ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1666/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1666/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 277/C din 6 octombrie

2010, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei R.M. invocată de către pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor și a respins acțiunea formulată de reclamanții V.V., R.M., R.L.,

R.A., R.G. și F.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Împotriva numiților

V.V. și R.M., în calitatea lor de lichidatori judiciari în cadrul societății

comerciale S.C. I. S.R.L. Oradea s-au declanșat cercetările penale în dosar nr.

71/PA/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor pentru săvârșirea unor

infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție. Ulterior, s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea P.N.A. București, iar prin

rechizitoriul din 15 mai 2003, sub dosar nr. 54/P/2002 s-a dispus trimiterea în

judecată a celor doi.

Prin Sentința penală

nr. 1.690 din 7 iulie 2006 pronunțată de Judecătoria Brașov, rămasă definitivă

prin Decizia penală nr. 299/R/20 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, cei doi inculpați au fost achitați în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa elementelor

constitutive ale infracțiunii.

Instanța de fond a

opinat că, pretențiile reclamanților nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art.

504 - 505 C. proc. pen. devreme ce nu s-a pronunțat o condamnare penală

nelegală și, de asemenea, nu s-a dispus împotriva persoanei acestora privarea

de liberate, ori restrângerea libertății în mod nelegal.

Prin Decizia nr.

9.831/2009 pronunțată de Î.C.C.J., depusă la dosar de reclamanți în susținerea

cererii, s-a reținut că reclamantului din aceea speță i-a fost restrânsă

libertatea pe o perioadă de 30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a

nu părăsi localitatea.

Analizând temeinicia

pretențiilor prin prisma dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., instanța a

reținut că într-adevăr poate fi antrenată răspunderea statului dacă se

dovedește întrunirea condițiilor de admisibilitate a răspunderii civile

delictuale. Într-o asemenea situație, răspunderea, care este una subsidiară, nu

poate aparține decât statului, acesta având conform Constituției obligația

pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului și îndatorirea de a

garanta inviolabilitatea persoanei.

Prima instanță a

reținut că în speță, nu rezultă eventuale fapte abuzive comise de agenții

statului și care pot fi încadrate în dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

astfel, într-un stat de drept există obligația oricărei persoane de a se supune

cercetării penale, obligație corelativă dreptului statului de a cerceta orice

acuzație.

Din perspectiva

dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din

C.E.D.O., în materie de termeni rezonabili, s-a reținut că, durata procesului

penal de aproximativ 6 ani este justificată față de complexitatea cauzei,

volumul probelor administrate, cât și de faptul că procesul penal a parcurs

toate fazele procesuale, neexistând întreruperi în ciclul procesual.

În ceea ce privește

oprobriul public pe care îl invocă reclamanții că l-au resimțit ca urmare a

procesului penal, prima instanță a reținut că, calitatea de lichidator

presupune o calitate de persoană publică, pe de o parte, iar pe de altă parte,

procesele penale sunt de interes public, ziariștii exercitându-și menirea de

"câini de pază ai societății".

De asemenea din

expertizele medicale efectuate în cauză rezultă că nu există o legătură de

cauzalitate între afecțiunile medicale constatate în persoana numiților V.V. și

R.G. și condițiile de stres și disconfort fizic și psihic produse de procesul

penal, în rol de factori favorizanți, de risc, similar altor factorii fiind, de

exemplu, fumatul, obezitatea, etc.

Întrucât nu poate fi

reținută fapta ilicită a statului, ca urmare a declanșării cercetării penale

față de cei doi învinuiți, instanța de fond a reținut că nu poate acorda

acestora nici cheltuielile de judecată suportate în timpul procesului penal, în

temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Pretențiile

reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 505 C. proc. pen. au fost

respinse, instanța de fond respingând și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei R.M. invocată de către pârât.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A.,

R.G. și F.M., criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 151/2011-A din 12 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea au fost

admise apelurile civile declarat de apelanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G.,

F.M. împotriva Sentinței civile nr. 277/C din 06 octombrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții V.V.,, R.M., R.L., R.A., R.G., F.M.,

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

S-a constatat că, reclamantului V.V. și defunctului R.G. li s-a adus o

încălcare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) al

Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat să plătească reclamantului V.V. 10.000 euro

daune morale și 213.092 RON daune materiale, iar reclamanților - R.M., R.L.,

R.G., R.A., F.M., ca moștenitori ai defunctului R.G., suma de 10.000 euro daune

morale și 251.510 RON daune materiale, păstrând celelalte dispoziții.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

S-a apreciat că

starea de fapt a fost reținută corect de instanța de fond, în sensul că,

împotriva lui V.V. și R.M., foști lichidatori în cadrul S.C. I. S.R.L. Oradea,

s-a început urmărirea penală în dosarul penal nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârșirea unor infracțiuni asimilate celor

de corupție, fiind dispusă trimiterea în judecată prin rechizitoriul din 15 mai

2003 sub dosar nr. 54/P/2002. S-a dispus prin Sentința penală nr. 1690 din 7

iulie 2006 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 299/R din 20

aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov, achitarea acestora conform art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., ca urmare a lipsei

elementelor constitutive ale infracțiunii. Singura măsură restrictivă de

libertate - obligația de a nu părăsi localitatea pe parcursul procesului penal

s-a dispus pentru o perioadă de 30 de zile față de V.V., durata procedurilor

fiind de aproximativ 6 ani de zile. Prin Sentința penală nr. 1690 din 7 iulie

2006 s-a dispus și ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor

mobile și imobile ale lui V.V. și R.G. prin ordonanța din 4 iunie 2002 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Art. 52 alin. (3) din

Constituție prevede faptul că, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condițiile legii.

