ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9831/2009

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 473 din 14 mai 2008, Tribunalul Arad, sesizat în urma strămutării cauzei de la Tribunalul Bihor, a admis în parte acțiunea reclamantului M.T. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice Arad. A obligat pârâtul să plătească reclamantului daune materiale reprezentând contravaloarea în lei la data plății a sumei 31.670 Euro. A respins restul daunelor solicitate, reprezentând daune morale și materiale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 1 milion Euro, cu titlu de daune morale.

La data de 26 iunie 2007, reclamantul a completat acțiunea solicitând, pe lângă obligarea Statului Român la daune morale, și daune materiale, în cuantum de 169.141 Euro. Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 504 – 507 C. proc. pen., răspunderea statului nu poate fi antrenată, deoarece este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ori restrângerea libertății în mod nelegal, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă a statului, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În cauză, reclamantului i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, față de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea , după care a fost achitat.

Restrângerea de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin hotărârea de achitare. Tribunalul a mai reținut că la stabilirea întinderii reparației se ține cont de durata restrângerii de libertate, iar nu de durata procesului penal, de consecințele produse asupra reclamantului și a familiei sale, de stress-ul și efectele psiho-fizice provocate de obligarea de a nu părăsi localitatea timp de o lună și nu de tensiunea întregului proces, motiv pentru care daunele morale nu pot fi acordate. A mai reținut tribunalul, că sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, deoarece există un prejudiciu cert încercat de reclamant prin plata salariilor de care a fost lipsit, cheltuieli de deplasare la instanțe, chirie, cheltuieli pentru medicamente și plata onorariilor avocaților, cheltuieli în cuantum de 31. 670 Euro.

Nu se pot acorda sumele reprezentând diferența dintre prețul imobilelor vândute în anul 2005 și valoarea actuală a acestora, deoarece reclamantul nu a fost silit să vândă aceste bunuri, cu atât mai mult cu cât avea disponibile sume de bani provenite din împrumuturi bancare și vânzarea unui alt imobil. Prin decizia nr. 281 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 Euro cu titlu de daune materiale și suma de 60.000 Euro cu titlu de daune morale. A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a fost supus unei anchete penale, pentru săvârșirea unei fapte de corupție, având calitatea de magistrat și că, în final, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că fapta de corupție nu a existat și s-a dispus achitarea reclamantului, conform art. 10 lit. a) C. proc. pen. Izvorul răspunderii civile pe care a declanșat-o reclamantul are atât un caracter special, pentru că se raportează la dispozițiile legii penale, cât și un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a Statului Român pentru activitatea desfășurată de autoritățile sale, în exercitarea atribuțiilor legale. Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o apreciere aproximativă a prejudiciului material, neincluzând sumele de bani împrumutate de către reclamant de la martorul G.C.F. și de la martora S.M. A mai reținut instanța de apel, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilității profesionale și a poziției sociale, deoarece a fost acuzat de săvârșirea unei infracțiuni de corupție, pe care s-a dovedit că nu a săvârșit-o și că suma de 60.000 Euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă. În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantului nu este tardivă și nici inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile Protocolului Convenției Europene privind dreptul cetățenilor la liberă circulație și desfășurare a activității profesionale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul M.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța de apel trebuia să acorde și prejudiciul material cauzat în urma înstrăinării imobilelor și mobilelor în cursul procesului penal pentru a face față cheltuielilor cu întreținerea familiei și derularea procesului. A mai arătat recurentul, că suma de 60.000 Euro este prea mică în raport de suferințele pe care le-a îndurat ca urmare a erorii judiciare, iar instanța de apel trebuia să cuantifice prejudiciul moral și prin prisma traumelor suferite de apropiații săi, ca o prelungire a măsurii restrictive de libertate, având în vedere poziția socială a subiectului și a familiei lui, prestigiul profesional, starea de sănătate, etc. Pârâtul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și a arătat că cererea de chemare în judecată este tardivă, deoarece măsura interzicerii de a părăsi localitatea a fost dispusă pentru perioada 24 iulie 2002 – 22 august 2002. prin ordonanță, care nu a fost atacată.. Recurentul a mai arătat că acțiunea este inadmisibilă, deoarece reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiție cerută în mod expres de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Daunele morale, conform jurisprudenței C.E.D.O., trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece reparația morală se poate realiza doar prin repararea imaginii publice. Referitor la actualizarea prețurilor, recurentul a arătat că prețurile pe piața imobiliară au scăzut, iar acordarea de despăgubiri nu trebuie să reprezinte izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Recursurile nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Reclamantul a susținut că prejudiciul material a fost provocat și de necesitatea înstrăinării imobilelor și mobilelor în cursul procesului penal pentru a face față cheltuielilor cu întreținerea familiei și derularea procesului. Această susținere nu este fondată, deoarece, pentru a obține reparația unui prejudiciu, reclamantul trebuie să demonstreze că un asemenea prejudiciu a existat și că a existat, de asemenea, legătură de cauzalitate între fapta incriminată și prejudiciu. Or, în cauză, reclamantul nu a demonstrat că necesarul bănesc pentru întreținerea sa și a familiei sale ar fi impus înstrăinarea celor două imobile, a cărora valoare actualizată a fost solicitată.

Nici criticile referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mică și la criteriile avute în vedere de instanță la acordarea prejudiciului moral nu sunt fondate. Astfel, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., l a stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanțele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanțele cauzei justifică acordarea unei reparații, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și protecția oferită de art. 5 din parag. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Instanțele au avut în vedere, așa cum s-a arătat, perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate a acestuia, precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială. Prin urmare, recursul declarat de reclamant este nefondat. Nefondat este și recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 12 februarie 2007, nu a fost introdusă tardiv, așa cum susține Statul Român.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului. Cum Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat hotărârea în recurs la data de 24 noiembrie 2006, iar acțiunea a fost promovată la 12 februarie 2007, acțiunea nu este tardivă.

Nefondată este și critica recurentului-pârât referitoare la inadmisibilitatea acțiunii. Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Prin urmare, textul de lege nu se referă doar la ipoteza art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen., așa cum susține recurentul, ci la toate ipotezele în care a avut loc privarea sau restrângerea ilegală de libertate. Nu sunt reale nici susținerile recurentului că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., despăgubirile morale trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece, atât art. 5 alin. (5) cât și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale consacră principiul reparației echitabile, iar nu principiul reparației simbolice. Nici criticile referitoare la actualizarea prețurilor nu sunt fondate, deoarece, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au obligat Statul Român la despăgubiri reprezentând prețurile pe piața imobiliară.

Față de cele arătate, ambele recursuri se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul M.T. și pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei civile nr. 281 din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2009.