ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6430/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6430/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
Sentința civilă nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr.
5851/111/2008, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea formulată de
reclamantul R.P.C., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin
Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor
Publice Bihor și, în consecință, a dispus obligarea pârâtului la plata către
reclamant a sumei de 66.000 RON și 13.500 euro, în RON la cursul de la data
plății, cu titlu de daune materiale și 100.000 euro cu titlu de daune morale,
cu cheltuieli de judecată.
În
motivarea sentinței, s-a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Justiție și Casație din 12 noiembrie 2004, s-a dispus
trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prev.
de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen.,
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut că
reclamantul, alături de alți inculpați, se ocupau cu traficul internațional de
autoturisme furate.
Ulterior,
prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3
București, s-a dispus achitarea sa cu privire la toate capetele de acuzare din
actul de inculpare, stabilindu-se că nu el este autorul infracțiunilor descrise
în rechizitoriu.
La
baza actului de trimitere în judecată s-a aflat un raport de expertiză
tehnico-științifică a scrisului din care a rezultat că el a falsificat acte
pentru indigenizarea mașinilor furate din străinătate, pe care le-a depus în
fața autorităților statului. Ulterior, pe parcursul procesului, s-a dispus
efectuarea a încă două expertize din care a rezultat că nu el, reclamantul,
este autorul actelor considerate false, în baza cărora a fost trimis în
judecată.
Din
probele administrate în cauză, declarații de martori, expertiză medico-legală,
raportul extrajudiciar de evaluare psihologică, a rezultat, în esență, că la
data de 19 mai 2004, reclamantul a fost reținut de organele de poliție, a stat
6 luni în arestul I.G.P.R., în condiții umilitoare, dovedite prin probele
administrate, timp în care nu s-a făcut niciun act de urmărire penală.
Ulterior,
reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Jilava și deținut în condiții
groaznice. Reclamantul a făcut mai multe cereri de revocare a arestului
preventiv, toate fiind respinse, într-o perioadă de timp acesta a intrat în
greva foamei. În final, în februarie 2005, a fost pus în libertate, cu
interdicția de a părăsi țara. În total, privarea de libertate și restrângerea
libertății s-au întins pe o perioadă de 2 ani.
Față
de starea de fapt reținută, instanța de fond a constatat că reclamantul este
îndreptățit la daune morale, pentru atingerea adusă personalității sale,
respectiv existenței sale fizice, sănătății, integrității sale corporale,
cinstei, demnității, onoarei și prestigiului său, reclamantul suferind o
depresie, prezentând deteriorări cognitive interpersonale și sociale, cum sunt
deteriorarea încrederii în relațiile interumane, deteriorarea încrederii în
structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a așteptărilor privind
libertatea și deteriorarea sentimentului de siguranță, care cel mai probabil au
apărut în urma privării de libertate.
Față
de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., dată fiind hotărârea de achitare
pentru motivul că fapta nu a fost săvârșită de reclamant, tribunalul a apreciat
că se impune acordarea de daune morale și, ținând cont, în primul rând, de
durata lipsirii de libertate și a condițiilor în care s-a petrecut, a obligat
statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu.
În
ceea ce privește daunele materiale, instanța de fond a apreciat că acestea sunt
în cuantum de 40.000 RON, constând în deplasările părinților la vizită, plata
onorariilor avocaților (chitanțele au fost depuse la dosar), pachetele trimise
în arest și la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experților,
expertize de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările sale la procesul penal
și pentru pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaților din cursul
cercetării penale.
În
ceea ce privește pierderile materiale rezultate din faptul că, după eliberarea
din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a
restitui împrumuturile contractate de părinții lui pentru suportarea anumitor
cheltuieli, instanța de fond a reținut că acestea nu pot fi acordate. Astfel,
înscrisul sub semnătură privată depus la dosar din care rezultă că tatăl
reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data
de 25 august 2004, nu are dată certă, nu este semnat de niciun martor, ceea ce
duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. Nu există o dovadă a faptului
că imobilele ar fi fost înstrăinate în scopul acoperirii datoriilor cu
procesele și nimic nu justifică înstrăinarea lor la o valoare atât de mică,
disproporția rezultată dintre valoarea rezultată din expertiză și cea din
actele de vânzare-cumpărare fiind extrem de mare.