Procedura specială instituită de legiuitor în acest sens, se regăsește în art.

504 - 507 C. proc. pen.

Potrivit art. 504

alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul

la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, urmare a rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, în speță, într-adevăr

nu este incidentă această dispoziție legală, însă, potrivit alin. (2), are

dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost

privată de libertate, ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Ca urmare a faptului

că împotriva reclamantului V.V. și a defunctului R.G. s-a luat în faza de

urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea o perioadă de 30 de

zile, instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile,

în mod greșit instanța de fond nu a calificat acest aspect ca fiind o

restrângere a libertății în mod nelegal, achitarea acestora ulterior dovedind

nelegalitatea acestora, iar dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.,

fiind pe deplin aplicabil, inclusiv art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, criticile fiind fondate. Astfel, s-a apreciat ca fiind

incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. În speță, există o faptă ilicită

- restrângerea libertății dreptului de a folosi bunurile aflate în proprietate,

există un prejudiciu, cel puțin de natură morală, un raport de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa statului prin instituțiile sale în

producerea acestuia.

Durata procedurilor,

a cercetării penale și a soluționării definitive a procesului penal, a fost de

aproape 6 ani de zile, ori, indiferent de complexitatea cauzei, aceasta nefiind

calificată, în opinia instanței de apel, ca fiind una rezonabilă. Art. 6 alin.

(1) din Convenția europeană prevede faptul că orice persoană are dreptul la

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî fie asupra

încălcării drepturilor, obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra

temeiniciei oricărei acuzații de natură penală îndreptată împotriva sa. Ori,

complexitatea cauzei penale, administrarea probelor, nu sunt aspecte ce să ducă

la concluzia că termenul în care s-a soluționat cauza ar respecta aceste

drepturi, ce fac parte din dreptul intern, urmare a ratificării Convenției de

către România, prin Legea nr. 30/1994. În speță, s-a apreciat de instanța de

apel asupra încălcării art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, fiind pe deplin aplicabile și dispozițiile art.

504 alin. (2) C. proc. pen., apreciindu-se asupra necesității acordării atât a

daunelor materiale, cât și morale celor care au avut de suferit, în urma

acestor aspecte. Faptul că orice cetățean al acestui stat are obligația de a se

supune cercetării penale, nu poate conduce la concluzia că în măsura în care se

constată prin achitare că este nevinovat, nu ar avea dreptul la repararea

prejudiciului suferit, ci dimpotrivă. Sigur că, măsura achitării determină

concluzia că a avut loc o reparare de natură morală, dar, aceasta nu este

suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.

Art. 505 alin. (1) C.

proc. pen., prevede faptul că, la întinderea reparației se ține seama de durata

privării, restrângerii de libertate, de consecințele produse asupra persoanei

ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Nu există o limită, cu cuantum fixat de legiuitor referitor la daunele morale,

materiale ce pot fi acordate în astfel de situații, judecătorii fiind chemați a

aprecia acest aspect în funcție de circumstanțele cauzei, iar pe cât posibil să

acorde o reparație ce să nu poată fi calificată ca fiind nici excesivă dar nici

iluzorie.

Din raportul de

expertiză medico-legală, întocmit cu ocazia soluționării cauzei în fond se

reține că, problemele medicale ale apelantului reclamant V.V. au apărut în vara

anului 2001, neputând fi stabilită o legătură de cauzalitate între afecțiunile

medicale și condițiile de stres, disconfort fizic, psihic, produse de procesul

penal, putând fi factori favorizanți pe lângă stres și fumatul, obezitatea,

astfel că, instanța de apel apreciază ca fiind nefondată solicitarea acordării

unor daune lunare de câte 275 RON, necesare tratamentelor medicale.

S-a avut însă în

vedere că, în perioada derulării procedurilor penale, atât reclamantul V., cât

și defunctul R. au avut de suferit pe plan fizic, stresul la care au fost expuși

fiind determinant, aspect avut în vedere la cuantificarea daunelor morale.

Instanța a avut în vedere și declarațiile martorilor K.A. și N.C. în legătură

cu prejudiciul suferit. Faptul că reclamantul și defunctul R. au făcut obiectul

unor publicități negative în mass-media, reiese și din copiile depuse la

dosarul de fond, chiar dacă erau persoane publice, iar ziariștii și-ar fi

exercitat rolul de câini de pază ai societății, acest aspect nu poate duce la

concluzia că nu au suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Mai

mult, tocmai datorită poziției conferite de statutul social, procedurile penale

au fost de natură a le aduce nu doar prejudicii morale, ci și materiale,

încasările înregistrând scăderi importante.

