ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 135/C din 18 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, Secția civilă, în dosarul nr. 4520/111/2007, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul S.V.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului sumele de 18.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și 400.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație, la data plății. A fost respins restul pretențiilor.

În considerentele sentinței, s-a reținut că prin sentința penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului București, Secția I-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 5716/2003, menținută prin decizia penală nr. 458/A din 6 iunie 2006 a Curții de Apel București și prin decizia penală nr. 1343 din 12 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 175 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Pentru faptele incriminate, la data de 29 mai 2003, pe numele reclamantului a fost emis un mandat de arestare, arestare care a fost menținută până la data de 29 martie 2004 - respectiv 10 luni.

Așadar, motivele de fapt ale cererii permit încadrarea pretențiilor în textul de lege prevăzut de art. 504 C. proc. civ. Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, .. prin hotărâre definitivă de achitare..". Potrivit art. 505 C. proc. pen.

„la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă". În privința daunelor materiale, instanța a apreciat că acestea au fost dovedite doar în cuantum de 18.000 Iei, reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul pe perioada arestării nelegale (conform adeverinței nr. 2176 din 13 decembrie 2008 eliberate de Universitatea din Oradea) și cheltuielile cu supraalimentația, pentru refacerea fizică și psihică, cheltuieli dovedite prin depoziția martorilor M.D. și C.M. Prin adeverința sus amintită și depozițiile celor doi martori, s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat și împrejurarea arestării nelegale.

Restul daunelor materiale constând în împrumuturi contractate pentru a se putea angaja avocați care să-i asigure reclamantului apărarea și în cheltuieli generate de desele deplasări la București, în legătură cu cauza, după punerea sa în libertate, a fost respins ca nedovedit. Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate, și anume depozițiile martorilor A.H., C.D., M.D., V.M., C.M.A., au relevat împrejurări legate de implicațiile morale pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului. Astfel, în perioada arestării, atingerea adusă demnității, dar și vieții, sănătății și integrității corporale a reclamantului, au constat în condiții degradante de deținere, în arestul IGP București, într-o celulă de 4/5 mp, împreună cu un număr prea mare de persoane.

Aceleași condiții degradante au existat și la Penitenciarul Jilava, condiții expuse pe larg de către martorul C.D. De asemenea, onoarea și reputația reclamantului, precum și prestigiul său profesional, au avut de suferit ca urmare a arestării nelegale. Astfel, infracțiunile pentru care a fost arestat reclamantul - contrabandă cu țigări și constituirea unui grup infracțional - au fost mediatizate în presă și la televiziune, acesta a fost plimbat cu cătușele la mâini în instanță și la parchet, persoana cu care reclamantul avea o legătură sentimentală l-a părăsit, până la momentul arestării reclamantul era activ, sociabil, practica sportul, era promotorul unor activități extrașcolare, după arestare reclamantul a devenit o persoană retrasă, neîncrezătoare în oameni și forțele sale, nemaifiind aceeași persoană cu cea dinaintea arestării.

Efectele nefaste ale perioadei arestării nelegale s-a manifestat și pe plan profesional. Astfel, reclamantul a terminat Facultatea de Științe Socio - Umane din cadrul Universității din Oradea, fiind licențiat în kinetoterapie, în anul 1996, ca șef de promoție, a beneficiat de trei burse republicane de merit, anterior arestării reclamantul era cadru universitar (asistent kinetoterapeut) la Universitatea din Oradea, apreciat deopotrivă de colegi și studenți, mulți dintre studenți alegându-și ca și coordonator la lucrarea de licență pe reclamant, reclamantul era perceput ca un bun profesionist, preocupările reclamantului vizau și alte aspecte decât cele didactice, fiind președinte executiv al Fundației de Scleroză Multiplă a Asociațiilor de Kinetoterapie, membru fondator al Fundației pentru Kinetoterapie din Oradea, participa la reuniuni și congrese în străinătate (Oslo, Lahti, Cipru, Belgia) fiind cunoscător a patru limbi străine.