Prin
Decizia civilă nr. 57 din 27 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate
apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva sentinței
menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus daunele morale
acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro la 75.000 euro și a
păstrat celelalte dispoziții.
Prin
aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.P.C.
împotriva aceleași sentințe.
Prin
Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a
admis recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public -Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o
și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
Prin
Decizia civilă nr. 3209 din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția
civilă, a admis recursurile introduse de pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor
împotriva Sentinței civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunțată de
Tribunalul Bihor, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a redus daunele
morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000 euro la 75.000 euro. A
menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul R.P.C.
Rejudecând
cauza, instanța a constatat că motivele de casare privesc exclusiv analiza
separată a reparării pagubei cauzate reclamantului prin privarea de libertate
în mod nelegal - arest preventiv - o perioadă de 8 luni și jumătate și
respectiv obligarea de a nu părăsi țara o perioadă de peste 2 ani. Cum însă nu
s-a făcut o casare parțială, cu ocazia rejudecării au fost analizate toate
criticile formulate.
S-a
constatat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod corect, față de
probele administrate, că privarea de libertate și restrângerea libertății
recurentului reclamant s-au întins pe o perioadă de 2 ani, din care privare în
perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, iar apoi restrângere libertate -
interdicția de a părăsi țara până la soluționarea definitivă a procesului
penal.
Întrucât
în speță recurentul reclamant a fost achitat în baza art. 10 alin. (1) lit. c)
C. proc. pen., reținându-se că faptele nu au fost săvârșite de acesta, implicit
măsurile de privare, restrângere de libertate au fost nelegale, astfel încât
sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.
proc. pen., fiind nefondate criticile recurentului Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (2)
- (3) C. proc. pen.
Referitor
la măsura privativă de liberate - arest preventiv o perioadă de 8 luni și
jumătate - s-a apreciat că finalizarea unui proces penal cu achitarea
inculpatului, pe motiv că faptele nu au fost săvârșite de acesta, determină
automat sau implicit nelegalitatea măsurii, fără a mai fi nevoie a se stabili
nelegalitatea măsurii prin vreun alt act procedural. Dar, pentru că indicațiile
deciziei de casare sunt obligatorii, instanța de rejudecare a expus și alte
argumente ce întăresc această convingere.
Astfel,
chiar dacă la momentul la care s-a dispus măsura arestării, instanța s-a bazat
pe existența unor indicii că acesta ar fi săvârșit infracțiunea sau
infracțiunile de care era bănuit, câtă vreme la finalizarea procesului s-a
dovedit că R.P.C. nu a săvârșit fapte penale și era nevinovat, înseamnă că,
deși i s-a aplicat o măsură prevăzută în legislația națională și de o instanță
competentă, iar ulterior, pe baza întregului probatoriu administrat și din
partea acuzării și din partea apărării, aceeași instanță penală a hotărât
definitiv că R.P.C. era nevinovat, rezultă că indiciile pe care s-a bazat
instanța când a dispus măsura preventivă s-au dovedit că au condus la o părere
greșită despre implicarea acestuia în săvârșirea faptelor de care era bănuit,
învinuit.
Or,
fie și numai prin prisma acestui argument, arestarea preventivă dispusă
împotriva recurentului din speța de față s-a constatat a fi fost o eroare
judiciară, prin dispunerea unei măsuri restrictive împotriva unei persoane
nevinovate.
În
procesul penal, nu este exclus ca instanța să dispună măsura pe baza unor
indicii, a unor probe insuficient conturate la momentul respectiv și care,
ulterior, se dovedește că au condus pe o pistă falsă cu privire la persoana
făptuitorului ori fapta comisă, ceea ce face ca măsura dispusă în temeiul
acelor probe sau indicii să fie una greșită, deși la momentul respectiv,
probabil conturau bănuiala că este o măsură corectă, legală.
Dar,
tocmai pentru că măsura arestării preventive este foarte restrictivă, trebuie
dispusă doar în ultimă instanță, în mod excepțional și motivată în concret la
persoana celui bănuit, învinuit și la pericolul concret pe care l-ar reprezenta
cercetarea lui în stare de libertate.