S-a avut în vedere

că, în situații aproximativ similare, Curtea a stabilit că pentru o perioadă de

30 de zile restrângere a libertății, suma de 500 euro este suficientă pentru a

retrage calitatea de victimă, iar pentru durata excesivă a procedurilor se

impune a fi acordate daune, raportat și la practica Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie: cauzele Dolban, Vișan, Pantea, Bursuc/României,

ținând cont și de poziția acestora în societate, de instituirea sechestrului

penal asupra bunurilor mobile, imobile pe durata procedurilor. Ca urmare,

instanța a apreciat că, a avut loc o încălcare a drepturilor prevăzute de art.

5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din CEDO, apreciind că acordarea a câte 10.000

euro reclamantului V. și moștenitorilor defunctului R., este o măsură

suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă și de a constitui o

reparație morală suficientă.

Referitor la

prejudiciul material suferit, ca urmare a deplasărilor pe parcursul

soluționării cercetărilor penale la București, respectiv a cele judecătorești

la Brașov, raportat la probele administrate, s-a avut în vedere costurile

legate de deplasările la București și Brașov, reținând că, suma cheltuită de

apelantul V.V., cu deplasarea martorilor, avocaților, experților, etc. pe

parcursul cercetării penale, judecătorești 213.092 RON, ceea ce reprezintă în

sine un prejudiciul material, ce se impune a fi reparat. Prejudiciul material,

în același sens ce a fost suferit și de către defunctul R.G. care s-a situat la

suma de 251.510 RON, sumă ce se impune a fi acordată conform art. 998 - 999 C.

civ.

Față de toate

considerentele reținute potrivit art. 296 C. proc. civ., art. 504 alin. (2),

art. 505 alin. (1) - (2) C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 5 alin.

(1), art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11,

art. 20 din Constituția României, instanța de apel a admis apelul, a schimbat

în parte sentința apelată, a admis în parte acțiunea, a constatat că

reclamantului V.V. și antecesorului reclamanților - R.M., R.L., R.G., R.A.,

F.M. -defunctului R.G., li s-a adus o încălcare a dispozițiilor art. 5 alin.

(1), art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că,

instanța a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamantului V.V. 10.000 euro daune morale și 213.092 RON daune

materiale, iar reclamanților R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. 10.000 euro daune

morale și 251.510 RON daune materiale.

Deoarece apelanții

reclamanți R. și F. au formulat acțiunea ca moștenitori ai defunctului R.G.,

calitatea procesuală activă a acestora este evidentă, astfel că s-a apreciat

că, în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților R.M., astfel că, a păstrat dispoziția

sentinței în acest sens.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F. (R.) M. și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 7.527 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.V., R.M.,

R.L. R.A., R.G. și F. (R.) M. împotriva Deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și a admis recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași

decizii, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele

considerente:

Recursul formulat de

reclamanți, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

nefondat. S-a avut în vedere că, dintre ipotezele pentru care se poate angaja

răspunderea Statului, permise de dispozițiile art. 504 C. proc. pen. s-a

reținut de instanța de apel cea de la alin. (2), respectiv în care în cursul

procesului penal, persoanei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal - situație

corelată cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor

și libertăților fundamentale ale individului.

Potrivit art. 505 alin.

(1) C. proc. pen. la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata

restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a

fost restrânsă.

Perioada de

restrângere a libertății, în ipoteza care dă dreptul la despăgubire reținută, a

reprezentat un criteriu avut în vedere de instanță în cuantificarea

despăgubirilor, cu referire inclusiv la jurisprudența Curții Europene, după cum

rezultă din considerentele deciziei. Detaliind în cadrul criticii consecințele

la care se face referire în norma legală, reclamanții fac trimitere la:

sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă prin faptul că

nu a mai fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor

penale, oprobriul public, interesul ziariștilor pentru procesele penale

menținut și în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de

expertiză care au stabilit că stresul fizic și psihic au constituit factori favorizanți

ai declanșării bolilor de care suferă reclamantului V.V. și au dus la decesul

reclamantului R.G. Aceste aspecte țin însă de procesul penal în urma căruia

foștii inculpați au fost achitați, putând susține apărarea în ipoteza în care

s-ar fi reținut și cealaltă situație reglementată de art. 504 alin. (1) C.

proc. pen., care dă dreptul la despăgubire - cea în care persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâte definitivă de

achitare.

Or, această ipoteză

legală nu a fost reținută în cauză, iar reclamanții nu au formulat critici de

nelegalitate sub acest aspect, așa cum impune art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

În condițiile în care

nu se pune problema nerespectării criteriilor prevăzute de lege, cuantificarea

despăgubirilor vizează temeinicia hotărârii și este exclusă controlului

judiciar pe calea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ.

Recursul declarat de

pârât s-a apreciat ca fiind fondat, din perspectiva motivului prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la admiterea acestuia, casarea

deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, cu

aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., în următoarele limite ce succed:

Din modul în care

este formulată prima critică de către pârât rezultă că norma indicată ar fi

singurul cadru legal în care se poate discuta cauza de față, cu excluderea

celeilalte ipoteze legale care dă dreptul la despăgubire, după cum s-a și

detaliat prin apărările formulate ulterior în cauză. Ipoteza reglementată de

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost reținută în cauză de

niciuna dintre instanțe, nefiind formulate critici de recurs de către aceștia

cu privire la modul de dispunere sub acest aspect.

