ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6430/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 5851/111/2008, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.P.C., împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și, în consecință, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 66.000 RON și 13.500 euro, în RON la cursul de la data plății, cu titlu de daune materiale și 100.000 euro cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație din 12 noiembrie 2004, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut că reclamantul, alături de alți inculpați, se ocupau cu traficul internațional de autoturisme furate. Ulterior, prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, s-a dispus achitarea sa cu privire la toate capetele de acuzare din actul de inculpare, stabilindu-se că nu el este autorul infracțiunilor descrise în rechizitoriu.

La baza actului de trimitere în judecată s-a aflat un raport de expertiză tehnico-științifică a scrisului din care a rezultat că el a falsificat acte pentru indigenizarea mașinilor furate din străinătate, pe care le-a depus în fața autorităților statului. Ulterior, pe parcursul procesului, s-a dispus efectuarea a încă două expertize din care a rezultat că nu el, reclamantul, este autorul actelor considerate false, în baza cărora a fost trimis în judecată. Din probele administrate în cauză, declarații de martori, expertiză medico-legală, raportul extrajudiciar de evaluare psihologică, a rezultat, în esență, că la data de 19 mai 2004, reclamantul a fost reținut de organele de poliție, a stat 6 luni în arestul I.G.P.R., în condiții umilitoare, dovedite prin probele administrate, timp în care nu s-a făcut niciun act de urmărire penală.

Ulterior, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Jilava și deținut în condiții groaznice. Reclamantul a făcut mai multe cereri de revocare a arestului preventiv, toate fiind respinse, într-o perioadă de timp acesta a intrat în greva foamei. În final, în februarie 2005, a fost pus în libertate, cu interdicția de a părăsi țara. În total, privarea de libertate și restrângerea libertății s-au întins pe o perioadă de 2 ani.

Față de starea de fapt reținută, instanța de fond a constatat că reclamantul este îndreptățit la daune morale, pentru atingerea adusă personalității sale, respectiv existenței sale fizice, sănătății, integrității sale corporale, cinstei, demnității, onoarei și prestigiului său, reclamantul suferind o depresie, prezentând deteriorări cognitive interpersonale și sociale, cum sunt deteriorarea încrederii în relațiile interumane, deteriorarea încrederii în structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a așteptărilor privind libertatea și deteriorarea sentimentului de siguranță, care cel mai probabil au apărut în urma privării de libertate. Față de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., dată fiind hotărârea de achitare pentru motivul că fapta nu a fost săvârșită de reclamant, tribunalul a apreciat că se impune acordarea de daune morale și, ținând cont, în primul rând, de durata lipsirii de libertate și a condițiilor în care s-a petrecut, a obligat statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu. În ceea ce privește daunele materiale, instanța de fond a apreciat că acestea sunt în cuantum de 40.000 RON, constând în deplasările părinților la vizită, plata onorariilor avocaților (chitanțele au fost depuse la dosar), pachetele trimise în arest și la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experților, expertize de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările sale la procesul penal și pentru pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaților din cursul cercetării penale.

În ceea ce privește pierderile materiale rezultate din faptul că, după eliberarea din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumuturile contractate de părinții lui pentru suportarea anumitor cheltuieli, instanța de fond a reținut că acestea nu pot fi acordate. Astfel, înscrisul sub semnătură privată depus la dosar din care rezultă că tatăl reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data de 25 august 2004, nu are dată certă, nu este semnat de niciun martor, ceea ce duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. Nu există o dovadă a faptului că imobilele ar fi fost înstrăinate în scopul acoperirii datoriilor cu procesele și nimic nu justifică înstrăinarea lor la o valoare atât de mică, disproporția rezultată dintre valoarea rezultată din expertiză și cea din actele de vânzare-cumpărare fiind extrem de mare.

Prin Decizia civilă nr. 57 din 27 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro la 75.000 euro și a păstrat celelalte dispoziții. Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleași sentințe. Prin Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin Decizia civilă nr. 3209 din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă, a admis recursurile introduse de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinței civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000 euro la 75.000 euro. A menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.P.C. Rejudecând cauza, instanța a constatat că motivele de casare privesc exclusiv analiza separată a reparării pagubei cauzate reclamantului prin privarea de libertate în mod nelegal - arest preventiv - o perioadă de 8 luni și jumătate și respectiv obligarea de a nu părăsi țara o perioadă de peste 2 ani.