Din
lecturarea Încheierii penale nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului Militar
București, pronunțată în Dosarul nr. 2948/2004, a rezultat că măsura arestului
preventiv dispusă împotriva lui R.P.C. s-a bazat exclusiv pe temeiul existenței
unor indicii că acesta împreună cu alți doi inculpați ar fi săvârșit
infracțiunea pentru care erau cercetați; or, aceste argumente nu sunt nici
relevante și nici suficiente, pentru că nu oferă niciun fapt sau motiv concret
în sprijinul justificării măsurii preventive dispuse, după cum nu analizează și
nu se pronunță de ce n-ar fi fost suficiente alte măsuri preventive mai puțin
severe, ca arestul preventiv, în circumstanțele specifice cauzei.
Mai
mult chiar, arestul preventiv a fost prelungit timp de 8 luni și jumătate, fără
a se fi demonstrat în mod convingător, cu motive relevante și suficiente,
justețea măsurii. Dimpotrivă, prelungirea s-a dispus aproape automat, fapt ce
contravine garanțiilor stabilite prin art. 5 alin. (3) al Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
În
concluzie, nu este suficient ca privarea de libertate să fie prevăzută de legea
națională, ci trebuie în concret, în raport de circumstanțele specifice, să fie
necesară și justificată de actele sau faptele care pun în concret în pericol
fie mersul anchetei, fie ordinea publică, securitatea, sănătatea sau viața
persoanei etc.
În
raport de aceste considerente, instanța a conchis că, în speță, măsura
arestării preventive și prelungirea ei pe durata a 8 luni și jumătate, în
condițiile menționate, s-a dovedit a fi o eroare judiciară, cu atât mai mult cu
cât la finalizarea procesului penal s-a constatat nevinovăția recurentului.
Așa
fiind, s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea,
libertatea, sănătatea ori viața privată a recurentului, context în care
acestuia i se cuvine acordarea unor despăgubiri bănești pentru repararea
prejudiciului moral cauzat de această eroare judiciară.
În
ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit, curtea de apel a analizat
dacă s-a făcut o corectă aplicare a prejudiciului suferit și implicit a câtimii
acestuia, în raport de probele administrate, respectiv: martori, articole
publicate în mass-media, raport medico-legal, raport extrajudiciar de evaluare
întocmit de psiholog.
S-a
constatat că arestarea, restrângerea libertății de circulație, condițiile
oferite în locul de detenție, împiedicarea accesului la corespondență, fără a
fi verificată anterior, nepunerea la dispoziție a instrumentelor necesare
scrisului, lipsirea de prezența familiei, mediatizarea negativă, durata
litigiului din momentul arestării până la achitarea definitivă, au fost
elemente care au avut drept consecință producerea unor traume fizice, psihice,
iar acestea au determinat un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat prin
acordarea unor despăgubiri.
Cuantumul
acestor despăgubiri este, însă, exagerat, prima instanță făcând o apreciere
mult prea largă în cuantificarea lor, criticile recurenților pârâți pe acest
aspect fiind fondate. Chiar dacă pentru daunele morale cauzate nu există un
criteriu obiectiv de apreciere, totuși în acordarea lor trebuie să se țină cont
că nu trebuie să fie un mijloc de îmbogățire pentru cel vătămat. Astfel,
instanța de recurs a apreciat că suma de 55.000 euro este suficientă pentru
acoperirea prejudiciului moral cauzat prin măsura arestului preventiv timp de 8
luni și jumătate, în baza prevederilor art. 504 C. proc. pen. și 998 C. civ.
În
ceea ce privește măsura interdicției de a părăsi țara, chiar dacă nu este la
fel de restrictivă ca măsura arestului preventiv, este totuși o măsură care
aduce atingere dreptului la libera circulație în general, iar în speță, în
cazul concret, recurentului reclamant i-a adus atingere dreptului la muncă și
i-a afectat viața de familie și cea socială.
Ca
și în cazul arestului preventiv, câtă vreme s-a finalizat ancheta penală și
procesul penal prin achitare, măsura interdicției de a părăsi țara s-a dovedit
a fi fost dispusă în mod eronat împotriva unei persoane nevinovate și care i-a
adus acesteia pagube importante ce se cuvin și ele a fi reparate.