Astfel, prin sentința

primei instanțe s-a reținut că nu sunt incidente în speță prevederile art. 504

- 505 C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunțat o condamnare penală nelegală și

nu s-a dispus privarea de libertate ori restrângerea acesteia în mod nelegal,

iar în decizia depusă de reclamanți în susținerea prezentei cauze s-a reținut

că reclamantului din acea speță i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de

30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.

Instanța de apel a

confirmat faptul că nu poate fi reținută ipoteza referitoare la condamnare

urmată de achitare, însă a constatat că împotriva reclamantului V.V. și a

defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu

părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru ipoteza

îngrădirii libertății, subliniată în cererea de cererea de recurs de către

reclamanți și reținută de instanța de apel ca fiind incidență în speță, nu s-a

indicat actul procedural care o susține, ceea ce denotă o incompletă stabilire

a situației de fapt. Este necesar să se lămurească situația sub acest aspect,

ținând cont și de demersurile făcute de către instanța de recurs.

Depășirea limitelor

de judecată fixate prin cererea de chemare în judecată - cu referire la ipoteza

reținută de instanța de apel ca fiind aplicabilă în speță (analizată și de

prima instanță) și critica referitoare la durata procesului - cu referire la

art. 6 din Convenția Europeană, au fost invocate cu depășirea termenul legal

prevăzut de art. 303 alin. (1) și (2) raportat la art. 301 C. proc. civ. și nu

constituie motive de ordine publică ce puteau fi formulate fără limitarea

impusă de normele menționate, așa cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Oricum, și un asemenea motiv era necesar să fie invocat oral sau în scris în

dosar până la închiderea dezbaterilor, acesta trebuind să fie pus în discuția

contradictorie a părților.

În aceste condiții,

cea de-a doua critică vizând cuantificarea prejudiciului moral nu poate privi

decât ipoteza restrângerii de libertate, reținută de instanța de apel, pentru

care s-au și acordat despăgubiri.

Dispozițiile art. 505

C. proc. pen., care fac referire la criteriile care pot fi avute în vedere în

cuantificarea prejudiciului, au fost respectate de instanța de apel, care a

făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene, după cum rezultă din

considerentele deciziei.

Acordarea însă a

despăgubirilor aferente este condiționată de completa stabilire a situației de

fapt sub aspectul elementelor prevăzute de lege în recunoașterea acestui drept.

Critica vizând despăgubirile globale este în strânsă legătură cu prima, care

vizează neîntrunirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 504 alin. (1) C.

proc. pen.

Despăgubirile

materiale au fost justificate de instanța de apel pe faptul că reținându-se

încălcarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și incidența dispozițiilor art. 504

alin. (2) C. proc. pen., se impune a se acorda atât daune materiale, cât și

daune morale.

În rejudecare, la

stabilirea despăgubirilor materiale, instanța de apel urmează a avea în vedere

critica vizând probatoriul și să verifice cu prioritate în ce măsură acestea

sunt aferente ipotezei legale care nu a fost reținută ca fiind incidență în

cauză, întrucât într-o asemenea situație acordarea acestora nu se justifică.

Potrivit art. 506

alin. (1) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de

persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi

continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.

Prima instanță a

respins acțiunea - pârâtul neavând astfel interes să o conteste, iar instanța

de apel a reținut că sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea

răspunderii statului în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce

impunea verificarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 506 alin. (1) C.

proc. pen.

S-a avut în vedere

că, lămurirea acestei situații, care necesită verificări de fapt incompatibile

în recurs, se impunea întrucât în lipsa calității impusă de norma legală nu se

justifică despăgubirile acordate - aceasta subsecvent lămuririi depline a

situației de fapt aferentă cazului de despăgubire reținut, după cum s-a arătat

mai sus.

În motivarea deciziei

s-a reținut că art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce

este stabilită în condițiile legii și că procedura specială instituită de

legiuitor în acest sens se regăsește în art. 504 - 507 C. proc. pen. Cu toate

acestea, după ce se constată că sunt incidente în speță dispozițiile art. 504

alin. (2) C. proc. pen. și art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană, se reține

că datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispozițiile

art. 998 - 999 C. civ., cu referire la elementele vizate de aceste dispoziții

legale. În condițiile în care răspunderea statului pentru erori judiciare este

strict reglementată de dispozițiile legale incidente, astfel cum și reține de

altfel instanța de apel, nu se justifica apelarea la dispozițiile dreptului

comun în materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din

perspectiva altor elemente și care sunt înlăturate în aplicarea principiului

specialibus generalibus derogant.