Cum însă nu s-a făcut o casare parțială, cu ocazia rejudecării au fost analizate toate criticile formulate. S-a constatat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod corect, față de probele administrate, că privarea de libertate și restrângerea libertății recurentului reclamant s-au întins pe o perioadă de 2 ani, din care privare în perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, iar apoi restrângere libertate - interdicția de a părăsi țara până la soluționarea definitivă a procesului penal. Întrucât în speță recurentul reclamant a fost achitat în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reținându-se că faptele nu au fost săvârșite de acesta, implicit măsurile de privare, restrângere de libertate au fost nelegale, astfel încât sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., fiind nefondate criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (2) - (3) C. proc. pen. Referitor la măsura privativă de liberate - arest preventiv o perioadă de 8 luni și jumătate - s-a apreciat că finalizarea unui proces penal cu achitarea inculpatului, pe motiv că faptele nu au fost săvârșite de acesta, determină automat sau implicit nelegalitatea măsurii, fără a mai fi nevoie a se stabili nelegalitatea măsurii prin vreun alt act procedural. Dar, pentru că indicațiile deciziei de casare sunt obligatorii, instanța de rejudecare a expus și alte argumente ce întăresc această convingere. Astfel, chiar dacă la momentul la care s-a dispus măsura arestării, instanța s-a bazat pe existența unor indicii că acesta ar fi săvârșit infracțiunea sau infracțiunile de care era bănuit, câtă vreme la finalizarea procesului s-a dovedit că R.P.C.

nu a săvârșit fapte penale și era nevinovat, înseamnă că, deși i s-a aplicat o măsură prevăzută în legislația națională și de o instanță competentă, iar ulterior, pe baza întregului probatoriu administrat și din partea acuzării și din partea apărării, aceeași instanță penală a hotărât definitiv că R.P.C. era nevinovat, rezultă că indiciile pe care s-a bazat instanța când a dispus măsura preventivă s-au dovedit că au condus la o părere greșită despre implicarea acestuia în săvârșirea faptelor de care era bănuit, învinuit. Or, fie și numai prin prisma acestui argument, arestarea preventivă dispusă împotriva recurentului din speța de față s-a constatat a fi fost o eroare judiciară, prin dispunerea unei măsuri restrictive împotriva unei persoane nevinovate.

În procesul penal, nu este exclus ca instanța să dispună măsura pe baza unor indicii, a unor probe insuficient conturate la momentul respectiv și care, ulterior, se dovedește că au condus pe o pistă falsă cu privire la persoana făptuitorului ori fapta comisă, ceea ce face ca măsura dispusă în temeiul acelor probe sau indicii să fie una greșită, deși la momentul respectiv, probabil conturau bănuiala că este o măsură corectă, legală. Dar, tocmai pentru că măsura arestării preventive este foarte restrictivă, trebuie dispusă doar în ultimă instanță, în mod excepțional și motivată în concret la persoana celui bănuit, învinuit și la pericolul concret pe care l-ar reprezenta cercetarea lui în stare de libertate.

Din lecturarea Încheierii penale nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului Militar București, pronunțată în Dosarul nr. 2948/2004, a rezultat că măsura arestului preventiv dispusă împotriva lui R.P.C. s-a bazat exclusiv pe temeiul existenței unor indicii că acesta împreună cu alți doi inculpați ar fi săvârșit infracțiunea pentru care erau cercetați; or, aceste argumente nu sunt nici relevante și nici suficiente, pentru că nu oferă niciun fapt sau motiv concret în sprijinul justificării măsurii preventive dispuse, după cum nu analizează și nu se pronunță de ce n-ar fi fost suficiente alte măsuri preventive mai puțin severe, ca arestul preventiv, în circumstanțele specifice cauzei. Mai mult chiar, arestul preventiv a fost prelungit timp de 8 luni și jumătate, fără a se fi demonstrat în mod convingător, cu motive relevante și suficiente, justețea măsurii.

Dimpotrivă, prelungirea s-a dispus aproape automat, fapt ce contravine garanțiilor stabilite prin art. 5 alin. (3) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În concluzie, nu este suficient ca privarea de libertate să fie prevăzută de legea națională, ci trebuie în concret, în raport de circumstanțele specifice, să fie necesară și justificată de actele sau faptele care pun în concret în pericol fie mersul anchetei, fie ordinea publică, securitatea, sănătatea sau viața persoanei etc. În raport de aceste considerente, instanța a conchis că, în speță, măsura arestării preventive și prelungirea ei pe durata a 8 luni și jumătate, în condițiile menționate, s-a dovedit a fi o eroare judiciară, cu atât mai mult cu cât la finalizarea procesului penal s-a constatat nevinovăția recurentului.