Din
fișa postului reiese că reclamantul avea obligația de serviciu de a face
deplasări în străinătate pentru a stabili contacte comerciale în vederea
achiziționării de mărfuri corespunzătoare specificului activității societății
comerciale la care era angajat, inclusiv participarea la negocieri,
monitorizarea derulării și finalizării raporturilor comerciale.
Rezultă,
astfel, că i s-a adus atingere nu doar dreptului la libera circulație, ci și
dreptului la muncă, onoarei, demnității etc., motiv pentru care instanța de
recurs a apreciat că și pentru acest prejudiciu este îndreptățit la despăgubiri
bănești în cuantum de 20.000 euro.
Instanța
a confirmat, însă, soluția și considerentele primei instanțe în legătură cu
pretinsul prejudiciu material rezultat din vânzarea unor imobile pentru
restituirea unui împrumut pentru a face față cheltuielilor curente, a celor cu
avocații și procesul în general, întrucât, din probele administrate, nu s-a
confirmat scopul pentru care s-a efectuat convenția de împrumut încheiată sub
forma unui înscris sub semnătură privată. Mai mult, chiar dacă există la dosar
cele două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate la doar câteva zile de la
punerea în libertate a reclamantului, nu poate fi acceptată ideea că ar fi fost
obligat să vândă sub prețul pieței, cu atât mai mult cu cât nu erau precizate
dobânzi sau alte penalități de întârziere.
Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a declarat recurs atât
împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2011, cât și a deciziei
sus-menționate, susținând, în esență, următoarele:
1.
Încheierea Curții de Apel Oradea prin care s-a dispus recalificarea căii de
atac promovate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, din apel în recurs,
acordându-se ulterior cuvântul părților pe fond, este nelegală, fiind contrară
art. 725 alin. (3) C. proc. civ., în aplicarea căruia hotărârea primei instanțe
a rămas supusă căii de atac prevăzute de legea în vigoare la acel moment.
Completarea
adusă art. 506 C. proc. pen. prin art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, în
sensul că hotărârea pronunțată într-o cerere de despăgubiri, în cazul
condamnării pe nedrept sau privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal, este supusă numai recursului, se aplică doar pentru sentințele
pronunțate de tribunale în această materie începând cu 15 noiembrie 2010, data
intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Or,
Tribunalul Bihor s-a pronunțat în cauză prin Sentința civilă nr. 374/C din 21
decembrie 2009, deci anterior apariției Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluționării proceselor, împrejurare față de care, în mod
nelegal, Curtea de Apel a decis în sensul recalificării căii de atac declarate
în cauză din apel în recurs.
Prin
recalificarea căii de atac li s-a pricinuit părților o vătămare procesuală;
astfel, părțile au fost private nelegal de exercitarea căii de atac a apelului,
fiind deci lipsite de un grad de jurisdicție. Prin urmare, această vătămare
procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii din 15
decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea iar ca efect al anulării acesteia, în
condițiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., se impune a fi anulată și Decizia
nr. 3209/R din 15 decembrie 2011.
Recursul
formulat în cauză este admisibil, întrucât încheierea din data de 15 decembrie
2011 vizează cursul procesului, nefiind una interlocutorie și poate fi atacată
cu recurs pe cale separată.
La
data de 30 ianuarie 2012, s-a înregistrat la Curtea de Apel Oradea o completare
la recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 3209 din 15 decembrie 2011
de către recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Oradea.
Prin
această completare, s-a susținut, în esență, că probele administrate în cauză
nu au nicio relevanță, cât privește cuantumul daunelor materiale acordate de
prima instanță și menținute de instanța de apel - de 66.000 lei și 13.500 euro,
iar cuantumul sumei solicitate de reclamant cu titlu de daune morale este
exagerat de mare, aceste daune nefiind suficient probate.
La
termenul de judecată din 19 octombrie 2012, au fost dezbătute excepțiile
procesuale invocate de către intimatul - reclamant, respectiv excepția
inadmisibilității recursului și cea a tardivității motivelor de recurs, ambele fiind
reținute spre soluționare odată cu recursul declarat.
Examinând
excepțiile procesuale invocate de către intimatul-reclamant, Înalta Curte
reține următoarele:
În
aplicarea art 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca excepția admisibilității
recursului să fie analizată cu prioritate, întrucât doar în măsura în care se
recunoaște posibilitatea declarării acestei căi de atac, este relevantă
cercetarea motivelor de recurs, inclusiv prin prisma respectării termenului de
depunere a acestora la dosar.
