ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5229/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele,

Prin Sentința civilă nr. 223/C din 5 iulie

2010, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamantul B.C., în

calitate de moștenitor legal al defunctului B.C., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul de Finanțe București.

A constatat că tatăl

reclamantului, defunctul B.C., a fost condamnat politic, prin Sentința penală

nr. 298 din 19 august 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

A obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 25.000

euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit de defunctul B.C.

și familia sa, ca urmare a condamnării politice, conform Sentinței penale nr.

298 din 19 august 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată,

respectiv onorariu de avocat, conform chitanței nr. X/2010.

Prin Decizia civilă

nr. 74/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.C. și a schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale acordate

reclamantului B.C., de la suma de 25.000 euro la 73.000 euro; a păstrat

celelalte dispoziții; a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor și a obligat pe intimat să plătească apelantului suma

de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul reclamant

B.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate, cu consecința

obligării intimatului la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea

criticilor, reclamantul B.C. a arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală, sub aspectul limitării daunelor morale la suma de 73.000 euro,

întrucât tatăl său, în perioada în care a fost încarcerat, a fost supus unui

tratament inuman, aplicat deținuților politici, fiind obligat să lucreze la o

carieră de piatră, să doarmă pe ciment, fiind bătut, înjosit și jignit, toate

acestea având un impact major asupra stării de sănătate a acestuia, care, în

ultimii șapte ani de viață, a fost paralizat.

În același sens, s-a

învederat că toată averea acestuia a fost confiscată de către regimul comunist,

familia fiind evacuată din locuință, casa fiind demolată și construindu-se un

cămin cultural; B.V., mama sa, a suferit traume psihice majore, concretizate

prin multiple depresii, care aveau drept consecință pierderea memoriei și

nerecunoașterea celorlalți membrii ai familiei, având nevoie de tratament de

specialitate.

Recurentul a susținut

că desfășurarea normală a vieții tatălui său, precum și a familiei sale a fost

întreruptă și schimbată, într-un mod tragic, de o condamnare nedreaptă, ale

cărei consecințe au fost dezastruoase, astfel că se justifică acordarea sumei

de 250.000 de euro.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii formulate de

reclamantul B.C.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român a arătat următoarele:

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

din Constituție.

Această decizie este

general obligatorie și opozabilă erga omnes, inclusiv instanțelor

judecătorești, astfel încât, în prezent, nu mai exista un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

Un alt motiv de

recurs s-a raportat la faptul că Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu

răspunde decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod

expres, prin legi speciale. Cum, în baza Legii nr. 221/2009, nu se mai pot

acorda despăgubiri, statul nu poate răspunde, în baza art. 998 și urm. C. civ.,

acțiunea fiind inadmisibilă.

S-a învederat faptul

că art. 1 din Legea nr. 221/2009 atestă, în mod expres, care sunt condamnările

cu caracter politic, dar această reglementare expresă nu poate întrerupe cursul

prescripției cu privire la dreptul reclamanților de a promova o acțiune în

despăgubiri, conform art. 998 și următoarele C. civ., care este prescriptibilă

în termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, care, în opinia recurentului, începe să curgă din 22

decembrie 1989. S-a solicitat, în acest context, timbrarea cererii de chemare

în judecată.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale, recurentul a apreciat că se impune nu doar o

apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei pretinse, ci și

precizarea cuantumului, reprezentat de prejudiciul moral suferit și, mai ales,

dovada acestuia.

În absența unor

astfel de dovezi și întrucât prevederile Legii nr. 221/2009 nu conțin referiri

la modul în care se realizează reparația în concret, s-a apreciat că principiul

reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a

unor sume mari, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real

suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului și

modificarea hotărârilor civile recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a

acțiunii formulate de reclamantul B.C.

În motivarea

criticilor formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea, după reiterarea conținutului cererii de chemare în judecată și a

soluțiilor pronunțate în cauză, a arătat că cele două hotărâri sunt nelegale,

pentru următoarele considerente:

În conformitate cu

dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, ale cărei considerente au fost expuse

pe larg, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1),

lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, această decizie fiind general

obligatorie.