Așa fiind, s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea ori viața privată a recurentului, context în care acestuia i se cuvine acordarea unor despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat de această eroare judiciară. În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit, curtea de apel a analizat dacă s-a făcut o corectă aplicare a prejudiciului suferit și implicit a câtimii acestuia, în raport de probele administrate, respectiv: martori, articole publicate în mass-media, raport medico-legal, raport extrajudiciar de evaluare întocmit de psiholog.

S-a constatat că arestarea, restrângerea libertății de circulație, condițiile oferite în locul de detenție, împiedicarea accesului la corespondență, fără a fi verificată anterior, nepunerea la dispoziție a instrumentelor necesare scrisului, lipsirea de prezența familiei, mediatizarea negativă, durata litigiului din momentul arestării până la achitarea definitivă, au fost elemente care au avut drept consecință producerea unor traume fizice, psihice, iar acestea au determinat un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat prin acordarea unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este, însă, exagerat, prima instanță făcând o apreciere mult prea largă în cuantificarea lor, criticile recurenților pârâți pe acest aspect fiind fondate.

Chiar dacă pentru daunele morale cauzate nu există un criteriu obiectiv de apreciere, totuși în acordarea lor trebuie să se țină cont că nu trebuie să fie un mijloc de îmbogățire pentru cel vătămat. Astfel, instanța de recurs a apreciat că suma de 55.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin măsura arestului preventiv timp de 8 luni și jumătate, în baza prevederilor art. 504 C. proc. pen. și 998 C. civ. În ceea ce privește măsura interdicției de a părăsi țara, chiar dacă nu este la fel de restrictivă ca măsura arestului preventiv, este totuși o măsură care aduce atingere dreptului la libera circulație în general, iar în speță, în cazul concret, recurentului reclamant i-a adus atingere dreptului la muncă și i-a afectat viața de familie și cea socială.

Ca și în cazul arestului preventiv, câtă vreme s-a finalizat ancheta penală și procesul penal prin achitare, măsura interdicției de a părăsi țara s-a dovedit a fi fost dispusă în mod eronat împotriva unei persoane nevinovate și care i-a adus acesteia pagube importante ce se cuvin și ele a fi reparate. Din fișa postului reiese că reclamantul avea obligația de serviciu de a face deplasări în străinătate pentru a stabili contacte comerciale în vederea achiziționării de mărfuri corespunzătoare specificului activității societății comerciale la care era angajat, inclusiv participarea la negocieri, monitorizarea derulării și finalizării raporturilor comerciale. Rezultă, astfel, că i s-a adus atingere nu doar dreptului la libera circulație, ci și dreptului la muncă, onoarei, demnității etc., motiv pentru care instanța de recurs a apreciat că și pentru acest prejudiciu este îndreptățit la despăgubiri bănești în cuantum de 20.000 euro.

Instanța a confirmat, însă, soluția și considerentele primei instanțe în legătură cu pretinsul prejudiciu material rezultat din vânzarea unor imobile pentru restituirea unui împrumut pentru a face față cheltuielilor curente, a celor cu avocații și procesul în general, întrucât, din probele administrate, nu s-a confirmat scopul pentru care s-a efectuat convenția de împrumut încheiată sub forma unui înscris sub semnătură privată. Mai mult, chiar dacă există la dosar cele două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate la doar câteva zile de la punerea în libertate a reclamantului, nu poate fi acceptată ideea că ar fi fost obligat să vândă sub prețul pieței, cu atât mai mult cu cât nu erau precizate dobânzi sau alte penalități de întârziere.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a declarat recurs atât împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2011, cât și a deciziei sus-menționate, susținând, în esență, următoarele: 1. Încheierea Curții de Apel Oradea prin care s-a dispus recalificarea căii de atac promovate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, din apel în recurs, acordându-se ulterior cuvântul părților pe fond, este nelegală, fiind contrară art. 725 alin. (3) C. proc. civ., în aplicarea căruia hotărârea primei instanțe a rămas supusă căii de atac prevăzute de legea în vigoare la acel moment. Completarea adusă art. 506 C. proc. pen.

prin art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, în sensul că hotărârea pronunțată într-o cerere de despăgubiri, în cazul condamnării pe nedrept sau privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, este supusă numai recursului, se aplică doar pentru sentințele pronunțate de tribunale în această materie începând cu 15 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Or, Tribunalul Bihor s-a pronunțat în cauză prin Sentința civilă nr. 374/C din 21 decembrie 2009, deci anterior apariției Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, împrejurare față de care, în mod nelegal, Curtea de Apel a decis în sensul recalificării căii de atac declarate în cauză din apel în recurs.