În considerarea

argumentelor reținute, Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 304

pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârât, dispunând

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de

apel. A dispus a se face o completă stabilire a situației de fapt sub aspectul

existenței elementelor legale care dau dreptul la despăgubire, din perspectiva

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. - atât în ceea ce privește ipoteza legală, cât

și calitatea reclamanților, iar în stabilirea despăgubirilor materiale, pe

lângă critica privind probatoriul, a dispus verificarea cu prioritate în ce

măsură acestea sunt aferente dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

care nu au fost reținute ca fiind incidente în cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 102/2013-A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă,

s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - reclamanți V.V., R.M.,

R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva Sentinței civile nr. 277/C din 06 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

În pronunțarea

soluției, s-a avut în vedere că, reclamantul V.V. și defunctul R.G. și soțul

pârâtei R.M. au fost cercetați în dosarul nr. 71/PA/2001 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bihor,în calitatea acestora de lichidatori judiciari, dosar ce

a fost declinat în favoarea Parchetului Național Anticorupție București.

Prin Rechizitoriul

din 15 mai 2003 din dosar 54/P/2002 cei doi au fost trimiși în judecată fiind

în cele din urmă achitați de sub învinuirea tuturor infracțiunilor pentru care

au fost trimiși în judecată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. civ., prin Sentința penală nr. 169 din 7 iulie 2006 pronunțată

de Judecătoria Brașov în dosar nr. 2780/2003 rămasă definitivă prin Decizia

penală nr. 299/R/20 aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov.

Reclamanții au

investit instanța cu o cerere în despăgubiri întemeiată în principal pe dispozițiile

art. 504 - 507 C. proc. pen., susținând angajarea răspunderii statului, urmare

a erorii judiciare survenite prin cercetarea abuzivă, finalizată prin achitarea

dispusă potrivit hotărârii judecătorești mai sus arătate.

Prima instanță,

corect a statuat că, cazurile care dau loc la reparații sunt prevăzute expres

și limitativ de art. 504 C. proc. pen., răspunderea fiind strict circumscrisă

ipotezelor avute în vedere de legiuitor, care însă nu pot fi reținute în

prezenta cauză nici în forma reglementată la alin. (1) și nici în cea de la

alin. (2).

Astfel, trimiterea în

judecată a reclamantului V.V. și a defunctului R.G. nu s-a finalizat printr-o

condamnare definitivă, ei fiind achitați, după cum s-a evidențiat și în cele

anterior menționate, iar pe parcursul cercetării penale nu s-a luat împotriva

acestora nicio măsură privativă de libertate sau prin care să li se restrângă

libertatea în mod nelegal.

De altfel,

problematica angajării răspunderii statului, în situația de speță întemeiată de

prevederile art. 504 C. proc. pen. a și fost tranșată în cadrul deciziei de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție care cu putere obligatorie reține

că, trimiterile reclamanților la sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea

dreptului la muncă prin faptul că nu a fost desemnată societatea ca lichidator

după începerea cercetărilor penale, oprobriul public, interesul ziariștilor

pentru procesele penale, menținut și în prezent pe site-urile de internet, cele

două rapoarte de expertiză care au stabilit că stresul fizic și psihic au

constituit factori favorizanți ai bolilor de care suferă reclamantul V.V. și au

dus la decesul reclamantului R.G. țin de procesul penal în urma căruia toți

inculpații au fost achitați, putând susține apărarea doar în situația

reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care însă este exclusă în

cauză, după cum s-a subliniat anterior.

Este de observat

faptul că, casarea Deciziei nr. 151/A/12 mai 2011 a Curții de Apel Oradea s-a

dispus urmare a reținerii unei incomplete situații de fapt de către instanța de

apel, care a constatat faptul că împotriva reclamantului V.V. și a defunctului

R.G. s-a hotărât în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi

localitatea pe 30 de zile, fără a se indica actul procedural care susține

ipoteza reținută, în considerarea căreia s-au și acordat despăgubirile. Ori,

împotriva celor doi nu s-a luat nicio măsură privativă de libertate, măsura

obligării de a nu părăsi localitatea la care face prima instanță referire în

cuprinsul considerentelor confirmată de instanța de apel nu privește părțile

din prezenta cauză, ci pe o terță persoană în privința căreia s-a pronunțat

Decizia civilă nr. 9831/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție depusă ca

practică judiciară la dosarul cauzei.

În ceea ce privește problematica

angajării răspunderii statului, întemeiată pe prevederile dreptului comun,

respectiv art. 998 - 999 C. civ. este de observat că și această chestiune a

fost tranșată irevocabil în decizia de casare care reține că "în

condițiile în care răspunderea statului este strict reglementată de

dispozițiile legale incidente nu se justifică apelarea la dispozițiile

dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impune o analiză

din perspectiva altor elemente și care sunt înlăturate în aplicarea

principiului "specialibus generalibus derogant".