Excepția
inadmisibilității căii de atac a fost invocată verbal, la acest termen de
judecată, însă poate fi primită, chiar dacă nu a fost invocată prin
întâmpinare, dat fiind caracterul absolut al excepției, în aplicarea art. 316
cu referire la art. 298 și 136 C. proc. civ.
În
conformitate cu art. 299 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date fără
drept de apel, cele date în apel (...) sunt supuse recursului. Dispozițiile
art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător".
Potrivit
art. 282 alin. (2), la care trimite norma citată, "împotriva încheierilor
premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când
prin ele s-a întrerupt cursul judecății".
Recursul
Parchetului a fost declarat, în primul rând, împotriva încheierii de ședință din
15 decembrie 2011, prin care Curtea de Apel Oradea, în complet legal constituit
din doi judecători, a recalificat calea de atac exercitată de către Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea ca fiind recursul, și nu
apelul, astfel cum a fost indicată de către parte și înregistrată pe rolul
instanței.
Ca
urmare a acestei calificări a căii de atac, instanța, constituită în complet de
trei judecători, a pronunțat Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, ce face,
de asemenea, obiect al recursului declarat de către Parchet.
Încheierea
de ședință din 15 decembrie 2012, întocmită distinct de practicaua Deciziei nr.
3209 din 15 decembrie 2011, reprezintă o încheiere premergătoare, ce a fost
dată în complet legal constituit pentru judecata unui apel, calificarea căii de
atac, ca fiind recursul, intervenind ulterior.
Ca
atare, încheierea respectivă este supusă căii de atac exercitate împotriva unei
hotărâri date în apel, respectiv recursul, iar acesta poate fi declarat odată
cu fondul, conform art. 299 C. proc. civ.
Cât
privește Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, este adevărat că hotărârea
pronunțată în recurs este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C.
proc. civ., neputând fi atacată, la rându-i, cu recurs, o asemenea hotărâre
nefăcând parte dintre cele susceptibile de această cale de atac, prevăzute de
art. 299 C. proc. civ.
Cu
toate acestea, nu se poate ignora faptul că, exercitând recursul, pârâtul din
cauză a înțeles să critice greșita calificare a căii de atac făcută de instanța
care a pronunțat hotărârea recurată, calificare ce se regăsește în încheierea
de ședință dată în complet de apel.
Or,
a considera, în aceste condiții, că recursul împotriva hotărârii finale, prin
care instanța s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, este inadmisibil, ar
însemna a goli de substanță dreptul la recurs împotriva încheierii de ședință,
partea fiind lipsită de un cadru procesual de valorificare a eventualei
calificări greșite a căii de atac de către instanța de apel. Această constatare
este de natură a aduce atingere însuși dreptului de acces la o instanță de
judecată, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și
Libertăților Fundamentale, respectiv efectivității acestuia, întrucât dreptul
la recurs ar fi exercitat formal, în absența oricărei finalități a cercetării
judecătorești efectuate în urma exercitării căii de atac, consecință ce nu
poate fi acceptată.
La
aceeași concluzie s-ar ajunge și dacă s-ar considera că încheierea de ședință
dată în complet de apel are același regim juridic cu hotărârea prin care
aceeași instanță, în complet de trei judecători, după calificarea căii de atac
drept recurs, nefăcând parte, așadar, dintre hotărârile susceptibile de această
cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc. civ. Această ipoteză este similară
celei în care instanța care a soluționat calea de atac, calificând-o ca fiind
recursul, nu ar fi întocmit o încheiere de ședință distinctă, ci s-ar fi
pronunțat doar în complet de trei judecători, calificarea căii de atac
regăsindu-se în practicaua deciziei finale.
Chiar
și în aceste ipoteze, partea nu poate fi lipsită de dreptul de a supune
controlului judiciar ierarhic calificarea căii de atac, atât timp cât calea de
atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar atribuirea
unei alte calificări decât cea decurgând din aplicarea corectă a dispozițiilor
legale conduce la privarea părții de un grad de jurisdicție și la producerea
unei vătămări procesuale care ar rămâne nesancționată dacă părții interesate nu
i s-ar recunoaște accesul la instanța ierarhic superioară pentru înlăturarea
acestei vătămări.
