ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele, Prin Sentința civilă nr. 223/C din 5 iulie 2010, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamantul B.C., în calitate de moștenitor legal al defunctului B.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe București. A constatat că tatăl reclamantului, defunctul B.C., a fost condamnat politic, prin Sentința penală nr. 298 din 19 august 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara. A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit de defunctul B.C. și familia sa, ca urmare a condamnării politice, conform Sentinței penale nr. 298 din 19 august 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat, conform chitanței nr. X/2010. Prin Decizia civilă nr. 74/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.C. și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B.C., de la suma de 25.000 euro la 73.000 euro; a păstrat celelalte dispoziții; a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și a obligat pe intimat să plătească apelantului suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul reclamant B.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate, cu consecința obligării intimatului la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale. În dezvoltarea criticilor, reclamantul B.C.

a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, sub aspectul limitării daunelor morale la suma de 73.000 euro, întrucât tatăl său, în perioada în care a fost încarcerat, a fost supus unui tratament inuman, aplicat deținuților politici, fiind obligat să lucreze la o carieră de piatră, să doarmă pe ciment, fiind bătut, înjosit și jignit, toate acestea având un impact major asupra stării de sănătate a acestuia, care, în ultimii șapte ani de viață, a fost paralizat. În același sens, s-a învederat că toată averea acestuia a fost confiscată de către regimul comunist, familia fiind evacuată din locuință, casa fiind demolată și construindu-se un cămin cultural; B.V., mama sa, a suferit traume psihice majore, concretizate prin multiple depresii, care aveau drept consecință pierderea memoriei și nerecunoașterea celorlalți membrii ai familiei, având nevoie de tratament de specialitate.

Recurentul a susținut că desfășurarea normală a vieții tatălui său, precum și a familiei sale a fost întreruptă și schimbată, într-un mod tragic, de o condamnare nedreaptă, ale cărei consecințe au fost dezastruoase, astfel că se justifică acordarea sumei de 250.000 de euro. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii formulate de reclamantul B.C. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român a arătat următoarele: Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Această decizie este general obligatorie și opozabilă erga omnes, inclusiv instanțelor judecătorești, astfel încât, în prezent, nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu răspunde decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin legi speciale. Cum, în baza Legii nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri, statul nu poate răspunde, în baza art. 998 și urm. C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă.

S-a învederat faptul că art. 1 din Legea nr. 221/2009 atestă, în mod expres, care sunt condamnările cu caracter politic, dar această reglementare expresă nu poate întrerupe cursul prescripției cu privire la dreptul reclamanților de a promova o acțiune în despăgubiri, conform art. 998 și următoarele C. civ., care este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care, în opinia recurentului, începe să curgă din 22 decembrie 1989. S-a solicitat, în acest context, timbrarea cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, recurentul a apreciat că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei pretinse, ci și precizarea cuantumului, reprezentat de prejudiciul moral suferit și, mai ales, dovada acestuia.

În absența unor astfel de dovezi și întrucât prevederile Legii nr. 221/2009 nu conțin referiri la modul în care se realizează reparația în concret, s-a apreciat că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor civile recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii formulate de reclamantul B.C.

În motivarea criticilor formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, după reiterarea conținutului cererii de chemare în judecată și a soluțiilor pronunțate în cauză, a arătat că cele două hotărâri sunt nelegale, pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, ale cărei considerente au fost expuse pe larg, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, această decizie fiind general obligatorie. A fost criticată decizia recurată și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speță, raportat la perioada condamnării, a lipsirii efective de libertate a antecesorului reclamantului, precum și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, în măsura în care au fost acordate.

În acest sens, s-a învederat că trebuie să se mențină un raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate, prin comparație cu sumele acordate de Curtea europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de compensație echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente sau arestării nelegale. Referitor la cuantumul despăgubirilor, s-a apreciat astfel că acestea au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia. De asemenea, s-a susținut că criteriile de evaluare ale prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate.

Hotărârile au fost apreciate ca nelegale și sub aspectul cuantumului cheltuielilor judiciare acordate reclamantului, solicitându-se reducerea acestora, întrucât sunt exagerat de mari și trebuiau admise în parte, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.C. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Înalta Curte a reținut că, în ceea ce privește invocarea, în conținutul motivelor de recurs formulate de ambii pârâți, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care, în opinia acestora, ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.C., următoarele considerații: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest context, este cert faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant, și pentru orice alt solicitant aflat în situația acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii, direct în recurs, se privește de către instanța de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte.

Astfel, susținerea caracterului nelegal al soluției pronunțate în cauză, cu referire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în funcție de care acțiunea ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită, din perspectiva normelor convenționale. Analiza de convenționalitate intră în competenta sa, chiar după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, conform statuărilor expuse de însăși Curtea europeană a Drepturilor Omului, în cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), Hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, parag. 101, 102 și 103 din hotărâre), care se citesc după cum urmează: 101. În cauza de față, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial București, ce a statuat în prima instanță, a refuzat să trimită Curții Constituționale, în vederea soluționării, excepția de neconstituționalitate a art. 911 5 din C. proc.

pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militară de Apel a sesizat instanța constituțională cu excepția invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislației naționale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8. Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale în cauză cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții în materie. 102. Aceasta concluzie este în contradicție, desigur, cu aprecierile Curții enunțate în parag. 84 și 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situație, trebuie, totuși, să reamintim că, în general, nu este de datoria Curții să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă.

(...) Acest aspect este valabil și în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național. 103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la adresa instanțelor naționale sesizate să analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale.