Cât privește Decizia

Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998, invocată de apelanți este de

subliniat faptul că acesta nu mai este de actualitate, fiind pronunțată în

legătură cu vechea reglementare a art. 504 C. proc. pen., care prevedea doar

două cauze care antrenau răspunderea statului pentru erorile judiciare

săvârșite în procesele penale și anume, când persoana vizată nu a săvârșit

fapta sau fapta nu există, Curtea reținând că această limitare e

neconstituțională, față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție care

nu permit o asemenea restrângere. Se constată, prin urmare că, decizia Curții

Constituționale, a avut în vedere limitarea cazurilor instituite prin art. 504

C. proc. pen., când poate fi angajată răspunderea statului, dispoziții ce au

fost modificate ulterior pronunțării acestei decizii, în sensul posibilității

angajării răspunderii indiferent de temeiul pentru care s-a dispus achitarea

sau scoaterea de sub urmărire penală, fiind totodată reglementată răspunderea

nu doar pentru situațiile de privare de libertate cât și pentru cele de

restrângere a libertății.

Referitor la

calitatea procesuală a reclamanților R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M., prin

raportare la dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen., care dau

legitimitate procesuală în a porni acțiunea întemeiată pe prevederile art. 504

C. proc. pen. persoanei îndreptățite, iar după moartea acesteia textul

prevăzând că acțiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care

se aflau în întreținerea sa, aspect a cărui lămurire s-a impus de asemenea prin

decizia de casare, se constată într-adevăr că această calitate nu o au

reclamanții R.L., R.A., R.G. jun. și F.M., care sunt copii ai defunctului R.G.,

toți fiind majori la data decesului acestuia, nefăcând dovada că se aflau în

întreținerea sa la acea dată, calitate procesuală având doar reclamanta R.M.,

în calitate de soție, în virtutea obligației reciproce de întreținere existente

între soți. Totuși, având în vedere faptul că reclamanții și-au întemeiat

acțiunea și pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., se impune a li se recunoaște

calitatea procesuală și acestor reclamanți, care au calitatea de succesori ai

defunctului, apărarea invocată în acest sens de Statul Român, fiind înlăturată.

Neputând fi reținute

așadar criticile invocate la adresa hotărârii apelate, în temeiul dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M.

susținând că, decizia civilă atacată este nelegală și netemeinică, fiind dată

cu aplicarea greșită a legii, motiv de modificare a hotărârii prevăzut de art.

304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat, reclamanții au arătat că, potrivit practicii constante a

Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale

persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate,

persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a

prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral. Consideră că, principiul

responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor

erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor

victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare

neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Pretind recurenții

că, cercetarea penală nejustificată a reclamantului V.V. și a defunctului R.G.,

urmată de trimiterea în judecată și apoi judecarea lor, a provocat acestora

mari prejudicii materiale, le-au adus grave atingeri onoarei și reputației,

suferințele fizice și psihice cauzate de asemenea măsuri trebuind reparate prin

acordarea de despăgubiri, indiferent de fazele procesuale în care au fost

comise aceste erori judiciare și de soluția finală pronunțată.

Consecințele pe plan

moral, fizic și psihic pe care le-au suferit V.V. și R.G. nu au fost

determinate doar de faptul că au fost subiecții unui proces penal, ci de faptul

că, în urma declanșării eronate a acțiunii penale împotriva lor, s-a ajuns ca

acestora să li se restrângă în mod injust drepturi și libertăți fundamentale

arătate în cererea de chemare în judecată, după cum urmează:

- nerespectarea

dreptului la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un timp rezonabil,

prev. de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag. 1 teza 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, de

aproape 6 ani, și prejudiciul moral suferit de recurenții reclamanți. În

această perioadă, reclamantul V.V. s-a îmbolnăvit de cardiopatie ischemică,

angină pectorală, insuficiență venoasă cronică la membrele inferioare, bronșită

cronică. În ceea ce-l privește pe defunctul R.G., raportul de expertiză

medico-legală efectuat în cauză a stabilit că, deși boala care a dus la decesul

acestuia a fost neoplasmul, între ulcerul duodenal de care acesta s-a

îmbolnăvit în anul 2002 și condițiile de stres și disconfort fizic și psihic

există o legătură de cauzalitate.

- încălcarea

dreptului de proprietate, prevăzute de art. 44 din Constituția României și art.

1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât, prin Ordonanța din 4 iunie 2002,

s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și

imobile ale recurentului reclamant V.V. și defunctului R.G., bunurile fiind

sechestrate timp de 5 ani.

- încălcarea prezumției

de nevinovăție, prevăzute de art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertății Fundamentale, susținând recurenții existența

unei legături de cauzalitate între modul de informare a opiniei publice și

prejudiciul moral cauzat recurentului reclamant V.V. și defunctului R.G., sens

în care fac referire la declarațiile martorilor care au relatat că, datorită

afirmațiilor apărute în presă, acestora le-a fost afectată starea de sănătate

și le-a fost afectată situația materială, fiind expuși oprobiul public și

interesului mass-media.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului, arătând că niciuna dintre criticile invocate de către recurenți nu

vizează aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, că moștenitorii

defunctului R.G. nu au calitate procesuală activă și, în subsidiar, arată că

toate criticile formulate sunt neîntemeiate întrucât recurenții nu au luat în

considerare dispozițiile deciziei de casare, respectiv Decizia civilă nr. 7527

din 11 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

dosarul nr. 729/111/2009, care a determinat rejudecarea cauzei.