A fost criticată

decizia recurată și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speță,

raportat la perioada condamnării, a lipsirii efective de libertate a

antecesorului reclamantului, precum și la faptul că trebuie luate în

considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, în măsura în care au fost acordate.

În acest sens, s-a

învederat că trebuie să se mențină un raport rezonabil de proporționalitate

între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate, prin

comparație cu sumele acordate de Curtea europeană a Drepturilor Omului, cu

titlu de compensație echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale,

ca urmare a relelor tratamente sau arestării nelegale.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, s-a apreciat astfel că acestea au fost supraevaluate,

deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului,

ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia. De asemenea, s-a

susținut că criteriile de evaluare ale prejudiciului moral trebuie să fie unele

care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate.

Hotărârile au fost

apreciate ca nelegale și sub aspectul cuantumului cheltuielilor judiciare

acordate reclamantului, solicitându-se reducerea acestora, întrucât sunt

exagerat de mari și trebuiau admise în parte, conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.C. și

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Înalta Curte a

reținut că, în ceea ce privește invocarea, în conținutul motivelor de recurs

formulate de ambii pârâți, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, care, în opinia acestora, ar lipsi de temei juridic cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul B.C., următoarele considerații:

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În acest context,

este cert faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant,

și pentru orice alt solicitant aflat în situația acestuia, sunt defavorabile,

deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,

astfel încât aplicarea acestei decizii, direct în recurs, se privește de către

instanța de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol

adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din

documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte.

Astfel, susținerea

caracterului nelegal al soluției pronunțate în cauză, cu referire la efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în funcție de care acțiunea ar

fi trebuit respinsă, nu poate fi primită, din perspectiva normelor

convenționale.

Analiza de

convenționalitate intră în competenta sa, chiar după pronunțarea deciziei

Curții Constituționale, conform statuărilor expuse de însăși Curtea europeană a

Drepturilor Omului, în cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), Hotărârea

din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, parag. 101, 102 și 103 din

hotărâre), care se citesc după cum urmează:

față, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial

București, ce a statuat în prima instanță, a refuzat să trimită Curții

Constituționale, în vederea soluționării, excepția de neconstituționalitate a

art. 911

5

din C. proc. pen., această omisiune a fost rectificată în

apel, după ce Curtea Militară de Apel a sesizat instanța constituțională cu

excepția invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea

legislației naționale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările

convorbirilor telefonice, cu art. 8.

Or, prin Decizia din

3 februarie 2000, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia compatibilității

legii naționale în cauză cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se

degajă din jurisprudența Curții în materie.

concluzie este în contradicție, desigur, cu aprecierile Curții enunțate în

parag. 84 și 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situație, trebuie,

totuși, să reamintim că, în general, nu este de datoria Curții să analizeze

erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă. (...) Acest

aspect este valabil și în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau

de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional

național.

care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la

adresa instanțelor naționale sesizate să analizeze temeinicia acuzației penale

îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând

incompatibilitatea legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea

apreciază că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței

aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare

a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale

adiționale. Nu este lipsit de importanță să reamintim în acest sens că, în

Recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniștrilor

s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă

din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică

obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor

acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din

legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către

legiuitor).

Procedând la analiza

de convenționalitate, se reține că, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, "Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Noțiunea de

"bunuri" din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea

asupra unor bunuri corporale, ci și asupra altor drepturi și interese, care

constituie active, și pot fi considerate "bunuri", în sensul autonom

al acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât și "valorilor

patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora, reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de "speranță legitimă", Curtea europeană a arătat că,

întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate

fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 al Primului

Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre

exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

În acest sens este

relevantă și cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se

reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație, pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o

speranță legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanțe, legea în

cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condițiile

obținerii unei reparații morale.