Măsura arestării i-a stopat reclamantului evoluția profesională cu cel puțin 5 ani și, în consecință, veniturile ar fi putut fi cu 50% mai mari decât cele actuale, reclamantul s-a putut înscrie la doctorat doar în prezent, fiind nevoit să plătească o taxă de 1500 euro anual, în condițiile în care în anul 2003, când a fost selectat pentru doctorat, putea beneficia de o bursă, fiind scutit de taxă. Efectele negative ale măsurii arestării se manifestă și la ora actuală, reclamantul având probleme de imagine în rândul colegilor și studenților. De asemenea, reclamantul nu a mai putut participa la congrese, forumuri sau conferințe în străinătate, fiind „în consemn" la frontieră în perioada 8 aprilie 2004 - 11 aprilie 2005, respectiv 7 aprilie 2004 - 7 aprilie 2007 (conform înscrisului depus de IGP de Frontieră).

Raportat la împrejurările speței, pe baza unei aprecieri în echitate, apte să asigure o reparație morală, și nu una având exclusiv scop patrimonial, s-a impus concluzia unui cuantum al despăgubirilor morale de 400.000 lei, instanța raportându-se și la jurisprudența Curții Europene (cauza Anghelescu, cauza Bursuc), care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, suma solicitată de reclamant cu acest titlu, 1.500.000 lei, având un caracter exorbitant. Pentru a se asigura reparația integrală a prejudiciului suferit, instanța a dispus reactualizarea cu indicele de inflație la data plății, a sumelor ce reprezintă daune materiale și morale. S-a constatat că nu au fost justificate cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, respectiv onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 2/2009A din 20 ianuarie 2009, Curtea de apel Oradea – Secția civilă mixtă a admis apelul civil declarat de apelantul reclamantul S.V.A. și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței menționate, pe care o schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor materiale la care a fost obligat pârâtul Statul Român, de la 18.000 lei la 22.798,80 lei, iar a despăgubirilor morale, de la 400.000 lei la 500.000 lei, păstrând restul dispozițiilor, cu cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., necontestându-se că pe numele reclamantului a fost emis mandat de arestare la data de 29 mai 2003, arestare care a fost menținută până la data de 29 martie 2004. Împrejurarea că prin sentința penală nr. 1231/2004 a Tribunalului București,rămasă irevocabilă prin decizia 1343/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus achitarea reclamantului, întrucât faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, nu există, înseamnă că măsura privării sale de libertate a fost nelegală. Susținerile apelantului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor în sensul că textul art. 504 nu este incident speței de față, sunt astfel nefondate, în cauză pronunțându-se o hotărâre irevocabilă de achitare a reclamantului (inculpat în acea cauză).

Pe de altă parte, potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului chemând în judecată Statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice, în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor, ceea ce reclamantul a și făcut, astfel că nu se impunea introducerea în cauză și a Ministerului Public. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale acordate de către prima instanță, este de relevat că aceasta a apreciat fiind justificate în cuantum de 18.000 lei, reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul apelant pe perioada arestării nelegale și cheltuielile cu supraalimentația, pentru refacerea fizică și psihică a acestuia.

După cum s-a arătat mai sus, în vederea obținerii reparării pagubei, persoana îndreptățită cheamă în judecată civilă Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Așadar, susținerile apelantului pârât, în sensul că reclamantul trebuia să solicite de la angajator contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada arestării sale, sunt nefondate, neexistând nici un temei legal pentru formularea unei asemenea cereri. Prin motivele sale de apel, reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor materiale la suma de 35.000 lei, prin includerea sumelor împrumutate de el în perioada angajării unor avocați care să-i asigure apărarea, precum și cele generate cu deplasarea sa la București.

În ceea ce privește împrumuturile contractate în scopul arătat de apelant, acestea nu au fost dovedite, astfel că în mod corect au fost omise de către prima instanță. S-a reținut, însă, contravaloarea biletelor de tren Oradea - București și retur, în sumă de 3.790.80 lei, suportată de către apelant cu ocazia deplasării sale la instanța penală, pe parcursul judecării cauzei, soluționată prin hotărârile mai sus indicate (189,54 x 20 drumuri = 3.790,80 lei). În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. instituie o răspundere a Statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincție între prejudiciul material și cel moral, fiind, deci, admisibil a se acorda daune morale.