Nu este lipsit de importanță să reamintim în acest sens că, în Recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor). Procedând la analiza de convenționalitate, se reține că, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Noțiunea de "bunuri" din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci și asupra altor drepturi și interese, care constituie active, și pot fi considerate "bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât și "valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă", Curtea europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52). Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

În acest sens este relevantă și cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație, pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanțe, legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condițiile obținerii unei reparații morale. Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul a formulat acțiunea la 30 octombrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința relativă la termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare cu caracter politic, iar instanțele au verificat și confirmat, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamant, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată în apel reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a reclamantului de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, de instanțele judecătorești, elementul de diversitate a soluțiilor pronunțate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual. Dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că: "Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general". Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii, care constituie limitări ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general. Curtea europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina atingerea substanței dreptului, și care, deși sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeași măsură ca și limitările de jure, să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității enunțat.

Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale, protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei Curții Constituționale, în cursul soluționării cauzei, după pronunțarea unei hotărâri definitive de recunoaștere a dreptului, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale. Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși substanța dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

În consecință, se apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare, proporțională a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale. În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut definitiv dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol. Aplicarea deciziei în discuție ar determina, și încălcarea art. 6 al Convenției europene a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului de acces la o instanță.

Astfel, art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un tribunal independent și imparțial, drept care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese. Aplicarea deciziei Curții Constituționale, (care nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat, ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, l-ar lipsi, practic, pe reclamant, în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile, în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri. În același sens, aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituțională, ar putea determina și afectarea art. 14 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice și juridice, aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6 al Convenției).

Textul de lege impune să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile și dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se afla în situații, obiectiv, identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori, care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere, la adoptarea normei, se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi, ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârâți, privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Asupra criticilor expuse de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, privind împrejurarea că Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu ar răspunde decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin legi speciale și că, în absența temeiului reglementat de Legea nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri decât în baza art. 998 și urm. C. civ., acțiunea fiind, în această ipoteză, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit de Decretul nr. 167/1958, termen care, în opinia recurentului, începe să curgă din 22 decembrie 1989 și supusă taxei de timbru, se apreciază de către instanța de recurs că acestea exced cauzei, în raport de limitele obiective fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, formulată de către reclamantul B.C., în considerarea principiului disponibilității, de limitele în care cauza a fost judecată de instanțele de fond (argumentul invocat de instanța de apel, în sensul posibilității aplicării art. 998 - 999 C. civ.

fiind unul suplimentar, dar nu întemeietor) și de faptul că instanța de recurs nu poate modifica obiectul și cauza juridică a cererii deduse judecății, prin raportare la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, ce a făcut obiectul criticilor tuturor recurenților, acestea nu pot fi primite ca valide, întrucât, în operațiunea de redimensionare a acestor despăgubiri, instanța de apel a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs, expuse atât de reclamant, cât și de pârâți, respectiv, suferințele efectiv suportate de tatăl reclamantului și membrii familiei sale, prin raportare la natura pedepsei aplicate și durata efectivă a acestuia, la consecințele acestei pedepse asupra sănătății și vieții acestora.

Astfel, nu dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia este determinantă, contrar opiniei recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în dimensionarea despăgubirilor, ci această operațiune, ce incumbă instanței, se raportează, în mod necesar, la atingerea adusă valorilor personale nepatrimoniale, inerente ființei, cum sunt, onoarea, demnitatea, libertatea. În acest sens, instanța de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporționalității, dând o satisfacție justă pretenției în dezdăunare morală, formulată de reclamant, majorând daunele morale de la 25.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă instanță, la 73.000 euro.

Astfel, aprecierea în echitate realizată de instanța de apel, în absența unor criterii legale ferme de cuantificare, dar cu enunțarea criteriilor particulare la care s-a raportat, păstrează, în evaluarea instanței de recurs, raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalității umane. Prin cererea înregistrată la data de 12 mai 2012, reclamantul B.C. a solicitat instanței completarea dispozitivului deciziei în sensul menționării și respingerii recursului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, motivat de faptul că, deși în practica și apoi în considerentele hotărârii se menționează și respectiv se analizează motivele de recurs formulate de acest recurent, în dispozitivul hotărârii s-a omis a se pronunța asupra acestui recurs.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de completare dispozitiv, motivat de faptul că se cere completarea unei decizii date de instanța de recurs, nefiind în prezența unui termen de apel/recurs înăuntrul căruia să poată fi cerută și completarea dispozitivului; că raportat la ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 281 2 alin. (1) teza finală, cererea este tardiv formulată, omisiunea putând fi îndreptată pe calea contestației în anulare. Cererea de completare dispozitiv este fondată. Potrivit dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., după care se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare, nu trebuie interpretate în sensul că numai hotărârile pronunțate de instanțele de fond, respectiv de apel, pot fi completate și că hotărârile pronunțate de instanțele de recurs sunt exceptate de la procedura prevăzută de art. 281 - 281 3 C. proc. civ., întrucât textul nu reglementează care sunt hotărârile care pot fi supuse procedurii completării, ci reglementează termenul pentru exercițiul cererii de rectificare.

Procedura îndreptării, lămuririi și completării hotărârii se aplică și hotărârilor pronunțate în recurs, nefiind potrivnică procedurii privind judecata în fond și în apel. Se constată că instanța de recurs a fost sesizată cu soluționarea a trei cereri de recurs, fapt consemnat și în practicaua hotărârii, iar cu ocazia dezbaterilor, părțile prezente au pus concluzii cu privire la toate cele trei recursuri declarate și doar printr-o omisiune a instanței nu s-a menționat și respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Soluția de respingere a acestui recurs decurge logic și juridic din motivarea instanței, care a analizat și motivele de recurs formulate de acest recurent, fiind o evidentă omisiune care poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 2 C. proc.

civ. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. a se admite cererea de completare și a se dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2012, în sensul că respinge, ca nefondat, și recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 74/A din 17 martie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea formulată de reclamantul B.C. Dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în sensul că respinge, ca nefondat, și recursul formulat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - CL