Prin recalificarea căii de atac li s-a pricinuit părților o vătămare procesuală; astfel, părțile au fost private nelegal de exercitarea căii de atac a apelului, fiind deci lipsite de un grad de jurisdicție. Prin urmare, această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea iar ca efect al anulării acesteia, în condițiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., se impune a fi anulată și Decizia nr. 3209/R din 15 decembrie 2011. Recursul formulat în cauză este admisibil, întrucât încheierea din data de 15 decembrie 2011 vizează cursul procesului, nefiind una interlocutorie și poate fi atacată cu recurs pe cale separată. La data de 30 ianuarie 2012, s-a înregistrat la Curtea de Apel Oradea o completare la recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 3209 din 15 decembrie 2011 de către recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin această completare, s-a susținut, în esență, că probele administrate în cauză nu au nicio relevanță, cât privește cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanță și menținute de instanța de apel - de 66.000 lei și 13.500 euro, iar cuantumul sumei solicitate de reclamant cu titlu de daune morale este exagerat de mare, aceste daune nefiind suficient probate. La termenul de judecată din 19 octombrie 2012, au fost dezbătute excepțiile procesuale invocate de către intimatul - reclamant, respectiv excepția inadmisibilității recursului și cea a tardivității motivelor de recurs, ambele fiind reținute spre soluționare odată cu recursul declarat. Examinând excepțiile procesuale invocate de către intimatul-reclamant, Înalta Curte reține următoarele: În aplicarea art 137 alin. (1) C. proc.

civ., urmează ca excepția admisibilității recursului să fie analizată cu prioritate, întrucât doar în măsura în care se recunoaște posibilitatea declarării acestei căi de atac, este relevantă cercetarea motivelor de recurs, inclusiv prin prisma respectării termenului de depunere a acestora la dosar. Excepția inadmisibilității căii de atac a fost invocată verbal, la acest termen de judecată, însă poate fi primită, chiar dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, dat fiind caracterul absolut al excepției, în aplicarea art. 316 cu referire la art. 298 și 136 C. proc. civ. În conformitate cu art. 299 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel (...) sunt supuse recursului.

Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător". Potrivit art. 282 alin. (2), la care trimite norma citată, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății". Recursul Parchetului a fost declarat, în primul rând, împotriva încheierii de ședință din 15 decembrie 2011, prin care Curtea de Apel Oradea, în complet legal constituit din doi judecători, a recalificat calea de atac exercitată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea ca fiind recursul, și nu apelul, astfel cum a fost indicată de către parte și înregistrată pe rolul instanței. Ca urmare a acestei calificări a căii de atac, instanța, constituită în complet de trei judecători, a pronunțat Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, ce face, de asemenea, obiect al recursului declarat de către Parchet.

Încheierea de ședință din 15 decembrie 2012, întocmită distinct de practicaua Deciziei nr. 3209 din 15 decembrie 2011, reprezintă o încheiere premergătoare, ce a fost dată în complet legal constituit pentru judecata unui apel, calificarea căii de atac, ca fiind recursul, intervenind ulterior. Ca atare, încheierea respectivă este supusă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri date în apel, respectiv recursul, iar acesta poate fi declarat odată cu fondul, conform art. 299 C. proc. civ. Cât privește Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011, este adevărat că hotărârea pronunțată în recurs este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., neputând fi atacată, la rându-i, cu recurs, o asemenea hotărâre nefăcând parte dintre cele susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc.

civ. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că, exercitând recursul, pârâtul din cauză a înțeles să critice greșita calificare a căii de atac făcută de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, calificare ce se regăsește în încheierea de ședință dată în complet de apel. Or, a considera, în aceste condiții, că recursul împotriva hotărârii finale, prin care instanța s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, este inadmisibil, ar însemna a goli de substanță dreptul la recurs împotriva încheierii de ședință, partea fiind lipsită de un cadru procesual de valorificare a eventualei calificări greșite a căii de atac de către instanța de apel.

