ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7887/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 87 din 17 martie 2010, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să plătească reclamantului sumele de 76.394 RON daune materiale și 30.000 RON daune morale, cât și 12.030 RON cheltuieli de judecată, fiind respinse restul pretențiilor. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea de arestare preventivă din 7 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului N.N. pe o durată de 15 zile, constatându-se că inculpatul a fost reținut cu începere de la 7 aprilie 2007, ora 2,00.

Prin Încheierea penală nr. 28/IR/2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii sus-menționată și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, reclamantul executând efectiv 7 zile de arest. Prin Ordonanța pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea sub Dosar nr. 6964/P/2007 la data de 22 mai 2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului N.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 198 alin. (1) C. pen. În ceea ce privește admisibilitatea cererii, tribunalul a reținut că prevederile art. 504 C. proc. pen. au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 s-a stabilit că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, prin Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și ale art. 505 alin. (2) C. proc. pen. s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Așadar, instanța de fond a reținut că arestarea reclamantului urmată de soluția scoaterii de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. d) și b 1 ) C. proc. pen., se încadrează în dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Sub aspectul daunelor materiale, instanța de fond a reținut că măsura arestării preventive a provocat reclamantului lipsuri materiale, fiindu-i desfăcut contractul de muncă încheiat cu SC „M. și C.” cu profil de taximetrie, unde, pe lună obținea un câștig de 2.991 RON, conform concluziilor expertizei întocmită de către expert M.A. De asemenea, reclamantului i s-a retras „bulina” necesară practicării taximetriei și care în prezent costă 8.000 euro (33.600 RON; 1 euro = 4.200 RON), conform declarațiilor testimoniale și mărturisirii reclamantului exprimată prin concluziile scrise.

De asemenea, reclamantul a fost lipsit de casă de marcat și de lampa taxi (cupolă) care valorează, în prezent, 820 RON conform ofertei de preț prezentată de către reclamant de la SC „A.T.” SRL. În concluzie, cuantumul total al daunelor materiale pe care instanța l-a acordat este de 76.394 RON reprezentând: 41.974 RON veniturile reclamantului pentru 1 an și 2 luni (14 luni X 2.991 RON/lunar). Perioada de 1 an și 2 luni este calculată de la momentul arestării - 7 aprilie 2007 până la momentul emiterii Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală din 22 mai 2008, perioadă în care reclamantul a fost în imposibilitate de a-și găsi un loc de muncă, 33.600 RON reprezentând prețul bulinei, 820 RON reprezentând prețul lămpii taxi și prețul casei de marcat.

În ceea ce privește daunele morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. În concret, măsura arestării preventive i-a adus reclamantului un prejudiciu moral prin aceea că nici în prezent „pata” cu care a fost etichetat - aceea de violator și pedofil din momentul arestării și menținută timp de peste 1 an de zile până la soluționarea dosarului său de urmărire penală, nu a fost ștearsă din memoria colectivă, fiind numit „V.” de la violator. De asemenea, reclamantul a fost subiect de presă, iar rușinea s-a abătut și asupra soției reclamantului, cadru medical în Băile Felix.

Efectele negative ale măsurii arestării s-au manifestat și prin aceea că reclamantul a fost nevoit să-și vândă locuința pentru a avea mijloace materiale de subzistență și să-și achite ratele la bănci, în prezent locuind împreună cu familia sa în chirie, conform contractului de închiriere depus la dosar și a declarațiilor testimoniale. Un alt efect nefast al măsurii arestării este acela că reclamantului i-a fost incendiată mașina, marca Peugeot, cu care se autorizase ca taximetrist, producându-i-se pagube importante, fiind ars interiorul mașinii. Raportat la împrejurările speței, pe baza unei aprecieri în echitate, care să asigure o reparație morală și nu una având exclusiv scop patrimonial, instanța raportându-se și la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției (cauza Anghelescu, cauza Bursuc) a stabilit suma de 30.000 RON daune morale.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 12.030 RON cheltuieli de judecată, reprezentând 2.030 RON onorar expert și 10.000 RON onorar avocat. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul N.N. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Reclamantul N.N. a solicitat majorarea daunelor morale ce i-au fost acordate de instanța de fond, invocând că prejudiciul moral ce i-a fost cauzat a fost major, iar suma de 30.000 RON, acordată de instanța de fond, nu este de natură să acopere acest prejudiciu. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea în întregime a acțiunii formulată de reclamant, invocând că acesta nu se încadrează în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. Pârâtul a mai arătat că reclamantul nu și-a dovedit întinderea prejudiciului suferit, care trebuie să fie stabilit în baza unor criterii concrete și a unor probe relevante, iar cheltuielile de judecată au fost acordate în mod greșit, fiind nejustificat de mari raportat la obiectul litigiului. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a criticat sentința sub aspectul cuantumului nejustificat de mare a daunelor morale acordate. Astfel, s-a invocat că au fost audiați martori pentru a se afla prețul real al bulinei de taxi, în loc să se solicite relații de la Primăria Municipiului Oradea, de asemenea au fost acordate despăgubiri pentru incendierea autoturismului reclamantului și pentru vânzarea locuinței sale, respectiv pentru contractarea unor credite care să-i asigure mijloacele de subzistență.

S-a mai invocat că reclamantul nu a probat că a cumpărat aparatul de taxat și cupola taxi din banii proprii, deși acest aspect trebuia confirmat de firma angajatoare și de asemenea, reclamantul era pensionar, prin urmare avea un venit lunar asigurat din pensie și nu era necesar să mai lucreze pentru a-și asigura existența. Și daunele morale acordate au fost exagerate, în fapt reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de șase zile, iar acțiunile întemeiate pe art. 504 C. proc. pen. nu pot reprezenta un mijloc de îmbogățire fără just temei. Prin Decizia civilă nr. 133/A din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelurile pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, reducând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la 30.000 la 10.000 RON și a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv la data de 7 aprilie 2007, pe o perioadă de 15 zile, imputându-i-se comiterea infracțiunii de viol, iar prin Încheierea penală nr. 28 din 12 aprilie 2007 dată de Curtea de Apel Oradea, definitivă, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, ulterior fiind scos de sub urmărire penală, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea din data de 22 mai 2008. Instanța de apel a mai reținut că din probele administrate a rezultat că în perioada cât a fost cercetat de organele de anchetă, reclamantul a fost concediat de la firma de taximetrie și s-a refuzat angajarea sa la firme similare, întrucât acestuia i se imputa că este taximetristul violator și pervers.

Astfel, acesta a fost împiedicat să-și desfășoare activitatea timp de 14 luni și a probat că realiza un venit mediu de 2.991 RON lunar, a probat de asemenea și faptul că și-a achiziționat cu banii proprii bulina de taxi, lampa de taxi și casa de marcat, cuantumul acestui prejudiciu fiind în total de 76.394 RON, astfel încât instanța de fond a cuantificat în mod corect daunele materiale ale acestuia. Referitor la cuantumul daunelor morale însă, instanța de apel a constatat că acestea sunt exagerat de mari raportat la perioada de detenție de numai șase zile a reclamantului, la statutul social al acestuia și la suferințele morale cauzate prin mediatizarea cazului său de către presa locală, astfel încât suma de 10.000 RON reprezintă o reparație echitabilă.

Referitor la criticile formulate de pârâtul Statul Român, potrivit cărora reclamantului nu i s-ar acorda dispozițiile art. 504 C. proc. pen., instanța de apel a constatat că aceste susțineri au fost corect înlăturate de instanța de fond în temeiul Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, prin care a fost extinsă răspunderea civilă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și în afara cazurilor expres și limitativ prevăzute de textul de lege mai sus arătat.

Referitor la criticile pârâtului privind cuantumul cheltuielile de judecată acordate reclamantului la fond, acestea au fost corect cuantificate și probate cu chitanțele aflate la dosar, iar referitor la criticile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor privind probațiunea administrată în cauză de instanța de fond, cu consecința unei greșite rețineri a stării de fapt, instanța de apel le-a înlăturat ca nefondate, întrucât ca parte în proces parchetul avea posibilitatea de a înlătura probele propuse de reclamant cu contraprobe, lucru pe care însă nu l-a făcut în nici o etapă procesuală. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Recurentul-reclamant N.N.

a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale, respectiv, 10.000 RON, cuantum ce se află în contradicție cu situația de fapt expusă în cauză și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Reclamantul a mai arătat că lipsirea de libertate l-a afectat atât psihic, cât și fizic, a fost nevoit să stea într-un mediu mizer alături de deținuți de drept comun unde a fost supus violențelor verbale și fizice, a fost catalogat în mass media drept „violator” pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, a fost nevoit să-și vândă locuința pentru că nu-l angaja nimeni și trebuia să-și asigure mijloacele de subzistență și să achite ratele la bancă aferente unui credit luat anterior, toate acestea cu impact negativ asupra vieții sale sociale și profesionale.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal în sensul că acțiunea promovată de reclamant nu se circumscrie domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 504 - 506 C. proc. pen., întrucât măsura arestării preventive a fost luată împotriva reclamantului pe baza unor probe care la momentul respectiv au relevat existența unor indicii temeinice cu privire la săvârșirea faptei de către acesta, iar reclamantul, prin atitudinea adoptată, a contribuit la săvârșirea erorii judiciare, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la daunele morale și materiale, recurentul a arătat că ambele instanțe nu au justificat sumele acordate cu acest titlu, sub acest aspect hotărârile pronunțate în cauză fiind nemotivate, daunele materiale nu au fost probate de către reclamant, iar daunele morale, chiar ajustate de instanța de apel, sunt exagerate raportat la perioada de detenție executată și prejudiciul creat efectiv. În acest sens, a arătat că declarațiile martorilor audiați în cauză nu se coroborează cu celelalte probatorii, nu s-a stabilit un raport de cauzalitate între arestarea reclamantului și incendierea autoturismului proprietate personală al acestuia, nu s-a probat cu înscrisuri că reclamantul a achitat cu bani proprii aparatul de taxat și cupola taxi, nu există raport de cauzalitate în sensul legii civile între arestarea reclamantului și vânzarea locuinței sale, iar majoritatea creditelor au fost contractate anterior arestării.

Instanțele nu au avut în vedere faptul că reclamantul era pensionar, astfel încât avea un venit lunar asigurat din pensie care nu mai făcea necesară angajarea acestuia, astfel încât daunele materiale în cuantum de 76.394 RON acordate pentru o perioadă de 1 an și 2 luni calculată din momentul arestării - 7 aprilie 2007 și până la 22 mai 2008 (data emiterii Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală) pe motiv că acesta a fost în imposibilitate de a-și găsi un loc de muncă sunt exagerate și nedovedite. Suma de 10.000 RON acordată cu titlul de daune morale este exagerată raportat la numărul de 6 zile de arestare preventivă, în contextul în care Curtea Europeană a acordat în cauza Stoianova și Nedelcu (reclamanți trimiși în judecată în stare de arest preventiv și ulterior achitați) câte 3.500 Euro pentru fiecare reclamant, pentru o procedură litigioasă care depășit termenul rezonabil, respectiv, 9 ani și 4 luni, în timp ce în prezenta cauză, reclamantul N.N.

nu a fost trimis în judecată, privarea de libertate a durat 6 zile, iar procedura litigioasă a fost sub 14 luni. Cheltuielile de judecată la care a fost obligat Statul Român nu respectă dispozițiile art. 274 C. proc. civ., acordarea acestora nefiind motivată în considerentele hotărârilor, ceea ce impune reducerea cuantumului astfel acordat. În analizarea cauzei, instanțele nu au luat în considerare natura faptei penale pentru care a fost arestat preventiv reclamantul, culpa autorului faptei prejudiciabile, intensitatea suferințelor, personalitatea victimei și nu s-au raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, conform căreia acordarea de despăgubiri nu trebuie să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că acțiunea reclamantului nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., în sensul că, pentru a beneficia de textele legale menționate, reclamantul ar fi trebuit să dețină o hotărâre definitivă de condamnare, iar în rejudecare să fi fost achitat printr-o hotărâre definitivă. Referitor la cuantumul daunelor morale, a arătat că suma de 10.000 RON este prea mare, raportat la contextul faptic al cauzei și la probatoriile administrate, impunându-se reducerea acesteia în conformitate cu practica judiciară în materie. Referitor la cheltuielile de judecată, arată că nu au fost respectate dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. privind posibilitatea instanței de a ajusta onorariile avocaților, astfel cum s-ar fi impus în cauză. Referitor la recursul reclamantului N.N., Înalta Curte va constata nulitatea acestuia, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, deși a fost încadrată de reclamant în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se expun stări și situații de fapt fără nicio legătură cu considerentele deciziei recurate. Reclamantul nu aduce critici modalității în care i-a fost redus cuantumul daunelor morale solicitate în temeiul dispozițiilor art. 504 - 509 C. proc. pen., ci relevă instanței de recurs aspecte de fapt ce nu pot fi avute în vedere în această etapă procesuală fără reaprecierea materialului probator al cauzei, ceea ce nu este permis instanței de recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, astfel încât, așa cum s-a arătat, chestiunile legate de aprecierea și evaluarea situațiilor de fapt nu pot fi analizate în acest cadru procesual. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate. Referitor la recursurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, privind admisibilitatea acțiunii, cuantumul daunelor morale și materiale și problema cheltuielilor de judecată, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente comune: Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în parag. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de parag. 5 al aceluiași articol. În concordanță cu prevederile art. 5, parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc.

pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal. Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.

Dreptul la repararea pagubei revine și persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezîncriminarea faptei. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 au fost declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc. pen. care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. să fie constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.

De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 255/2011 s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 6 zile, urmată de emiterea unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură, astfel cum au fost reținute și analizate de instanțele anterioare, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

De aceea reclamantul, împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive iar ulterior a fost scos de sub urmărire penală, este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, așa cum corect a reținut atât instanța de fond, cât și cea de apel, sub acest aspect urmând a fi înlăturate criticile formulate de pârâtul Statul Român cu privire la admisibilitatea acțiunii. De asemenea, vor fi înlăturate și criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind caracterul admisibil al acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 și la caracterul legal al măsurii privative de libertate. Astfel, în cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. nu se poate repune în discuție legalitatea arestării preventive, a deciziei irevocabile de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului întrucât simpla existență a hotărârii de achitare, ori a ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, indiferent în ce temei, așa cum au statuat Deciziile nr. 45/1998 și nr. 255/2011 ale Curții Constituționale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală și face admisibilă o astfel de acțiune.

Dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora „nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror”, nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte nu au fost probate ca atare, iar pe de altă parte, atitudinea de nerecunoaștere a faptei imputate, de către reclamant, reprezintă o modalitate în care acesta a înțeles să-și formuleze apărarea și nu poate fi asimilată unei contribuții la producerea erorii judiciare.

De altfel, nelegalitatea măsurii arestării preventive a fost constatată chiar de către instanța de judecată, întrucât prin Încheierea penală nr. 28/IR/2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis recursul reclamantului împotriva Încheierii nr. 8 din 07 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor (prin care s-a dispus arestarea preventivă pe o durată de 15 zile) și s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, astfel încât atitudinea procesuală a acestuia a fost confirmată prin chiar înseși soluțiile adoptate în cauză. Referitor la critica privind dovedirea daunelor materiale din perspectiva modalității de administrare a probelor, respectiv, de interpretare a declarațiilor martorilor audiați în cauză ori de interpretare și analizare a înscrisurilor doveditoare, acesta reprezintă un aspect de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

Referitor la critica adusă deciziei recurate privind cuantumul daunelor morale, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății. Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la cel în cauză, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-a dispus măsura restrictivă și, în final, scoaterea de sub urmărire penală. Criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluțiile pronunțate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale la care acești recurenți fac trimitere.

În mod corect a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., această parte a fost căzută în pretenții, iar pentru cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa au fost depuse acte doveditoare. Prerogativa acordată de lege instanței de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată are ca obiect doar onorariul de avocat [ art. 274 alin. (3) ] , întrucât potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., „judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut”.

Or, în speță, cheltuielile de judecată acordate reclamantului se compun din 2.030 RON onorariu expert și 10.000 RON onorariu de avocat, acesta din urmă fiind susceptibil de diminuare numai dacă se constată că este disproporționat în raport de natura și complexitatea cauzei și de activitatea concretă a avocatului. Cum în cauză onorariul expertului nu putea fi înlăturat, iar onorariul avocațial a fost corespunzător muncii depuse și gradului de complexitate al dosarului, critica pârâtului Statul Român sub acest aspect va fi înlăturată. Pentru considerentele arătate, având în vedere că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul reclamantului N.N. este lovit de nulitate, și că, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul N.N., împotriva Deciziei nr. 133A din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.