Atingerea adusă demnității dar și vieții, sănătății și integrității corporale ale apelantului reclamant, în perioada arestării sale, rezultă din declarația martorilor A.H. și C.D., care au fost deținuți împreună cu reclamantul în arestul IGP, respectiv Penitenciarul Jilava și care au relatat despre condițiile degradante de deținere, despre mâncarea necomestibilă servită, lipsa medicamentației necesare și despre faptul că, deși arestați preventiv, erau duși în zeghe și cu cătușe la mâini pentru a fi audiați, înghesuiți într-o dubă. A reieșit că, în perioada arestului, reclamantul a suferit o cădere psihică, temându-se că își va întrerupe cariera universitară și că fratele său polițist ar putea fi dat afară din poliție.

Martora D.M. a relatat despre activitatea profesională de excepție a reclamantului, pe care îl cunoaște din anul 1998, întreruptă în perioada 2003 - 2007, când acestuia i-au fost interzise ieșirile din țară, motiv pentru care nu a fost prezent la întruniri internaționale de kinetoterapie. Aceeași martoră a mai arătat că arestarea apelantului a fost amplu mediatizată în presă și la televiziune, acesta fiind privit ca un infractor de drept comun, ceea ce s-a repercutat în mod nefast și în relațiile pe plan social, familial și sentimental. Astfel, marea majoritate a prietenilor și rudelor au întrerupt orice legătură cu reclamantul, aspect care s-a manifestat și după eliberarea sa, iar persoana cu care acesta avea o legătură sentimentală și urma să se căsătorească, l-a părăsit.

Martorul C.M., coleg de catedră cu apelantul, a arătat că și în prezent imaginea acestuia este știrbită, deoarece unii colegi au dubii în ceea ce privește nevinovăția reclamantului. În raport de aceste aspecte, instanța de apel a apreciat că suma de 400.000 lei acordată cu titlu de daune morale este insuficientă, cea de 500.000 lei răspunzând criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., față de durata arestării nelegale - de 10 luni, poziția socială a reclamantului apelant, care deținea o funcție didactică, fiind apreciat de colegi și studenți, starea de sănătate a acestuia, care în mod evident s-a depreciat în perioada respectivă, apoi impactul psiho - social, atât asupra apelantului cât și a familiei sale, în condițiile în care arestarea sa a fost amplu mediatizată atât în presa scrisă, cât și la televiziune.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.V.A. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin motivele de recurs formulate, reclamantul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii (cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că, deși a avut în vedere (ca, de altfel, și prima instanță), criteriile din art. 505 C. proc. pen. pentru aprecierea cuantumului daunelor morale recunoscute reclamantului, s-a procedat la aplicarea lor restrictivă, fără a se ține seama de toate consecințele și modul concret de repercutare a măsurii abuzive a arestării asupra vieții reclamantului, instanța de apel acordând despăgubiri într-un cuantum care nu acoperă integral prejudiciul cauzat.

Astfel, nu au fost luate în considerare în totalitate consecințele suferite pe plan fizic și psihic în urma condițiilor degradante de deținere în arestul I.G.P. București și Penitenciarul Jilava, care au determinat o atingere gravă demnității reclamantului, dar și vieții, sănătății și integrității corporale ale acestuia. De asemenea, au fost minimalizate consecințe precum expunerea reclamantului la disprețul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, dar și împrejurări precum aducerea repetată în incinta instanțelor și parchetelor ca inculpat, îmbrăcat în zeghe și cu cătușe, pentru o faptă inexistentă și lipsirea ilegală de libertate a reclamantului timp de 8 luni.

În acest sens, recurentul a invocat jurisprudența C.E.D.O. prin care Statul român a fost condamnat (în cauza Cionca) pe considerentul că aducerea unui arestat preventiv, îmbrăcat ca un deținut și cu cătușe, este de natură a încălca prezumția de nevinovăție. Recurent-reclamant a evocat și sentimentul de frustrare creat nu numai ca urmare a condițiilor de detenție, dar și prin afectarea gravă a prestigiului său profesional, social și a personalității sale morale. 2. Prin recursul formulat, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor -, a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele: - nu sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., la care, în mod greșit, s-a făcut referire în cauză, deoarece, pe de o parte, nu s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, în urma rejudecării cauzei, că reclamantul nu a săvârșit fapta sau că aceasta nu există, iar, pe de altă parte, achitarea acestuia s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiție cerută expres de art. 504 alin. (3) C. proc. civ., pentru a se putea beneficia de măsuri reparatorii din partea statului; - faptul că nu există un text explicit în legislația română care să prevadă criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume stabilite potrivit liberului său arbitru.

Considerentele deciziei de apel, în sensul că art. 504 C. proc. pen.

instituie răspunderea statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincție între prejudiciul material și cel moral, astfel încât este admisibilă acordarea daunelor morale, sunt neîntemeiate, atât timp cât norma menționată nu conține referiri la modul în care se realizează repararea; sunt incidente, astfel, prevederile codului civil, în raport cu care principiul reparării pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume de bani nejustificate față de întinderea prejudiciului reale suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în baza art. 504 - este nelegală acordarea, cu titlu de despăgubiri materiale, a contravalorii salariilor de care reclamantul a fost lipsit în perioada arestării nelegale de 10 luni, în legătură cu care reclamantul trebuie să se adreseze angajatorului, neputând fi solicitate pe calea prezentei acțiuni precum și a cheltuielilor cu supraalimentația, pentru refacerea fizică și psihică a reclamantului.

Mai mult, instanța de apel a majorat cuantumul despăgubirilor materiale de la 18.000 lei la 22.798,80 lei, reținând că diferența de 3.790,80 lei reprezintă contravaloarea biletelor de tren, Oradea-București și retur, suportate de reclamant cu ocazia deplasării sale la instanța penală, pe parcursul judecării cauzei, cu toate că la dosarul cauzei nu există nicio probă în acest sens; de altfel, instanța de apel a calculat eronat suma totală ce i se cuvine reclamantului cu titlu de despăgubiri materiale, respectiv 22.798,80 lei, în loc de 21.790,80 lei (18.000 + 3.790,80 lei). - instanța de apel nu a avut în vedere practica constantă a instanței supreme, în sensul că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, pe baza probelor administrate.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește recursul reclamantului, se reține că s-au formulat critici relative la cuantumul despăgubirilor morale acordate, susținându-se că suma de 500.000 lei acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate și de consecințele negative ale prejudiciului suferit prin arestarea nelegală. Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat explicit de către reclamant, aprecierea instanței de apel poate fi cenzurată de prezenta instanță de control judiciar exclusiv în raport de criteriile pentru determinarea cuantumului daunelor morale acordate, prevăzute de art. 505 C. proc.

pen. Instanța de apel a făcut explicit trimitere la aceste dispoziții legale, arătând și justificând, în considerentele deciziei recurate, criteriile aplicate atât pentru determinarea prejudiciului moral, cât și pentru stabilirea întinderii sale, observându-se că aceste criterii corespund, în esență, celor enumerate în motivele de recurs, chiar dacă evocate într-un mod diferit. Astfel, s-au avut în vedere durata privării de libertate de 10 luni de zile, consecințele produse asupra sănătății persoanei private de libertate, dar și în plan profesional, social și personal, pe baza probatoriului administrat în cauză, reținându-se atât atingerea gravă adusă demnității, sănătății și integrității corporale a reclamantului prin condițiile degradante de deținere, cât și expunerea la disprețul public, prin tratamentul aplicat inculpatului în timpul procesului penal și ampla mediatizare a arestării, în presa scrisă și audiovizuală.

Dacă identificarea criteriilor aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate și cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de judecată ce interesează situația de fapt stabilită în cauză. Or, reevaluarea acestei situații de fapt, implicit cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuțiilor acestei instanțe, circumscrise legalității hotărârii în limitele cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se apreciază că acesta este, de asemenea, nefondat. Contrar susținerilor recurentului, dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. sunt incidente în cauză și au fost în mod corect aplicate de către instanța de apel. Se observă că recurentul, deși face referire la alin. (3) al normei menționate, susținând inaplicabilitatea art. 504, combină această ipoteză legală cu cea descrisă în alin. (1), din moment ce pretinde că beneficiul reparării pagubei se acordă pentru privarea nelegală de libertate în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

În realitate, ipoteza privării nelegale de libertate este reglementată în alin. (2) și (3) ale art. 504 și este circumstanțiată prin recunoașterea caracterului nelegal al măsurii printr-o hotărâre definitivă de achitare ori printr-o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. În cadrul acestei ipoteze, intervenirea cauzei autorității de lucru judecat este relevantă numai pentru încetarea procesului penal, nu și pentru cazul când s-a dispus achitarea inculpatului, astfel cum în mod greșit se pretinde prin motivele de recurs. Dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, operează îndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii prevăzute de art. 504, fără vreo distincție în privința temeiul achitării dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.

pen. Astfel, este suficient faptul că, în cauză, achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată în procesul penal, a fost pronunțată în baza art. 10 alin. (1) lit. a) așadar pentru motivul că fapta nu există, pentru ca reclamantului să-i fie recunoscut dreptul la repararea pagubei suferite prin privarea nelegală de libertate în cadrul procesului penal ( lato sensu conform art. 2 C. proc. pen. ). În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul suferit printr-una dintre faptele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în mod greșit recurentul susține că nu ar exista o normă specială. Art. 505 C. proc. pen. reprezintă temeiul juridic al evaluării daunelor, atât pentru prejudiciul moral, cât și pentru cel material, încercat de victima uneia dintre faptele anterior menționate.

Chiar dacă enumerarea criteriilor de evaluare indicate de către legiuitor nu este exhaustivă, norma nu poate fi ignorată în aprecierea pretențiilor reclamantului având ca obiect dezdăunarea pentru prejudiciul material și moral încercat prin fapta de privare nelegală de libertate, norma completându-se cu dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Este aplicabil, așadar, principiul reparării integrale a prejudiciului, reclamantului cuvenindu-i-se și contravaloarea salariului de care a fost lipsit în perioada detenției. Aceasta trebuie suportată de către stat, și nu de către angajator, astfel cum susține recurentul, din moment ce statul este considerat titularul răspunderii obiective pentru fapta delictuală descrisă în art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., răspundere consacrată expres în art. 505 alin. (4), care prevede că „Reparația este, în toate cazurile, suportată de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice”. Pentru aceeași rațiune, în categoria daunelor materiale este inclusă și contravaloarea cheltuielilor de deplasare efectuate de către reclamant în legătură cu procesul penal finalizat prin achitarea acestuia, în mod corect acordate de către instanța de apel, contrar susținerilor recurentului. Dată fiind soluția de achitare pronunțată de către instanța penală, inculpatul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate, iar în măsura în care nu le-a solicitat în cadrul procesului penal, are dreptul la recuperarea lor printr-o acțiune separată de la Statul român, pe temeiul aceluiași art. 505 C. proc.

pen. Este lipsit de relevanță faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate după eliberarea din arest a reclamantului, pe întreaga durată a procesului, inclusiv în fața instanței de recurs, din moment ce caracterul nelegal al arestării rezultat din soluția de achitare pentru infracțiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată a fost confirmat prin deciziile instanțelor de apel și recurs, de menținere a hotărârii de achitare. Contrar susținerilor recurentului, dovada cheltuielilor de transport suportate de către reclamant se regăsește la dosar (fila 29 dosar apel), contravaloarea unui bilet de tren dus – întors Oradea – București fiind raportată la întreaga durată a procesului penal, după eliberarea din arest a reclamantului.

Împrejurarea că instanța de apel a făcut un calcul greșit al sumei totale la care reclamantul este îndreptățit cu titlu de despăgubiri materiale, menționate ca atare în dispozitivul deciziei, nu interesează prezenta cale extraordinară de atac, ci reprezintă, eventual, temeiul unei cereri de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei recurate, în aplicarea art. 281 C. proc. civ., din moment ce este vorba despre o greșeală de calcul aritmetic. Se constată că, prin motivele de recurs, nu se formulează critici cu privire la întinderea prejudiciului moral suferit de către reclamant, susținându-se doar că a fost ignorată practica instanței supreme de evaluare a daunelor morale.

Această critică este nefondată, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. privind întinderea reparării pagubei, iar aprecierea rezultată din aplicarea acestor criterii, la cazul concret, pe baza probelor administrate, nu este susceptibilă de evaluare din perspectiva legalității deciziei, presupusă de art. 304 C. proc. pen., reprezentând o chestiune de temeinicie ce excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, după cum s-a arătat deja cu ocazia analizării recursului reclamantului. Față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul S.V.A. și recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 2/A din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2010.