în cauză rezultă că nu există o legătură de cauzalitate între afecțiunile medicale constatate în persoana numiților V.V. și R.G. și condițiile de stres și disconfort fizic și psihic produse de procesul penal, în rol de factori favorizanți, de risc, similar altor factorii - de exemplu, fumatul, obezitatea, etc. Întrucât nu poate fi reținută fapta ilicită a statului ca urmare a declanșării cercetării penale față de cei doi învinuiți, instanța de fond a reținut că nu se pot acorda nici cheltuielile de judecată suportate în timpul procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ.

Pretențiile reclamanților întemeiate pe disp. art. 504 – 505 C. proc. pen. fiind respinse, instanța de fond a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât. În analiza cererilor de apel formulate de reclamanți, Curtea a reținut următoarele: Instanța de fond a constatat corect starea de fapt, în sensul că împotriva lui V.V. și R.M., foști lichidatori în cadrul SC I. SRL Oradea, s-a început urmărirea penală în Dosarul penal nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea unor infracțiuni asimilate celor de corupție, fiind dispusă trimiterea în judecată prin rechizitoriul din 15 mai 2003 sub Dosar nr. 54/P/2002. Prin sentința penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov, s-a dispus achitarea acestora, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., ca urmare a lipsei elementelor constitutive ale infracțiunii. Singura măsură restrictivă de libertate, respectiv obligația de a nu părăsi localitatea pe parcursul procesului penal, s-a dispus pentru o perioadă de 30 de zile față de V.V., durata procedurilor fiind de aproximativ 6 ani de zile. Prin sentința penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 arătată mai sus s-a dispus și ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale lui V.V. și R.G. prin ordonanța din 4.06.2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor. Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condițiile legii.

Procedura specială instituită de legiuitor în acest sens se regăsește în art. 504-507 C. proc. pen. Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, urmare rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. În speță nu este incidentă această dispoziție legală, însă, potrivit alin. (2), are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Ca urmare a faptului că împotriva reclamantului V.V. și a defunctului R.G.

s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea, o perioadă de 30 de zile, precum și instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile, în mod greșit instanța de fond nu a calificat acest aspect ca fiind o restrângere a libertății în mod nelegal, achitarea acestora ulterior dovedind nelegalitatea măsurilor - dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt astfel pe deplin aplicabile, inclusiv art. 5 alin. (1) din C.E.D.O.. Datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în speță existând: o faptă ilicită –restrângerea libertății și a dreptului de a folosi bunurile aflate în proprietate; un prejudiciu, cel puțin de natură morală; un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; culpa statului prin instituțiile sale în producerea acestuia.

Durata procedurilor, a cercetării penale și a soluționării definitive a procesului penal a fost de aproape 6 ani de zile. Or, indiferent de complexitatea cauzei, aceasta nu poate fi calificată ca fiind una rezonabilă. Art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar complexitatea cauzei penale, administrarea probelor, nu sunt aspecte ce să ducă la concluzia că termenul în care s-a soluționat cauza ar respecta aceste drepturi, ce fac parte din dreptul intern, urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea nr. 30/1994. Ca urmare, s-au încălcat art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind pe deplin aplicabile și dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., astfel că se impune a se acorda atât daune materiale cât și daune morale . Faptul că orice cetățean al acestui stat are obligația de-a se supune cercetării penale nu poate conduce la concluzia că în măsura în care se constată prin achitare că este nevinovat, nu ar avea dreptul la repararea prejudiciului suferit, ci dimpotrivă. Măsura achitării determină concluzia că a avut loc o reparare de natură morală, dar aceasta nu este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă. Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede faptul că la întinderea reparației se ține seama de durata privării, restrângerii de libertate, de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce, conform alin. (2), constă în plata unei sume de bani sau la constituirea unei rente viagere.

Nu există o limită, cu cuantum fixat de legiuitor referitor la daunele morale sau materiale ce pot fi acordate în astfel de situații, judecătorii fiind chemați să acorde o reparație ce să nu poată fi calificată ca fiind nici excesivă, dar nici iluzorie. Raportul de expertiză medico-legală întocmit cu ocazia soluționării cauzei în fond a concluzionat că problemele medicale ale apelantului reclamant V.V. au apărut în vara anului 2001, neputând fi stabilită o legătură de cauzalitate între afecțiunile medicale și condițiile de stres, disconfort fizic, psihic, produse de procesul penal, putând fi factori favorizanți pe lângă stres și fumatul, obezitatea – s-a apreciat astfel ca fiind nefondată solicitarea acordării unor daune lunare de câte 275 RON, necesare tratamentelor medicale, criticile nefiind astfel întemeiate.

Nu se poate însă pierde din vedere un aspect notoriu, respectiv faptul că în perioada derulării procedurilor penale, atât reclamantul V. cât și defectul R. au avut de suferit pe plan fizic, stresul la care au fost expuși fiind determinant, însă acest aspect instanța îl va avea în vedere la cuantificarea daunelor morale. Martorul K.A. a relatat că după începerea cercetărilor penale veniturile reclamantului și ale defunctului R. au scăzut. Toate ziarele au relatat că aceștia erau dușmanii numărul unu al justiției, iar după achitare nu s-a dat o dezmințire în acest sens. Chiar după această pronunțare, prestigiul a rămas pătat, starea de sănătate a fost afectată, aspecte relatate și de martorul N.C.

Faptul că reclamantul și defunctul R. au făcut obiectul unor publicități negative în mass-media reiese și din actele depuse la dosar de fond. Chiar dacă erau persoane publice, iar ziariștii și-ar fi exercitat rolul de câini de pază ai societății, acest aspect nu poate duce la concluzia că nu au suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Mai mult, tocmai datorită poziției conferite de statutul social, procedurile penale au fost de natură a le aduce nu doar prejudicii morale ci și materiale, încasările înregistrând scăderi importante.

În situații aproximativ similare, Curtea a stabilit că pentru o perioadă de 30 de zile de restrângere a libertății, suma de 500 euro este suficientă pentru a retrage calitatea de victimă, iar pentru durata excesivă a procedurilor se impune a fi acordate daune, raportat și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie:-cauzele Dolban, Vișan, Pantea, Bursuc/României, ținând cont și de poziția acestora în societate, de instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile și imobile pe durata procedurilor. Ca urmare, instanța a apreciat că acordarea a câte 10.000 euro reclamantului V. și moștenitorilor defunctului R. este o măsură suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă și constituie o reparație morală suficientă, fără a fi considerată excesivă.

Referitor la prejudiciul material suferit ca urmare a deplasărilor pe parcursul soluționării cercetărilor penale la București, respectiv cele judecătorești la Brașov, cu trimitere la probele avute în vedere și calculul anexat de avocatul apelanților, s-a stabilit că suma cheltuită de apelantul V.V., cu deplasarea, martori, avocați, expert, etc. pe parcursul cercetării penale, judecătorești a fost de 213.092 RON, ceea ce reprezintă în sine un prejudiciu material, ce conform art. 998, 999 C. civ., se impune a fi reparat. Prejudiciul material ce a fost suferit de către defunctul R.G., conform acelorași probe administrate, a fost de 251.510 RON, sumă ce se impune a fi acordată, potrivit acelorași dispoziții legale.

Deoarece apelanții reclamanți R. și F. au formulat acțiunea ca moștenitori ai defunctului R.G., calitatea procesuală activă a acestora este evidentă, în mod corect instanța de fond respingând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților R.M., astfel că se păstrează dispoziția sentinței în acest sens. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. au susținut că decizia este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Este important însă ca această reparație să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și protecția oferită de art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În speță, la acordarea daunelor morale, care sunt simbolice, instanța de apel nu a avut în vedere perioada în care reclamantului V.V. și defunctului R.G. le-au fost îngrădite libertatea, dreptul de proprietate, profesia, prestigiul și întreaga personalitate a acestora, precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social. Astfel, pe lângă măsura restrictivă neprivativă de libertate, acestora le-a fost sechestrată averea timp de 5 ani.

De asemenea, li s-a încălcat dreptul la muncă, întrucât după începerea cercetărilor în cauza penală, fapt semnalat în mod repetat la posturile de radio și televiziune, precum și de articolele apărute în presă, societatea comercială la care cei doi erau asociați nu a mai fost desemnată ca lichidator în procesele de lichidare judiciară aflate pe rolul Tribunalului Bihor, fapt ce rezultă din declarațiile martorilor N.C. și K.A., precum și din copiile actelor aflate din dosarul de fond. În ceea ce privește oprobiul public și interesul ziariștilor pentru procesele penale, este de menționat faptul că acest interes s-a manifestat, din păcate, și la trei ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, procesul penal pornit împotriva celor doi fiind prezent și acum pe site-urile de internet.