Cu titlu preliminar,

este de subliniat faptul că, dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea

acestora în cazul descris de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât din

ansamblul criticilor formulate rezultă că reclamanții pretind aplicarea și

interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen. în privința despăgubirilor materiale și morale solicitate, context

în care aceste critici vor fi analizate.

Analizând actele și

lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs, susceptibile de încadrare

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și dispozițiile legale incidente în cauză,

Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat având în vedere următoarele

considerente:

Contrar susținerilor

recurenților, instanța de apel, în rejudecare, a examinat corect apelul

declarat de reclamanți prin prisma criticilor invocate, dar și a îndrumărilor

cu valoare obligatorie ale deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, fiind astfel valorificate, pe deplin, aspectele statuate cu putere de

lucru judecat prin decizia instanței supreme nr. 7527 din 11 decembrie 2012.

Din această

perspectivă, Înalta Curte reține că, prin Decizia de casare nr. 7527 din 11

decembrie 2012, pronunțată în primul ciclu procesual, instanța supremă a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V., R.M., R.L. R.A.,

R.G. și F. (R.) M. împotriva Deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă, și a admis recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii,

dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Astfel, în mod

irevocabil, prin decizia de casare s-a reținut, printre altele, că, ipoteza

legală reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care dă dreptul la

despăgubiri - respectiv, cea în care persoana care a fost condamnată definitiv

are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâte definitivă de achitare - este

exclusă în cauză, ipoteză ce nu a fost reținută în cauză, întrucât, împotriva

reclamantului V.V. și a defunctului R.G., nu a fost pronunțată o hotărâre de

condamnare, aceștia fiind achitați prin Sentința penală nr. 1.690/2007 a

Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 299/R/2007 a Curții de

Apel Brașov, iar reclamanții (s.n. - din primul ciclu procesual), în recursul

promovat, nu au formulat critici de nelegalitate, astfel cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. S-a apreciat însă, a fi fondat recursul

pârâtului Statul român din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., ceea ce a condus la admiterea acestuia, casarea deciziei și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel în scopul

verificării calității reclamanților și a ipotezei reglementată de dispozițiile

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sub aspectul existenței elementelor legale

care dau dreptul la despăgubire, întrucât s-a invocat de către reclamanți, în

justificarea despăgubirilor, luarea în procesul penal a măsurii de a nu părăsi

localitatea pe o durată de 30 de zile.

În această situație,

dezlegările statuate prin decizia de casare asupra chestiunilor de fapt și de

drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., atât în ceea ce privește determinarea cadrului procesual,

cât și a îndrumărilor dispuse sub aspectul verificărilor ce se impuneau a fi

realizate de instanța de rejudecare în vederea stabilirii complete a situației

de fapt și a examinării calității și condițiilor legale care dau dreptul la

despăgubire, în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul

dezlegărilor obligatorii, din ciclul procesual anterior și a cadrului procesual

astfel stabilit, Înalta Curte reține că, instanța de apel, în rejudecare, a

analizat riguros pricina, circumstanță în care apar ca lipsite de relevanță

susținerile recurenților referitoare la justificarea despăgubirilor din

perspectiva motivelor referitoare la derularea nejustificată a cercetării

penale față de reclamantul V.V. și defunctul R.G., dar și a prejudiciilor înregistrate

de ordin material și moral, pe care le-ar fi suferit, atât timp cât erorile

judiciare susceptibil de reparație sunt doar cele prevăzute de art. 504 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., iar ipoteza reglementată de art. 504

1

a

fost exclusă în speță, în condițiile statuărilor obligatorii ale deciziei de

casare, valorificate și integrate raționamentului urmat de instanța de apel în

evaluarea împrejurărilor de fapt și de drept specifice cauzei, situație în care

acordarea despăgubirilor nu se justifică.

Criticile

recurenților referitoare la greșita respingere a pretențiilor în pofida

înregistrării unor restrângeri nelegale a drepturilor și libertăților

fundamentale ca urmare a declanșării eronate a acțiunii penale împotriva

reclamantului V.V. și a defunctul R.G., a încălcării dreptului de proprietate

față de instituirea sechestrului asigurător, ori a încălcării prezumției de

nevinovăție, nu pot fi primite și nu pot conduce la incidența cazului de

modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Situațiile în care poate fi

angajată răspunderea statului sunt strict prevăzute de legiuitor în forma

reglementată de art. 504 alin. (1) și 2 C. proc. pen., iar trimiterea

recurenților la nerespectarea celor două drepturi reclamate expres, respectiv

dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil

țin tot de exigențele legale care dau dreptul la despăgubiri din perspectiva

ipotezei prevăzută de dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., a cărei

incidență nu a fost reținută în cauză, împrejurare statuată cu autoritate de

lucru judecat prin decizia de casare, împrejurare în raport cu care acordarea

despăgubirilor nu se justifică. De altfel, recurenții în dezvoltarea acestui

motiv de recurs fac referire doar la durata procesului penal ca fiind una

excesivă, fără a reproșa, în concret, instanței de apel încălcarea procedurilor

din perspectiva garanțiilor art. 6 din Convenția europeană, cu atât mai mult cu

cât, în exercitarea controlului judiciar, curtea de apel nici nu a realizat o

analiză a normei pretins încălcată, întrucât nu a existat, sub acest aspect,

vreun motiv de apel, context în care reclamanții nu pot formula o atare critică

în recurs, care nu se circumscrie vreunui motiv de ordine publică, ce nu a fost

supusă examinării instanței de apel.