Această constatare este de natură a aduce atingere însuși dreptului de acces la o instanță de judecată, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, respectiv efectivității acestuia, întrucât dreptul la recurs ar fi exercitat formal, în absența oricărei finalități a cercetării judecătorești efectuate în urma exercitării căii de atac, consecință ce nu poate fi acceptată. La aceeași concluzie s-ar ajunge și dacă s-ar considera că încheierea de ședință dată în complet de apel are același regim juridic cu hotărârea prin care aceeași instanță, în complet de trei judecători, după calificarea căii de atac drept recurs, nefăcând parte, așadar, dintre hotărârile susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C. proc.

civ. Această ipoteză este similară celei în care instanța care a soluționat calea de atac, calificând-o ca fiind recursul, nu ar fi întocmit o încheiere de ședință distinctă, ci s-ar fi pronunțat doar în complet de trei judecători, calificarea căii de atac regăsindu-se în practicaua deciziei finale. Chiar și în aceste ipoteze, partea nu poate fi lipsită de dreptul de a supune controlului judiciar ierarhic calificarea căii de atac, atât timp cât calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar atribuirea unei alte calificări decât cea decurgând din aplicarea corectă a dispozițiilor legale conduce la privarea părții de un grad de jurisdicție și la producerea unei vătămări procesuale care ar rămâne nesancționată dacă părții interesate nu i s-ar recunoaște accesul la instanța ierarhic superioară pentru înlăturarea acestei vătămări.

Este de precizat că admisibilitatea recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, după recalificarea căii de atac în acest sens, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. XIV din 16 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a respins sesizarea procurorului general de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 C. proc. civ., referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că, din cuprinsul hotărârilor judecătorești atașate sesizării, nu a rezultat existența unei practici neunitare pe aspectul ce face obiectul recursului în interesul legii, hotărârile atașate fiind de admitere a recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac exercitată de parte fusese greșit calificată ca fiind recurs. Aceasta fiind situația constatată în anul 2009, nu există niciun indiciu în sensul că, în prezent, s-ar fi conturat o altă linie jurisprudențială decât cea în care se consideră ca fiind admisibil recursul în ipoteza dată, astfel încât nu există nicio rațiune pentru ca această instanță să se îndepărteze de practica judiciară constantă și să adopte o soluție de respingere de plano a recursului ca inadmisibil, cu atât mai mult cu cât această soluție este justificată de argumentele expuse prin prezenta decizie.

În consecință, Înalta Curte apreciază că recursul împotriva hotărârii pronunțate în recurs este admisibil, în măsura în care este greșită recalificarea căii de atac realizate de către instanța a cărei hotărâre se atacă, ca fiind recursul, și nu apelul, astfel calificat de către titularul căii de atac. Din cele expuse anterior, rezultă că admisibilitatea recursului în ipoteza în discuție depinde de legalitatea calificării căii de atac, ceea ce înseamnă că motivul de recurs pe acest aspect trebuie examinat chiar în contextul admisibilității recursului, cu precădere față de eventuale alte motive de recurs.

Drept urmare, este lipsită de finalitate cercetarea celei de-a doua excepții invocate de către intimatul-reclamant, respectiv excepția tardivității motivelor de recurs, cât timp această excepție vizează completarea motivării căii de atac, înregistrată la 30 ianuarie 2012, prin care au fost formulate critici privind modul de soluționare a fondului dreptului dedus judecății, prin hotărârea finală pronunțată de curtea de apel. Examinând hotărârile recurate în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. În conformitate cu art. 725 alin. (3) C. proc. civ., "Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate". Art. 725 alin. (3) C. proc.

civ. consacră regula tempus regit actum în ceea ce privește calea de atac exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești, prevăzând o situație de excepție de la regula aplicării imediate a legii noi de procedură, instituită prin alin. (1) al aceleiași norme. Reprezentând norma de drept comun, de la art. 725 alin. (3) se poate deroga numai printr-o dispoziție legală expresă. Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, s-a prevăzut că hotărârile pronunțate în primă instanță în cauzele civile având ca obiect repararea pagubei în situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sunt supuse numai recursului [art. 506 alin. (5) C. proc. pen., nou introdus prin Legea nr. 202/2010].