Or, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând

chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului

despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care

îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul

a formulat acțiunea la 30 octombrie 2009, în consecință, în termenul de trei

ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința relativă la termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1)

lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat

despăgubiri pentru o condamnare cu caracter politic, iar instanțele au

verificat și confirmat, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de către

reclamant, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată în apel reprezentând

ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a

reclamantului de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de

lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute

de lege, de instanțele judecătorești, elementul de diversitate a soluțiilor

pronunțate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor

acordate cu titlu de despăgubiri.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual.

Dreptul la

respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul

absolut, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului

acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat. În

acest sens, se prevede că: "Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1)

teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general".

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii, care constituie limitări ale exercițiului acestui

drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică

și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul

general.

Curtea europeană a

Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de

facto, care pot determina atingerea substanței dreptului, și care, deși sunt

adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeași măsură

ca și limitările de jure, să determine golirea de conținut a dreptului

proprietarului bunului.

Partea a doua a art.

1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un

bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și

anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității enunțat.

Pentru cei care sunt

beneficiarii unei hotărâri definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale, protejate de art. 1 din Primul

Protocol, aplicarea deciziei Curții Constituționale, în cursul soluționării

cauzei, după pronunțarea unei hotărâri definitive de recunoaștere a dreptului,

cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de

proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei

îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării

îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși substanța

dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul

beneficiarului, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau,

cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare

reparații.

În consecință, se

apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare,

proporțională a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile

convenționale.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li

s-a recunoscut definitiv dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009,

cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar echivala cu o

privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a

art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina, și încălcarea art. 6 al Convenției europene a

Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului de acces la o instanță.

Astfel, art. 6

garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un tribunal independent

și imparțial, drept care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în

sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1

din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să

urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale, (care nu a fost urmată de intervenția legislativului în

armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), în

această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat, ar însemna o

ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care

nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de

ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă

enunțată mai sus, l-ar lipsi, practic, pe reclamant, în absența oricărei culpe

procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile

favorabile, în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În același sens,

aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, adoptată de Curtea

Constituțională, ar putea determina și afectarea art. 14 din Convenția

europeană a Drepturilor Omului.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele

fizice și juridice, aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui

tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția

le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6 al

Convenției).

Textul de lege impune

să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoge sau comparabile și dacă discriminarea are o justificare obiectivă și

rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport

rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate

pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se afla în situații, obiectiv, identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori, care presupune ideea că o normă de

drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza

acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere, la adoptarea normei, se

regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea nici unei

despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și

obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor,

creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeași dată,

beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile

recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei

menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a

două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații

identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ

menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar

cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din

motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului

(încărcătura instanțelor, termene lungi, ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu rezultatul

pretins de pârâți, privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei

decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și

recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Asupra criticilor

expuse de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, privind

împrejurarea că Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu ar răspunde

decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin

legi speciale și că, în absența temeiului reglementat de Legea nr. 221/2009, nu

se mai pot acorda despăgubiri decât în baza art. 998 și urm. C. civ., acțiunea

fiind, în această ipoteză, prescriptibilă în termenul general de prescripție de

3 ani, stabilit de Decretul nr. 167/1958, termen care, în opinia recurentului,

începe să curgă din 22 decembrie 1989 și supusă taxei de timbru, se apreciază

de către instanța de recurs că acestea exced cauzei, în raport de limitele

obiective fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată,

formulată de către reclamantul B.C., în considerarea principiului

disponibilității, de limitele în care cauza a fost judecată de instanțele de

fond (argumentul invocat de instanța de apel, în sensul posibilității aplicării

art. 998 - 999 C. civ. fiind unul suplimentar, dar nu întemeietor) și de faptul

că instanța de recurs nu poate modifica obiectul și cauza juridică a cererii

deduse judecății, prin raportare la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, ce a făcut obiectul criticilor tuturor recurenților,