În ceea ce privește

susținerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, ocrotit de art.

44 din Constituție și art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în raport

de instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale

recurentului reclamant V.V. și defunctului R.G., Înalta Curte reține că, în

raport de decizia de casare a instanței supreme nr. 7527 din 11 decembrie 2012

pronunțată în dosarul nr. 729/111/2009, în mod corect instanța de apel a

reținut că aspectele legate de consecințele produse de măsura asigurătorie a

sechestrării averii țin de desfășurarea procesului penal, apărarea putând fi,

eventual, formulată în ipoteza circumstanțiată de art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., care însă, a fost exceptată în speță, astfel cum s-a relevat în

argumentația juridică prezentată mai sus.

Contrar argumentelor

recurenților subsumate criticii referitoare la greșita respingere a

pretențiilor din perspectiva încălcării prezumției de nevinovăție reglementată

de art. 6 alin. (2) din Convenția europeană și art. 23 alin. (11) din

Constituția României și existenței legăturii de cauzalitate între modul de

informare a opiniei publice și prejudiciul moral cauzat reclamanților, Înalta

Curte reține că, instanța de apel a apreciat corect că aspectele evidențiate nu

mai pot face obiect al analizei, deoarece, prin decizia de casare s-a reținut

irevocabil că, trimiterile reclamanților la suferințele pricinuite de oprobiul

public, ori de interesul manifestat de mass-media pentru procesului penal, în

care au fost inculpați reclamantul V.V. și defunctul R.G., țin de derularea

procesului penal în urma căruia cei doi au fost achitați, putându-se, eventual,

susține doar ipoteza prevăzută de art. 504 alin. (1), care, însă, a fost

înlăturată în cadrul primului ciclu procesual. În schimb, în prezentul demers

judiciar, recurenții nu au formulat critici în privința soluției instanței de

apel referitoare la respingerea cererii de despăgubiri materiale și morale ca

urmare a neîntrunirii condițiilor impuse de art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

sub argumentația că, pretinsa măsură preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea pe o durată de 30 de zile nu a fost dispusă în privința reclamantului

V.V. și a defunctului R.G., ci față de o terță persoană în privința căreia a

fost pronunțată Decizia civilă nr. 9.831/2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, depusă ca practică judiciară la dosarul cauzei.

Apărarea intimatului

Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reiterează excepția

lipsei calității procesuale active a recurenților-reclamanți R.G., R.M., R.L.,

R.A. și F.M., moștenitori al defunctului R.G., urmează a fi înlăturată. Înalta

Curte va are în vedere, pe de o parte, că reiterarea excepției este superfuă și

lipsită de interes, în acest stadiu procesual, câtă vreme excepția invocată a

fost admisă de instanța de apel în privința reclamanților R.G., R.L., R.A. și

F.M. Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere faptul că, aceștia, în

calitate de descendenți ai defunctului R.G., erau majori la data intervenirii

decesului autorului lor, nefiind probat în cauză că, la acea dată, se aflau în

întreținerea acestui. Soluția astfel pronunțată nu a fost criticată prin

intermediul prezentului demers judiciar de către persoanele interesate, astfel

încât modul de soluționare a acestei excepții în privința respectivilor

reclamanți, a intrat în autoritatea de lucru judecat și nu mai poate fi

reanalizată. Pe de altă parte, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei R.M., în mod corect instanța de apel a

înlăturat apărarea axată pe acest considerent în raport de conținutul normei

înscrisă în art. 506 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 86 alin. (1) și

art. 41 alin. (1) C. fam. Din perspectiva tehnicii judiciare folosite, instanța

de apel a procedat corect la suplinirea motivării hotărârii fondului atât timp

cât, în urma controlului judiciar exercitat, s-a constatat că soluția de respingere

a acțiunii în angajarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504

C. proc. pen. este corectă, complinirea motivării hotărârii fiind impusă de

apărările formulate și verificările impuse ca efect al deciziei de casare.

Cât privește verificare

incidenței în cauză a temeiului juridic axat pe dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ., apărarea intimatului este pertinentă, întrucât nu mai pot face obiect de

analiză, atât timp cât, angajarea răspunderii statului, întemeiată pe

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. a intrat în puterea de lucru judecat,

chestiunea fiind dezlegată de instanța supremă, prin decizia de casare, prin

care a statuat irevocabil în sensul că "în condițiile în care răspunderea

statului pentru erori judiciare este strict reglementată de dispozițiile legale

incidente (...), nu se justifică apelarea la dispozițiile dreptului comun în

materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva

altor elemente și care sunt înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus

derogant".

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și

interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va

constata netemeinicia motivelor de recurs, circumscrise articolului 304 pct. 9

C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V.,

R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M. împotriva Deciziei civile nr. 102/2013-A din 20

noiembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. și F.M.

împotriva Deciziei civile nr. 102/2013-A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM