ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2983/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2983/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 4 mai

2007 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul B.I.Ș. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro echivalentul a 33.000 RON

reprezentând prejudiciul cauzat de arestarea sa pe nedrept.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen.

Ulterior, reclamantul

și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat majorarea pretențiilor privind

repararea pagubei materiale și a daunei morale de la de 10.000 euro la 20.000

euro echivalentul a 66.000 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 357/C din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Bihor a respins, ca neîntemeiate,

atât excepția tardivității acțiunii, invocată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor, cât și acțiunea precizată.

În ceea ce privește

excepția tardivității, tribunalul a reținut că, în raport de hotărârile

judecătorești invocate de reclamant, acțiunea a fost înregistrată înlăuntrul

termenului prevăzut de art. 506 C. proc. pen., motiv pentru care a apreciat

excepția ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare.

Pe fondul cauzei,

având în vedere probatoriul administrat, raportat la prevederile art. 504 C.

proc. pen. și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 10

martie 1998, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada faptului că a

fost arestat preventiv în perioada 2 noiembrie 2001 - 21 martie 2002, pentru

fapta prevăzută și sancționată de art. 221 C. pen., însă, în raport de actele

depuse la dosar, a reținut că acesta nu a făcut dovada că măsura arestării a

fost luată pe nedrept împotriva sa, pentru a-i da posibilitatea de a uza de

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

Tribunalul a

constatat că, potrivit Ordonanței din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul București, în Dosarul nr. 4075/p/2001 împotriva reclamantului

a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nefiind depusă la dosar de către

reclamant ordonanța sau o hotărâre judecătorească de scoatere de sub urmărire

penală sau de achitare.

S-a constatat că

hotărârile judecătorești pe care reclamantul a înțeles să le invoce în

dovedirea acțiunii sale se referă la alte persoane, iar din cuprinsul

referatului de terminare a urmăririi penale rezultă că reclamantul are

calitatea de martor, nefiind făcută dovada unei legături între referatul și

hotărârile judecătorești arătate și măsura arestării sale preventive în temeiul

Mandatului de arestare din 2 noiembrie 2001, precum și a ordonanței de punere

în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, pentru fapta reținută în

sarcina sa.

Prima instanță a mai

reținut că prin Decizia nr. 477/R/2002 a Tribunalului București s-a constatat

încetarea de drept a măsurii arestării preventive a reclamantului și punerea sa

în libertate, dat fiind faptul că instanța de fond a procedat greșit la

prelungirea duratei arestării preventive în data de 28 februarie 2002, în

condițiile în care mandatul de arestare preventivă a expirat la data de 30

ianuarie 2002 și nicidecum prin această hotărâre judecătorească nu s-a dispus

achitarea reclamantului, așa cum acesta a susținut prin acțiune.

S-a mai reținut că

reclamantul nu a făcut dovada achitării, a scoaterii de sub urmărire penală,

iar din probele administrate a rezultat că nu a făcut nici dovada reținerii

calității sale de martor în procesul penal în care a fost emis mandatul de

arestare și în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, că,

într-adevăr, calitatea sa de martor rezultă din referatul de urmărire penală și

hotărârile judecătorești depuse, instanța apreciind că nu s-a făcut dovada unei

legături între acestea și măsura luată împotriva sa.

În contextul acestor

considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată și a

respins-o ca atare.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și

schimbarea sentinței apelate în sensul obligării Statului Român la plata sumei

de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin Decizia civilă

nr. 3/A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea a admis apelul și a

schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a admis acțiunea și a

obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri civile - daune morale.

Restul dispozițiilor

sentinței au fost menținute.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., fiind vorba despre o eroare

judiciară, întrucât reclamantul a fost arestat peste 4 luni pentru fapta de

tăinuire pentru care, ulterior, prin Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite

elementele constitutive nici ale laturii obiective și nici ale laturii

subiective ale infracțiunii.

S-a reținut că prin

arestare, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu, constând în supunerea sa la

îngrădirile arestului preventiv privind libertatea de mișcare, și toate

drepturile ce decurg din starea de libertate a unei persoane.

Instanța de apel a

mai reținut că pentru prejudiciul cauzat pe perioada celor 4 luni de arest

preventiv, reclamantului i se cuvin daune morale în cuantum de 8.000 euro, câte

2.000 euro pe lună de deținere nelegală și suma de 2.000 euro despăgubiri

civile, pentru daunele morale cauzate acestuia, urmare a prelungirii

nejustificate a procedurilor de anchetă.

Ancheta în cazul

reclamantului a durat peste 11 ani, perioadă în care se prezumă că o persoană

aflată sub proceduri judiciare penale, este supusă unei presiuni psihice și

unei nesiguranțe ce rezultă tocmai din nefinalizarea în termen rezonabil a unor

astfel de proceduri.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și

Parchetul de pe lângă Curea de Apel Oradea.

Prin Decizia nr. 4376

din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a

civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță, reținând că deși a admis apelul reclamantului

și a acordat acestuia despăgubiri, instanța de apel nu a examinat în mod real

problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei, nu a justificat în raport de

probatoriile administrate și înscrisurile aflate la dosar îndeplinirea

condițiilor impuse de art. 504 C. proc. pen., nu a motivat semnificația

drepturilor și valorilor nepatrimoniale lezate, nu a individualizat cuantumul

daunelor materiale și pe cel al daunelor morale.

În rejudecare, după

casare, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia nr. 225 din 14 mai

2014, a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 3577C din 11

noiembrie 2008 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că

a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 6000 euro cu titlu de

despăgubiri civile - daune morale.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Ca situație de fapt,

instanța de apel a reținut că reclamantul a fost privat de libertate, fiind

arestat preventiv în baza Ordonanței nr. 815/2001 emisă de Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, începând cu data de 2 noiembrie 2001 și până în

data de 21 martie 2002, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 221 C.

pen., fiind pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului

București, definitivă.

De asemenea, prin

Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului

VI București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului

pentru fapta prevăzută de art. 221 C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii

subiective.

În raport de starea

de fapt reținută mai sus, instanța de apel a constatat că în cauză sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit prin

aceste dispoziții fiind acela de a materializa principiul constituțional,

potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, săvârșite în procesele penale, restrângerea adusă libertății

persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoașterea nevinovăției

sale, având semnificația unei erori judiciare în sensul textului de lege mai

sus evocat.

În acest sens

instanța a invocat dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, care protejează dreptul la liberate și

siguranță, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția

cazurilor expres prevăzute și potrivit căilor legale.

Totodată, instanța a

reținut că nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform

legilor naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice

ale cauzei.

Detenția unei

persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă

instanță, atunci când alte măsuri mai puțin severe au fost analizate și s-a

considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau

individual.

Invocând

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a arătat

că în cauzele Rupa, Pantea și Tase contra României s-a apreciat de Curtea

Europeană că s-au încălcat condițiile legale la luarea măsurii preventive prin

nearătarea motivelor care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a

persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică.

În ceea ce privește

prelungirea detenției, în cauza Tase contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuia să

fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte, exceptând cazul în care Statul

poate arăta că există motive "relevante și suficiente" pentru a

justifica detenția continuă; justificarea pentru orice perioadă de detenție,

indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de

către autorități, iar prelungirea aproape automată de detenției contravine

garanțiilor stabilite în art. 5 alin. (3).

Instanța de apel a

reținut că în cauză prin Ordonanța din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul București s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului,

avându-se în vedere existența unor indicii că acesta ar fi săvârșit

infracțiunea pentru care era cercetat, respectiv că lăsarea sa în liberate

prezintă pericol pentru ordinea publică, fără însă a se argumenta în concret la

persoana în cauză și conduita acesteia, care sunt motivele care justifică luarea

unei astfel de măsuri.

De asemenea, s-a

reținut că prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului București s-a

constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate față de

reclamant și s-a dispus punerea în libertate a acestuia, apreciindu-se că

instanța a procedat greșit la prelungirea duratei arestării preventive de la 30

ianuarie 2002 la 28 februarie 2002.

În raport de

considerentele reținute mai sus și ținând cont de faptul că prin Ordonanța din

31 august 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului,

nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care acesta a

fost cercetat, instanța de apel a reținut că măsurile dispuse față de reclamant

sunt nelegale și atrag incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen., respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reținut că prin

privarea de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive (2

noiembrie 2001 - 22 martie 2002) s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale

cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea și viața privată a reclamantului,

acesta fiind îndreptățit la acordarea unor despăgubiri bănești pentru repararea

prejudiciului moral cauzat.