Este
de precizat că admisibilitatea recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în
recurs, după recalificarea căii de atac în acest sens, a făcut obiectul unui
recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin
Decizia nr. XIV din 16 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție -
Secțiile Unite, a respins sesizarea procurorului general de interpretare și
aplicare a dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 C. proc.
civ., referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate
de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a
căii de atac exercitate de parte.
În
motivarea acestei decizii, s-a arătat că, din cuprinsul hotărârilor
judecătorești atașate sesizării, nu a rezultat existența unei practici
neunitare pe aspectul ce face obiectul recursului în interesul legii,
hotărârile atașate fiind de admitere a recursului împotriva unei decizii a
tribunalului prin care calea de atac exercitată de parte fusese greșit
calificată ca fiind recurs.
Aceasta
fiind situația constatată în anul 2009, nu există niciun indiciu în sensul că,
în prezent, s-ar fi conturat o altă linie jurisprudențială decât cea în care se
consideră ca fiind admisibil recursul în ipoteza dată, astfel încât nu există
nicio rațiune pentru ca această instanță să se îndepărteze de practica
judiciară constantă și să adopte o soluție de respingere de plano a recursului
ca inadmisibil, cu atât mai mult cu cât această soluție este justificată de
argumentele expuse prin prezenta decizie.
În
consecință, Înalta Curte apreciază că recursul împotriva hotărârii pronunțate
în recurs este admisibil, în măsura în care este greșită recalificarea căii de
atac realizate de către instanța a cărei hotărâre se atacă, ca fiind recursul,
și nu apelul, astfel calificat de către titularul căii de atac.
Din
cele expuse anterior, rezultă că admisibilitatea recursului în ipoteza în
discuție depinde de legalitatea calificării căii de atac, ceea ce înseamnă că
motivul de recurs pe acest aspect trebuie examinat chiar în contextul
admisibilității recursului, cu precădere față de eventuale alte motive de
recurs.
Drept
urmare, este lipsită de finalitate cercetarea celei de-a doua excepții invocate
de către intimatul-reclamant, respectiv excepția tardivității motivelor de
recurs, cât timp această excepție vizează completarea motivării căii de atac,
înregistrată la 30 ianuarie 2012, prin care au fost formulate critici privind
modul de soluționare a fondului dreptului dedus judecății, prin hotărârea
finală pronunțată de curtea de apel.
Examinând
hotărârile recurate în raport de criticile formulate și actele dosarului,
Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
În
conformitate cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ., "Hotărârile pronunțate
înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și
termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate".
Art.
725 alin. (3) C. proc. civ. consacră regula tempus regit actum în ceea ce
privește calea de atac exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești,
prevăzând o situație de excepție de la regula aplicării imediate a legii noi de
procedură, instituită prin alin. (1) al aceleiași norme.
Reprezentând
norma de drept comun, de la art. 725 alin. (3) se poate deroga numai printr-o
dispoziție legală expresă.
Prin
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor, s-a prevăzut că hotărârile pronunțate în primă instanță în cauzele
civile având ca obiect repararea pagubei în situațiile prevăzute de art. 504 C.
proc. pen. sunt supuse numai recursului [art. 506 alin. (5) C. proc. pen., nou
introdus prin Legea nr. 202/2010].
Legea
nr. 202/2010 nu conține, însă, norme derogatorii de la art. 725 alin. (3) C.
proc. civ., în sensul că ar fi supuse numai recursului toate hotărârile civile
pronunțate în primă instanță, chiar dacă au fost pronunțate anterior Legii nr.
202/2010.
Ca
atare, în absența unei norme derogatorii exprese, nu există nicio rațiune
pentru ca dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ. să nu fie aplicabile,
astfel încât prevederile art. 506 alin. (5) C. proc. pen., introduse prin Legea
nr. 202/2010, se aplică doar hotărârilor civile de primă instanță pronunțate
ulterior datei de 25 noiembrie 2010, în timp ce hotărârile civile pronunțate
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căii de atac
prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării lor.