Legea nr. 202/2010 nu conține, însă, norme derogatorii de la art. 725 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că ar fi supuse numai recursului toate hotărârile civile pronunțate în primă instanță, chiar dacă au fost pronunțate anterior Legii nr. 202/2010. Ca atare, în absența unei norme derogatorii exprese, nu există nicio rațiune pentru ca dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ. să nu fie aplicabile, astfel încât prevederile art. 506 alin. (5) C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010, se aplică doar hotărârilor civile de primă instanță pronunțate ulterior datei de 25 noiembrie 2010, în timp ce hotărârile civile pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căii de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării lor.

Prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010, la care a făcut referire intimatul-reclamant, nu sunt incidente în speță, deoarece vizează aplicarea în timp a legii noi privitoare la competență. Or, chestiunea disputată în speță este aceea a concursului de norme referitoare la calea de atac căreia îi este supusă o hotărâre judecătorească, și nu a normei de competență aplicabile. Legiuitorul a făcut o distincție clară între normele de competență și cele referitoare la calea de atac, din perspectiva aplicării în timp a legii, art. 725 alin. (2) și 3 C. proc. civ. reflectând regulile aplicabile diferit în cazul fiecărui conflict de norme în parte.

Aceste reguli nu pot fi confundate nici în cadrul legii speciale, fiind necesar ca intenția legiuitorului de a deroga prin norme particulare de la regulile consacrate în Codul procedură civilă să fie materializată prin dispoziții exprese, neputând fi dedusă, prin analogie, din norme ce reglementează alte situații decât cele în discuție. În speță, pentru calificarea căii de atac deschise împotriva sentinței Tribunalului Bihor, ca fiind apelul sau recursul, este relevantă doar data pronunțării sentinței, calea de atac fiind cea prevăzută de legea în vigoare la momentul pronunțării hotărârii atacate. Reglementând o situație de excepție de la regula aplicării imediate a legii noi de procedură, art. 725 alin. (3) C. proc.

civ. trebuie interpretat și aplicat restrictiv în speță, în sensul că regula tempus regit actum se aplică întotdeauna, în ceea ce privește calea de atac, legea nouă referitoare la calea de atac neavând nicio incidență, în absența unei derogări exprese prevăzute de legiuitor. Ca atare, este lipsită de relevanță, pentru calificarea căii de atac împotriva sentinței Tribunalului Bihor, împrejurarea că, în speță, ulterior casării deciziei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a intervenit o normă nouă privitoare la calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanță pronunțate în materie, respectiv Legea nr. 202/2010, care a introdus dispozițiile art. 506 alin. (5) C. proc. pen. Sentința Tribunalului Bihor a fost pronunțată la data de 21 decembrie 2009, așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, în conformitate cu art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. Față de cele expuse, se constată că, în mod greșit, instanța care a soluționat calea de atac împotriva Sentinței civile nr. 374 din 21 decembrie 2009 a calificat această cale de atac drept recurs, în loc de apel. În consecință, încheierea din 15 decembrie 2011 ce conține greșita calificare a căii de atac a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, iar Decizia nr. 3209 din 15 decembrie 2011 a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor referitoare la compunerea completului de judecată pentru judecata în apel, respectiv în complet de 2 judecători, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pronunțată fiind în complet de 3 judecători, alcătuire corespunzătoare judecării recursurilor.

În aplicarea art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., se impune casarea deciziei pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale privind alcătuirea completului de judecată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, în conformitate cu art. 313 C. proc. civ., potrivit căruia Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată. Nu este posibilă reținerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte, ca instanță de recurs, astfel cum solicită intimatul-reclamant, întrucât prevederile art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, nu sunt aplicabile și în privința casării dispuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 313, anterior menționat, având caracter derogator de la art. 312. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că limitarea numărului de casări cu trimitere posibile în cursul aceleiași judecăți, prevăzută de art. 312 alin. (6 1 ), operează și în privința casărilor dispuse de Înalta Curte, se observă că art. 312 alin. (6 1 ) nu este, oricum, aplicabil în speță.

În conformitate cu art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, această normă se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2008, așadar, anterior datei de 25 noiembrie 2010. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului și va admite recursul declarat împotriva încheierii și a Deciziei nr. 3209-R, ambele hotărâri fiind pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, la 15 decembrie 2011, pe care le va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, ca instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului. Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva încheierii și a Deciziei nr. 3209-R, ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, la 15 decembrie 2011. Casează încheierea și decizia recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, ca instanță de apel Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV