ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

135/C din 18 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, Secția civilă, în

dosarul nr. 4520/111/2007, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul

S.V.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să plătească

reclamantului sumele de 18.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 400.000

lei cu titlu de despăgubiri morale, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de

inflație, la data plății. A fost respins restul pretențiilor.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că prin sentința penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 a

Tribunalului București, Secția I-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 5716/2003,

menținută prin decizia penală nr. 458/A din 6 iunie 2006 a Curții de Apel

București și prin decizia penală nr. 1343 din 12 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile

prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 175 din Legea nr. 141/1997,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pentru faptele

incriminate, la data de 29 mai 2003, pe numele reclamantului a fost emis un

mandat de arestare, arestare care a fost menținută până la data de 29 martie 2004

- respectiv 10 luni.

Așadar, motivele de

fapt ale cererii permit încadrarea pretențiilor în textul de lege prevăzut de art.

504 C. proc. civ. Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, .. prin

hotărâre definitivă de achitare..".

Potrivit art. 505 C.

proc. pen. „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata

privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de

consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".

În privința daunelor

materiale, instanța a apreciat că acestea au fost dovedite doar în cuantum de

18.000 Iei, reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul pe

perioada arestării nelegale (conform adeverinței nr. 2176 din 13 decembrie 2008

eliberate de Universitatea din Oradea) și cheltuielile cu supraalimentația,

pentru refacerea fizică și psihică, cheltuieli dovedite prin depoziția

martorilor M.D. și C.M. Prin adeverința sus amintită și depozițiile celor doi

martori, s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material

invocat și împrejurarea arestării nelegale. Restul daunelor materiale constând

în împrumuturi contractate pentru a se putea angaja avocați care să-i asigure

reclamantului apărarea și în cheltuieli generate de desele deplasări la București, în legătură cu cauza, după punerea sa în libertate, a fost respins ca nedovedit.

Sub aspectul

prejudiciului moral, probele administrate, și anume depozițiile martorilor A.H.,

C.D., M.D., V.M., C.M.A., au relevat împrejurări legate de implicațiile morale

pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului.

Astfel, în perioada

arestării, atingerea adusă demnității, dar și vieții, sănătății și integrității

corporale a reclamantului, au constat în condiții degradante de deținere, în

arestul IGP București, într-o celulă de 4/5 mp, împreună cu un număr prea mare

de persoane. Aceleași condiții degradante au existat și la Penitenciarul Jilava, condiții expuse pe larg de către martorul C.D.

De asemenea, onoarea

și reputația reclamantului, precum și prestigiul său profesional, au avut de

suferit ca urmare a arestării nelegale. Astfel, infracțiunile pentru care a

fost arestat reclamantul - contrabandă cu țigări și constituirea unui grup

infracțional - au fost mediatizate în presă și la televiziune, acesta a fost plimbat

cu cătușele la mâini în instanță și la parchet, persoana cu care reclamantul

avea o legătură sentimentală l-a părăsit, până la momentul arestării

reclamantul era activ, sociabil, practica sportul, era promotorul unor

activități extrașcolare, după arestare reclamantul a devenit o persoană

retrasă, neîncrezătoare în oameni și forțele sale, nemaifiind aceeași persoană

cu cea dinaintea arestării.

Efectele nefaste ale

perioadei arestării nelegale s-a manifestat și pe plan profesional. Astfel,

reclamantul a terminat Facultatea de Științe Socio - Umane din cadrul

Universității din Oradea, fiind licențiat în kinetoterapie, în anul 1996, ca

șef de promoție, a beneficiat de trei burse republicane de merit, anterior arestării

reclamantul era cadru universitar (asistent kinetoterapeut) la Universitatea din Oradea, apreciat deopotrivă de colegi și studenți, mulți dintre studenți

alegându-și ca și coordonator la lucrarea de licență pe reclamant, reclamantul

era perceput ca un bun profesionist, preocupările reclamantului vizau și alte

aspecte decât cele didactice, fiind președinte executiv al Fundației de

Scleroză Multiplă a Asociațiilor de Kinetoterapie, membru fondator al Fundației

pentru Kinetoterapie din Oradea, participa la reuniuni și congrese în

străinătate (Oslo, Lahti, Cipru, Belgia) fiind cunoscător a patru limbi

străine.

Măsura arestării i-a

stopat reclamantului evoluția profesională cu cel puțin 5 ani și, în consecință,

veniturile ar fi putut fi cu 50% mai mari decât cele actuale, reclamantul s-a

putut înscrie la doctorat doar în prezent, fiind nevoit să plătească o taxă de

1500 euro anual, în condițiile în care în anul 2003, când a fost selectat

pentru doctorat, putea beneficia de o bursă, fiind scutit de taxă.

Efectele negative ale

măsurii arestării se manifestă și la ora actuală, reclamantul având probleme de

imagine în rândul colegilor și studenților.

De asemenea, reclamantul

nu a mai putut participa la congrese, forumuri sau conferințe în străinătate,

fiind „în consemn" la frontieră în perioada 8 aprilie 2004 - 11 aprilie 2005,

respectiv 7 aprilie 2004 - 7 aprilie 2007 (conform înscrisului depus de IGP de

Frontieră).

Raportat la

împrejurările speței, pe baza unei aprecieri în echitate, apte să asigure o

reparație morală, și nu una având exclusiv scop patrimonial, s-a impus

concluzia unui cuantum al despăgubirilor morale de 400.000 lei, instanța

raportându-se și la jurisprudența Curții Europene (cauza Anghelescu, cauza

Bursuc), care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, suma

solicitată de reclamant cu acest titlu, 1.500.000 lei, având un caracter

exorbitant.

Pentru a se asigura

reparația integrală a prejudiciului suferit, instanța a dispus reactualizarea

cu indicele de inflație la data plății, a sumelor ce reprezintă daune materiale

și morale.

S-a constatat că nu

au fost justificate cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, respectiv

onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 2/2009A

din 20 ianuarie 2009, Curtea de apel Oradea – Secția civilă mixtă a admis

apelul civil declarat de apelantul reclamantul S.V.A. și a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, împotriva sentinței menționate, pe care o schimbat-o în parte, în

sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor materiale la care a fost obligat

pârâtul Statul Român, de la 18.000 lei la 22.798,80 lei, iar a despăgubirilor

morale, de la 400.000 lei la 500.000 lei, păstrând restul dispozițiilor, cu

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a reținut că sunt întrunite condițiile de aplicare a

dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., necontestându-se că pe

numele reclamantului a fost emis mandat de arestare la data de 29 mai 2003,

arestare care a fost menținută până la data de 29 martie 2004.

Împrejurarea că prin

sentința penală nr. 1231/2004 a Tribunalului București,rămasă irevocabilă prin

decizia 1343/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus achitarea reclamantului,

întrucât faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, nu există,

înseamnă că măsura privării sale de libertate a fost nelegală.

Susținerile

apelantului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor în sensul că

textul art. 504 nu este incident speței de față, sunt astfel nefondate, în

cauză pronunțându-se o hotărâre irevocabilă de achitare a reclamantului (inculpat

în acea cauză).

Pe de altă parte,

potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparării pagubei,

persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului chemând în judecată Statul,

care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezent Ministerul

Economiei și Finanțelor, ceea ce reclamantul a și făcut, astfel că nu se

impunea introducerea în cauză și a Ministerului Public.

Sub aspectul

cuantumului despăgubirilor materiale acordate de către prima instanță, este de

relevat că aceasta a apreciat fiind justificate în cuantum de 18.000 lei,

reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul apelant pe perioada

arestării nelegale și cheltuielile cu supraalimentația, pentru refacerea fizică

și psihică a acestuia.

După cum s-a arătat

mai sus, în vederea obținerii reparării pagubei, persoana îndreptățită cheamă

în judecată civilă Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Așadar, susținerile

apelantului pârât, în sensul că reclamantul trebuia să solicite de la angajator

contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada arestării sale,

sunt nefondate, neexistând nici un temei legal pentru formularea unei asemenea

cereri.

Prin motivele sale de

apel, reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor materiale la

suma de 35.000 lei, prin includerea sumelor împrumutate de el în perioada

angajării unor avocați care să-i asigure apărarea, precum și cele generate cu

deplasarea sa la București.

În ceea ce privește

împrumuturile contractate în scopul arătat de apelant, acestea nu au fost

dovedite, astfel că în mod corect au fost omise de către prima instanță.

S-a reținut, însă,

contravaloarea biletelor de tren Oradea - București și retur, în sumă de

3.790.80 lei, suportată de către apelant cu ocazia deplasării sale la instanța

penală, pe parcursul judecării cauzei, soluționată prin hotărârile mai sus

indicate (189,54 x 20 drumuri = 3.790,80 lei).

În ceea ce privește

prejudiciul moral, s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. instituie

o răspundere a Statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a

face distincție între prejudiciul material și cel moral, fiind, deci, admisibil

a se acorda daune morale.

Atingerea adusă

demnității dar și vieții, sănătății și integrității corporale ale apelantului

reclamant, în perioada arestării sale, rezultă din declarația martorilor A.H.

și C.D., care au fost deținuți împreună cu reclamantul în arestul IGP,

respectiv Penitenciarul Jilava și care au relatat despre condițiile degradante

de deținere, despre mâncarea necomestibilă servită, lipsa medicamentației

necesare și despre faptul că, deși arestați preventiv, erau duși în zeghe și cu

cătușe la mâini pentru a fi audiați, înghesuiți într-o dubă.

A reieșit că, în

perioada arestului, reclamantul a suferit o cădere psihică, temându-se că își

va întrerupe cariera universitară și că fratele său polițist ar putea fi dat

afară din poliție.

Martora D.M. a

relatat despre activitatea profesională de excepție a reclamantului, pe care îl

cunoaște din anul 1998, întreruptă în perioada 2003 - 2007, când acestuia i-au

fost interzise ieșirile din țară, motiv pentru care nu a fost prezent la

întruniri internaționale de kinetoterapie.

Aceeași martoră a mai

arătat că arestarea apelantului a fost amplu mediatizată în presă și la

televiziune, acesta fiind privit ca un infractor de drept comun, ceea ce s-a

repercutat în mod nefast și în relațiile pe plan social, familial și

sentimental. Astfel, marea majoritate a prietenilor și rudelor au întrerupt

orice legătură cu reclamantul, aspect care s-a manifestat și după eliberarea

sa, iar persoana cu care acesta avea o legătură sentimentală și urma să se

căsătorească, l-a părăsit.

Martorul C.M., coleg

de catedră cu apelantul, a arătat că și în prezent imaginea acestuia este

știrbită, deoarece unii colegi au dubii în ceea ce privește nevinovăția

reclamantului.

În raport de aceste

aspecte, instanța de apel a apreciat că suma de 400.000 lei acordată cu titlu

de daune morale este insuficientă, cea de 500.000 lei răspunzând criteriilor prevăzute

de art. 505 C. proc. pen., față de durata arestării nelegale - de 10 luni,

poziția socială a reclamantului apelant, care deținea o funcție didactică,

fiind apreciat de colegi și studenți, starea de sănătate a acestuia, care în

mod evident s-a depreciat în perioada respectivă, apoi impactul psiho - social,

atât asupra apelantului cât și a familiei sale, în condițiile în care arestarea

sa a fost amplu mediatizată atât în presa scrisă, cât și la televiziune.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.V.A. și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

recurs formulate, reclamantul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii (cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

în sensul că, deși a avut în vedere (ca, de altfel, și prima instanță),

criteriile din art. 505 C. proc. pen. pentru aprecierea cuantumului daunelor

morale recunoscute reclamantului, s-a procedat la aplicarea lor restrictivă,

fără a se ține seama de toate consecințele și modul concret de repercutare a

măsurii abuzive a arestării asupra vieții reclamantului, instanța de apel

acordând despăgubiri într-un cuantum care nu acoperă integral prejudiciul

cauzat.

Astfel, nu au fost

luate în considerare în totalitate consecințele suferite pe plan fizic și

psihic în urma condițiilor degradante de deținere în arestul I.G.P. București

și Penitenciarul Jilava, care au determinat o atingere gravă demnității

reclamantului, dar și vieții, sănătății și integrității corporale ale acestuia.

De asemenea, au fost

minimalizate consecințe precum expunerea reclamantului la disprețul public în

calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, dar și

împrejurări precum aducerea repetată în incinta instanțelor și parchetelor ca

inculpat, îmbrăcat în zeghe și cu cătușe, pentru o faptă inexistentă și

lipsirea ilegală de libertate a reclamantului timp de 8 luni.

În acest sens,

recurentul a invocat jurisprudența C.E.D.O. prin care Statul român a fost

condamnat (în cauza Cionca) pe considerentul că aducerea unui arestat

preventiv, îmbrăcat ca un deținut și cu cătușe, este de natură a încălca

prezumția de nevinovăție.

Recurent-reclamant a evocat

și sentimentul de frustrare creat nu numai ca urmare a condițiilor de detenție,

dar și prin afectarea gravă a prestigiului său profesional, social și a

personalității sale morale.

formulat, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor -, a invocat cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele:

- nu sunt întrunite

condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., la

care, în mod greșit, s-a făcut referire în cauză, deoarece, pe de o parte, nu

s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, în urma rejudecării cauzei, că

reclamantul nu a săvârșit fapta sau că aceasta nu există, iar, pe de altă parte,

achitarea acestuia s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen., și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen., condiție cerută expres de art. 504 alin. (3) C. proc. civ., pentru a se

putea beneficia de măsuri reparatorii din partea statului;

- faptul că nu există

un text explicit în legislația română care să prevadă criteriile de evaluare a

cuantumului despăgubirilor nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea

statului la plata unei sume stabilite potrivit liberului său arbitru.

Considerentele

deciziei de apel, în sensul că art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea

statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincție

între prejudiciul material și cel moral, astfel încât este admisibilă acordarea

daunelor morale, sunt neîntemeiate, atât timp cât norma menționată nu conține

referiri la modul în care se realizează repararea; sunt incidente, astfel,

prevederile codului civil, în raport cu care principiul reparării pagubei

împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume de bani nejustificate

față de întinderea prejudiciului reale suferit, instituția răspunderii

delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei

a celor ce pretind dezdăunări în baza art. 504

- este nelegală

acordarea, cu titlu de despăgubiri materiale, a contravalorii salariilor de

care reclamantul a fost lipsit în perioada arestării nelegale de 10 luni, în

legătură cu care reclamantul trebuie să se adreseze angajatorului, neputând fi

solicitate pe calea prezentei acțiuni precum și a cheltuielilor cu

supraalimentația, pentru refacerea fizică și psihică a reclamantului.

Mai mult, instanța de

apel a majorat cuantumul despăgubirilor materiale de la 18.000 lei la 22.798,80

lei, reținând că diferența de 3.790,80 lei reprezintă contravaloarea biletelor

de tren, Oradea-București și retur, suportate de reclamant cu ocazia deplasării

sale la instanța penală, pe parcursul judecării cauzei, cu toate că la dosarul

cauzei nu există nicio probă în acest sens; de altfel, instanța de apel a

calculat eronat suma totală ce i se cuvine reclamantului cu titlu de

despăgubiri materiale, respectiv 22.798,80 lei, în loc de 21.790,80 lei (18.000

+ 3.790,80 lei).

- instanța de apel nu

a avut în vedere practica constantă a instanței supreme, în sensul că

prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin

general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus

judecății, pe baza probelor administrate.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate.

În ceea ce privește

recursul reclamantului, se reține că s-au formulat critici relative la

cuantumul despăgubirilor morale acordate, susținându-se că suma de 500.000 lei

acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale

lezate și de consecințele negative ale prejudiciului suferit prin arestarea

nelegală.

Din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ., invocat explicit de către reclamant, aprecierea instanței

de apel poate fi cenzurată de prezenta instanță de control judiciar exclusiv în

raport de criteriile pentru determinarea cuantumului daunelor morale acordate,

prevăzute de art. 505 C. proc. pen.

Instanța de apel a

făcut explicit trimitere la aceste dispoziții legale, arătând și justificând,

în considerentele deciziei recurate, criteriile aplicate atât pentru

determinarea prejudiciului moral, cât și pentru stabilirea întinderii sale,

observându-se că aceste criterii corespund, în esență, celor enumerate în

motivele de recurs, chiar dacă evocate într-un mod diferit.

Astfel, s-au avut în

vedere durata privării de libertate de 10 luni de zile, consecințele produse

asupra sănătății persoanei private de libertate, dar și în plan profesional,

social și personal, pe baza probatoriului administrat în cauză, reținându-se

atât atingerea gravă adusă demnității, sănătății și integrității corporale a

reclamantului prin condițiile degradante de deținere, cât și expunerea la

disprețul public, prin tratamentul aplicat inculpatului în timpul procesului

penal și ampla mediatizare a arestării, în presa scrisă și audiovizuală.

Dacă identificarea criteriilor

aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art. 304 pct.

9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele

administrate și cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de apreciere a

instanței de judecată ce interesează situația de fapt stabilită în cauză.

Or, reevaluarea

acestei situații de fapt, implicit cercetarea temeiniciei deciziei, excede

atribuțiilor acestei instanțe, circumscrise legalității hotărârii în limitele

cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge

ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se

apreciază că acesta este, de asemenea, nefondat.

Contrar susținerilor

recurentului, dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. sunt

incidente în cauză și au fost în mod corect aplicate de către instanța de apel.

Se observă că

recurentul, deși face referire la alin. (3) al normei menționate, susținând

inaplicabilitatea art. 504, combină această ipoteză legală cu cea descrisă în alin.

(1), din moment ce pretinde că beneficiul reparării pagubei se acordă pentru

privarea nelegală de libertate în cazul în care, în urma rejudecării cauzei,

s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

În realitate, ipoteza

privării nelegale de libertate este reglementată în alin. (2) și (3) ale art. 504

și este circumstanțiată prin recunoașterea caracterului nelegal al măsurii

printr-o hotărâre definitivă de achitare ori printr-o hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)

C. proc. pen.

În cadrul acestei

ipoteze, intervenirea cauzei autorității de lucru judecat este relevantă numai

pentru încetarea procesului penal, nu și pentru cazul când s-a dispus achitarea

inculpatului, astfel cum în mod greșit se pretinde prin motivele de recurs.

Dacă s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare, operează îndreptățirea reclamantului la

măsurile reparatorii prevăzute de art. 504, fără vreo distincție în privința

temeiul achitării dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-d) C.

proc. pen.

Astfel, este

suficient faptul că, în cauză, achitarea reclamantului pentru săvârșirea

infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată în procesul

penal, a fost pronunțată în baza art. 10 alin. (1) lit. a) așadar pentru

motivul că fapta nu există, pentru ca reclamantului să-i fie recunoscut dreptul

la repararea pagubei suferite prin privarea nelegală de libertate în cadrul

procesului penal ( lato sensu conform art. 2 C. proc. pen. ).

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul suferit printr-una dintre faptele

prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în mod greșit recurentul susține că nu ar

exista o normă specială.

Art. 505 C. proc.

pen. reprezintă temeiul juridic al evaluării daunelor, atât pentru prejudiciul

moral, cât și pentru cel material, încercat de victima uneia dintre faptele

anterior menționate.

Chiar dacă enumerarea

criteriilor de evaluare indicate de către legiuitor nu este exhaustivă, norma

nu poate fi ignorată în aprecierea pretențiilor reclamantului având ca obiect dezdăunarea

pentru prejudiciul material și moral încercat prin fapta de privare nelegală de

libertate, norma completându-se cu dreptul comun în materia răspunderii civile

delictuale.

Este aplicabil,

așadar, principiul reparării integrale a prejudiciului, reclamantului

cuvenindu-i-se și contravaloarea salariului de care a fost lipsit în perioada

detenției. Aceasta trebuie suportată de către stat, și nu de către angajator,

astfel cum susține recurentul, din moment ce statul este considerat titularul

răspunderii obiective pentru fapta delictuală descrisă în art. 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen., răspundere consacrată expres în art. 505 alin. (4), care

prevede că „Reparația este, în toate cazurile, suportată de către stat, prin

Ministerul Finanțelor Publice”.

Pentru aceeași

rațiune, în categoria daunelor materiale este inclusă și contravaloarea cheltuielilor

de deplasare efectuate de către reclamant în legătură cu procesul penal

finalizat prin achitarea acestuia, în mod corect acordate de către instanța de

apel, contrar susținerilor recurentului.

Dată fiind soluția de

achitare pronunțată de către instanța penală, inculpatul este îndreptățit la

restituirea cheltuielilor de judecată efectuate, iar în măsura în care nu le-a

solicitat în cadrul procesului penal, are dreptul la recuperarea lor printr-o

acțiune separată de la Statul român, pe temeiul aceluiași art. 505 C. proc.

pen.

Este lipsit de

relevanță faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate după eliberarea din

arest a reclamantului, pe întreaga durată a procesului, inclusiv în fața

instanței de recurs, din moment ce caracterul nelegal al arestării rezultat din

soluția de achitare pentru infracțiunile pentru care reclamantul a fost trimis

în judecată a fost confirmat prin deciziile instanțelor de apel și recurs, de

menținere a hotărârii de achitare.

Contrar susținerilor

recurentului, dovada cheltuielilor de transport suportate de către reclamant se

regăsește la dosar (fila 29 dosar apel), contravaloarea unui bilet de tren dus

– întors Oradea – București fiind raportată la întreaga durată a procesului

penal, după eliberarea din arest a reclamantului.

Împrejurarea că

instanța de apel a făcut un calcul greșit al sumei totale la care reclamantul

este îndreptățit cu titlu de despăgubiri materiale, menționate ca atare în

dispozitivul deciziei, nu interesează prezenta cale extraordinară de atac, ci

reprezintă, eventual, temeiul unei cereri de îndreptare a erorii materiale

strecurate în cuprinsul deciziei recurate, în aplicarea art. 281 C. proc. civ.,

din moment ce este vorba despre o greșeală de calcul aritmetic.

Se constată că, prin

motivele de recurs, nu se formulează critici cu privire la întinderea

prejudiciului moral suferit de către reclamant, susținându-se doar că a fost

ignorată practica instanței supreme de evaluare a daunelor morale.

Această critică este

nefondată, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat la criteriile

prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. privind întinderea reparării

pagubei, iar aprecierea rezultată din aplicarea acestor criterii, la cazul

concret, pe baza probelor administrate, nu este susceptibilă de evaluare din

perspectiva legalității deciziei, presupusă de art. 304 C. proc. pen.,

reprezentând o chestiune de temeinicie ce excede atribuțiilor acestei instanțe

de control judiciar, după cum s-a arătat deja cu ocazia analizării recursului

reclamantului.

Față de cele expuse

anterior, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca

atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursul declarat de reclamantul S.V.A. și recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 2/A din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iulie 2010.