Prevederile
art. XXII din Legea nr. 202/2010, la care a făcut referire intimatul-reclamant,
nu sunt incidente în speță, deoarece vizează aplicarea în timp a legii noi
privitoare la competență. Or, chestiunea disputată în speță este aceea a
concursului de norme referitoare la calea de atac căreia îi este supusă o
hotărâre judecătorească, și nu a normei de competență aplicabile.
Legiuitorul
a făcut o distincție clară între normele de competență și cele referitoare la
calea de atac, din perspectiva aplicării în timp a legii, art. 725 alin. (2) și
3 C. proc. civ. reflectând regulile aplicabile diferit în cazul fiecărui
conflict de norme în parte.
Aceste
reguli nu pot fi confundate nici în cadrul legii speciale, fiind necesar ca
intenția legiuitorului de a deroga prin norme particulare de la regulile
consacrate în Codul procedură civilă să fie materializată prin dispoziții
exprese, neputând fi dedusă, prin analogie, din norme ce reglementează alte
situații decât cele în discuție.
În
speță, pentru calificarea căii de atac deschise împotriva sentinței
Tribunalului Bihor, ca fiind apelul sau recursul, este relevantă doar data
pronunțării sentinței, calea de atac fiind cea prevăzută de legea în vigoare la
momentul pronunțării hotărârii atacate.
Reglementând
o situație de excepție de la regula aplicării imediate a legii noi de
procedură, art. 725 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretat și aplicat
restrictiv în speță, în sensul că regula tempus regit actum se aplică
întotdeauna, în ceea ce privește calea de atac, legea nouă referitoare la calea
de atac neavând nicio incidență, în absența unei derogări exprese prevăzute de
legiuitor.
Ca
atare, este lipsită de relevanță, pentru calificarea căii de atac împotriva
sentinței Tribunalului Bihor, împrejurarea că, în speță, ulterior casării
deciziei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a intervenit o normă
nouă privitoare la calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanță
pronunțate în materie, respectiv Legea nr. 202/2010, care a introdus
dispozițiile art. 506 alin. (5) C. proc. pen.
Sentința
Tribunalului Bihor a fost pronunțată la data de 21 decembrie 2009, așadar,
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, în
conformitate cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ.
Față
de cele expuse, se constată că, în mod greșit, instanța care a soluționat calea
de atac împotriva Sentinței civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 a calificat
această cale de atac drept recurs, în loc de apel.
În
consecință, încheierea din 15 decembrie 2011 ce conține greșita calificare a
căii de atac a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, iar
Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011 a fost pronunțată cu nerespectarea
prevederilor referitoare la compunerea completului de judecată pentru judecata
în apel, respectiv în complet de 2 judecători, potrivit art. 54 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pronunțată fiind în complet
de 3 judecători, alcătuire corespunzătoare judecării recursurilor.
În
aplicarea art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., se
impune casarea deciziei pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale privind
alcătuirea completului de judecată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiași curți de apel, în conformitate cu art. 313 C. proc. civ., potrivit
căruia Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza
spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată.
Nu
este posibilă reținerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte, ca instanță
de recurs, astfel cum solicită intimatul-reclamant, întrucât prevederile art.
312 alin. (6) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, nu
sunt aplicabile și în privința casării dispuse de către Înalta Curte de Casație
și Justiție, art. 313, anterior menționat, având caracter derogator de la art.
312.
Pe
de altă parte, chiar dacă s-ar considera că limitarea numărului de casări cu
trimitere posibile în cursul aceleiași judecăți, prevăzută de art. 312 alin. (6
1
),
operează și în privința casărilor dispuse de Înalta Curte, se observă că art.
312 alin. (6
1
) nu este, oricum, aplicabil în speță.
În
conformitate cu art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, această normă se
aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,
or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2008,
așadar, anterior datei de 25 noiembrie 2010.
Față
de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității
recursului și va admite recursul declarat împotriva încheierii și a Deciziei nr.
3209-R, ambele hotărâri fiind pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I
civilă, la 15 decembrie 2011, pe care le va casa și va trimite cauza spre
rejudecare aceleiași curți de apel, ca instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
excepția inadmisibilității recursului.
Admite
recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Oradea împotriva încheierii și a Deciziei nr. 3209-R, ambele pronunțate de
Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, la 15 decembrie 2011.
Casează
încheierea și decizia recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți
de apel, ca instanță de apel
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012.
Procesat
de GGC - GV