Cele două rapoarte de expertiză medico-legale efectuate în cauză au stabilit că stresul fizic și psihic au constituit factori favorizanți ai declanșării bolilor de care suferă reclamantul V.V. și care au dus la decesul lui R.G. Mai mult, la acesta din urmă s-a stabilit și o legătură de cauzalitate între stresul fizic și psihic și ulcerul duodenal de care suferea. Or, în raport de considerentele expuse și judecând în echitate, suma acordată reclamanților cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este insuficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanelor reclamantului V.V. și defunctului R.G. și familiei acestuia, atât în ce privește viața lor privată, cât și cea socială.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele în susținerea cererii: 2.a. Pct. 1 al art. 504 C. proc. pen. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Potrivit textului de lege, reclamanții trebuie să dețină o hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi în rejudecarea cauzei să fi fost achitați printr-o hotărâre definitivă. Ori, în cazul de față, reclamanții dețin o hotărâre de achitare rămasă definitivă. Reclamanții nu se încadrează în prevederile expres prevăzute de lege, ceea ce impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul a susținut că, pe lângă faptul că ipoteza reținută de instanța de apel nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au susținut și dovedit, inclusiv în fața instanței de recurs, că a existat o ordonanță a procurorului prin care să li se fi restrâns libertatea autorilor. Prin concluziile scrise s-au formulat critici și cu privire la modul de dispunere al instanței de apel cu privire la durata procedurii și dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. În cazul acordării de despăgubiri, trebuie să se țină cont de prevederile art. 505 C. proc. pen.

Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii este însă necesar ca cel ce pretinde acordarea de despăgubiri să producă un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Despăgubirile globale ce constau în cheltuieli cu deplasarea cu autoturismul, cu trenul, cheltuieli cu cazarea, onorarii avocați experți și cheltuieli cu deplasarea martorilor - parte din ele nu sunt dovedite cu acte justificative. 2.b. Reclamanții R.L., R.A., R.G. și F.M. (născuta R.) solicită daune morale, însă nu dovedesc faptul că se aflau în întreținerea defunctului, în sensul prevăzut de art. 506 C. proc.

pen., care prevede că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Reclamanta R.M. nu se încadrează, față de prevederile art. 504 și 506 C. proc. pen., în categoria persoanelor îndreptățite care pot introduce sau continua o acțiune întemeiată pe aceste articole – formulându-se ulterior precizări prin care s-a detaliat această critică. 3. Cu privire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. se arată că statul nu poate avea o răspundere civila delictuală, întrucât acesta are o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

De asemenea, dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de răspunderea civilă delictuală, aceasta interpretare putând duce la ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată, ceea ce este inadmisibil. Reclamanții au formulat întâmpinare la recursul formulat de pârât, prin care au susținut că nu sunt fondate criticile aduse deciziei. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul formulat de reclamanți, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat. Dintre ipotezele pentru care se poate angaja răspunderea Statului , permise de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., s-a reținut de instanța de apel cea de la alin. (2), respectiv în care în cursul procesului penal, persoanei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal – situație corelată cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului. Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Perioada de restrângere a libertății, în ipoteza care dă dreptul la despăgubire reținută, a reprezentat un criteriu avut în vedere de instanță în cuantificarea despăgubirilor, cu referire inclusiv la jurisprudența Curții Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.

Detaliind în cadrul criticii consecințele la care se face referire în norma legală, reclamanții fac trimitere la: sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă prin faptul că nu a mai fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor penale, oprobiul public, interesul ziariștilor pentru procesele penale menținut și în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de expertiză care au stabilit că stresul fizis și psihic au constituit factori favorizanți ai declanșării bolilor de care suferă reclamantului V.V. și au dus la decesul reclamantului R.G. Aceste aspecte țin însă de procesul penal în urma căruia foștii inculpați au fost achitați, putând susține apărarea în ipoteza în care s-ar fi reținut și cealaltă situație reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., care dă dreptul la despăgubire – cea în care persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Or, această ipoteză legală nu a fost reținută în cauză, iar reclamanții nu au formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. În condițiile în care nu se pune problema nerespectării criteriilor prevăzute de lege, cuantificarea despăgubirilor vizează temeinicia hotărârii și este exclusă controlului judiciar pe calea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. 2. Recursul declarat de pârât este fondat, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., impunându-se admiterea acestuia, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., în limitele ce succed: 2.a. Din modul în care este formulată prima critică de către pârât rezultă că norma indicată ar fi singurul cadru legal în care se poate discuta cauza de față, cu excluderea celeilalte ipoteze legale care dă dreptul la despăgubire, după cum s-a și detaliat prin apărările formulate ulterior în cauză. După cum s-a arătat și în analiza recursului formulat de reclamanți, ipoteza reglementată de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost reținută în cauză de niciuna dintre instanțe, nefiind formulate critici de recurs de către aceștia cu privire la modul de dispunere sub acest aspect.