acestea nu pot fi primite ca valide, întrucât, în operațiunea de redimensionare

a acestor despăgubiri, instanța de apel a avut în vedere criteriile la care se

face referire în motivele de recurs, expuse atât de reclamant, cât și de

pârâți, respectiv, suferințele efectiv suportate de tatăl reclamantului și

membrii familiei sale, prin raportare la natura pedepsei aplicate și durata

efectivă a acestuia, la consecințele acestei pedepse asupra sănătății și vieții

acestora. Astfel, nu dovada deteriorării situației materiale a reclamantului,

ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia este determinantă,

contrar opiniei recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea, în dimensionarea despăgubirilor, ci această operațiune, ce

incumbă instanței, se raportează, în mod necesar, la atingerea adusă valorilor

personale nepatrimoniale, inerente ființei, cum sunt, onoarea, demnitatea,

libertatea.

În acest sens,

instanța de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu

respectarea principiului proporționalității, dând o satisfacție justă

pretenției în dezdăunare morală, formulată de reclamant, majorând daunele

morale de la 25.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă instanță, la 73.000

euro.

Astfel, aprecierea în

echitate realizată de instanța de apel, în absența unor criterii legale ferme

de cuantificare, dar cu enunțarea criteriilor particulare la care s-a raportat,

păstrează, în evaluarea instanței de recurs, raportul de proporționalitate

între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură

morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură

cu atributele personalității umane.

Prin cererea

înregistrată la data de 12 mai 2012, reclamantul B.C. a solicitat instanței

completarea dispozitivului deciziei în sensul menționării și respingerii

recursului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea, motivat de faptul că, deși în practica și apoi în considerentele

hotărârii se menționează și respectiv se analizează motivele de recurs

formulate de acest recurent, în dispozitivul hotărârii s-a omis a se pronunța

asupra acestui recurs.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea cererii de completare dispozitiv, motivat de faptul că se cere

completarea unei decizii date de instanța de recurs, nefiind în prezența unui

termen de apel/recurs înăuntrul căruia să poată fi cerută și completarea

dispozitivului; că raportat la ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 281

2

alin. (1) teza finală, cererea este tardiv formulată, omisiunea putând fi

îndreptată pe calea contestației în anulare.

Cererea de completare

dispozitiv este fondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată

instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt principal sau accesoriu ori

asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., după care se poate cere completarea hotărârii în același termen

în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri,

iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15

zile de la pronunțare, nu trebuie interpretate în sensul că numai hotărârile

pronunțate de instanțele de fond, respectiv de apel, pot fi completate și că

hotărârile pronunțate de instanțele de recurs sunt exceptate de la procedura

prevăzută de art. 281 - 281

3

C. proc. civ., întrucât textul nu

reglementează care sunt hotărârile care pot fi supuse procedurii completării,

ci reglementează termenul pentru exercițiul cererii de rectificare.

Procedura

îndreptării, lămuririi și completării hotărârii se aplică și hotărârilor

pronunțate în recurs, nefiind potrivnică procedurii privind judecata în fond și

în apel.

Se constată că

instanța de recurs a fost sesizată cu soluționarea a trei cereri de recurs, fapt

consemnat și în practicaua hotărârii, iar cu ocazia dezbaterilor, părțile

prezente au pus concluzii cu privire la toate cele trei recursuri declarate și

doar printr-o omisiune a instanței nu s-a menționat și respingerea recursului

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Soluția de respingere

a acestui recurs decurge logic și juridic din motivarea instanței, care a

analizat și motivele de recurs formulate de acest recurent, fiind o evidentă

omisiune care poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281

2

C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 281

2

C.

proc. civ. a se admite cererea de completare și a se dispune completarea

dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2012, în sensul că respinge,

ca nefondat, și recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 74/A din 17 martie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea

formulată de reclamantul B.C.

Dispune completarea

dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, în sensul că respinge, ca nefondat, și

recursul formulat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 septembrie 2012.

Procesat de GGC - CL