Astfel, prin sentința primei instanțe s-a reținut că nu sunt incidente în speță prevederile art. 504-505 C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunțat o condamnare penală nelegală și nu s-a dispus privarea de libertate ori restrângerea acesteia în mod nelegal, iar în decizia depusă de reclamanți în susținerea prezentei cauze s-a reținut că reclamantului din acea speță i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea. Instanța de apel a confirmat faptul că nu poate fi reținută ipoteza referitoare la condamnare urmată de achitare, însă a constatat că împotriva reclamantului V.V. și a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru ipoteza îngrădirii libertății, subliniată în cererea de cererea de recurs de către reclamanți și reținută de instanța de apel ca fiind incidentă în speță, nu s-a indicat actul procedural care o susține, ceea ce denotă o incompletă stabilire a situației de fapt . Este necesar să se lămurească situația sub acest aspect, ținând cont și de demersurile făcute de către instanța de recurs. Depășirea limitelor de judecată fixate prin cererea de chemare în judecată – cu referire la ipoteza reținută de instanța de apel ca fiind aplicabilă în speță (analizată și de prima instanță) și critica referitoare la durata procesului – cu referire la art. 6 din Convenția Europeană, au fost invocate cu depășirea termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) și (2) raportat la art. 301 C. proc.

civ. și nu constituie motive de ordine publică ce puteau fi formulate fără limitarea impusă de normele menționate, așa cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Oricum, și un asemenea motiv era necesar să fie invocat oral sau în scris în dosar până la închiderea dezbaterilor, acesta trebuind să fie pus în discuția contradictorie a părților. În aceste condiții, cea de–a doua critică vizând cuantificarea prejudiciului moral nu poate privi decât ipoteza restrângerii de libertate, reținută de instanța de apel, pentru care s-au și acordat despăgubiri. După cum s-a arătat și în analiza recursului formulat de reclamanți, dispozițiile art. 505 C. proc. pen., care fac referire la criteriile care pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului, au fost respectate de instanța de apel, care a făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.

Acordarea însă a despăgubirilor aferente este condiționată de completa stabilire a situației de fapt sub aspectul elementelor prevăzute de lege în recunoașterea acestui drept. Critica vizând despăgubirile globale este în strânsă legătură cu prima, care vizează neîntrunirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.. Despăgubirile materiale au fost justificate de instanța de apel pe faptul că reținându-se încălcarea art. 5 alin. (2) C. proc.pen. și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., precum și incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., se impune a se acorda atât daune materiale cât și daune morale. În rejudecare, la stabilirea despăgubirilor materiale, instanța de apel urmează a avea în vedere critica vizând probatoriul și să verifice cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente ipotezei legale care nu a fost reținută ca fiind incidentă în cauză, întrucât într-o asemenea situație acordarea acestora nu se justifică . 2.b.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Prima instanță a respins acțiunea – pârâtul neavând astfel interes să o conteste, iar instanța de apel a reținut că sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii statului în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce impunea verificarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen. Lămurirea acestei situații, care necesită verificări de fapt incompatibile în recurs, se impunea întrucât în lipsa calității impusă de norma legală nu se justifică despăgubirile acordate – aceasta subsecvent lămuririi depline a situației de fapt aferentă cazului de despăgubire reținut, după cum s-a arătat mai sus.

3. În motivarea deciziei s-a reținut că art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condițiile legii și că procedura specială instituită de legiuitor în acest sens se regăsește în art. 504-507 C. proc. pen. Cu toate acestea, după ce se constată că sunt incidente în speță dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană, se reține că datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu referire la elementele vizate de aceste dispoziții legale.

În condițiile în care răspunderea statului pentru erori judiciare este strict reglementată de dispozițiile legale incidente, astfel cum și reține de altfel instanța de apel, nu se justifica apelarea la dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva altor elemente și care sunt înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus derogant. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ. și să admită recursul declarat de pârât, dispunând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Urmează să se facă o completă stabilire a situației de fapt sub aspectul existenței elementelor legale care dau dreptul la despăgubire, din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. – atât în ceea ce privește ipoteza legală cât și calitatea reclamanților, iar în stabilirea despăgubirilor materiale, pe lângă critica privind probatoriul, se va verifica cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care nu au fost reținute ca fiind incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. împotriva deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.