Referitor la

întinderea despăgubirii, s-a reținut că art. 505 C. proc. pen. prevede că la

stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se aibă în vedere durata privării de

libertate, precum și consecințele produse asupra persoanei, ori asupra familiei

celui privat de libertate, astfel că întinderea acestui prejudiciu moral se

apreciază în fiecare caz concret în parte, în funcție de consecințele negative

și implicațiile acestora pe toate planurile vieții persoanei în cauză.

Cât privește

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a apreciat că suma de 6.000 euro,

este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului

preventiv, oferind o satisfacție echitabilă raportat la suferințele cauzate

reclamantului, respectând totodată principiul proporționalității și al justului

echilibru între natura valorilor lezate și suma acordată.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere și durata

excesivă a procedurii judiciare în ceea ce-l privește pe reclamant (peste zece

ani), abia în anul 2011 dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a

acestuia, fiind evident faptul că o persoană aflată sub proceduri judiciare

penale este supusă unei presiuni psihice și unei nesiguranțe ce rezultă tocmai

din nefinalizarea într-un termen rezonabil a respectivelor proceduri.

Instanța de apel a

respins cererea privind despăgubirile materiale, reținând că reclamantul nu a

făcut dovada cheltuielilor de transport și a celor cu plata onorariilor

avocațiale și nici a veniturilor realizate la SC C. SRL pentru a se putea

stabili echivalentul câștigurilor nerealizate pe perioada arestării.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

În motivarea

recursului, pârâtul reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut

incidența în cauză a art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât din

probatoriul administrat nu rezultă în ce temei s-a dispus punerea în libertate

a reclamantului și scoaterea acestuia de sub urmărirea penală pentru a se putea

dispune obligarea Statului Român la acordarea de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor acordate, recurentul arată că se impune nu doar o apreciere

globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei totale ce consideră că se

cuvine a fi plătită de Statul Român, ci trebuie precizat și cuantumul

reprezentat de prejudiciul moral și mai ales dovada acestuia. Mai susține că în

absența unor astfel de dovezi și datorită faptului că art. 504 C. proc. pen. nu

conține referiri la modul în care se realizează repararea, fiind aplicabile

doar dispozițiilor C. civ., principiul reparării integrale a pagubei împiedică

acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în

raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii

delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Faptul că în legislația română nu există un text care să prevadă criteriile de

evaluare a cuantumului despăgubirilor, nu dă dreptul reclamantului să solicite

obligarea statului la plata unei sume la liberul său arbitru. În acest sens,

arată că practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului

este în sensul că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o

apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul

concret dedus judecății, bazat pe probe.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile

recurentului pârât privind greșita reținere de către instanța de apel a

incidenței în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., pe

motiv că nu s-a făcut dovada în ce temei s-a dispus punerea în libertate și

scoaterea reclamantului de sub urmărire penală sunt nefondate.

Astfel, potrivit art.

504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al

acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În cauză, măsura

arestării preventive a reclamantului a fost dispusă prin Ordonanța nr. 815/2001

a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, începând cu data de 2 noiembrie

2001, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., durata

arestării preventive prelungindu-se succesiv până la 22 martie 2002, când

reclamantul a fost pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a

Tribunalului București, definitivă.

De asemenea, prin

Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului

VI București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului,

întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii

obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Din cuprinsul art.

504 C. proc. pen. rezultă că actele procedurale de natura celor menționate în

alin. (3) al acestui articolul constituie mijloace de probă care trebuie

evaluate de instanța civilă pentru a se stabili dacă acestea infirmă, direct

sau indirect, legalitatea măsurii preventive. Numai în acest fel, art. 504 C.

proc. pen. devine aplicabil de către instanța civilă și numai astfel instanța

civilă și-ar putea respecta obligația de a soluționa litigiul cu care este

învestită în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin urmare,

caracterul nelegal al unei măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare

la soluția dată în procesul penal pentru faptele în legătură cu care a fost

luată respectiva măsură preventivă.

Or, atât timp cât

măsura arestării preventive a fost dispusă față de reclamant pentru fapta

pentru care a fost scos de sub urmărire penală întrucât s-a constatat că nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 504

C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii

subiective, privarea de libertate are caracter nelegal și naște dreptul

reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen.

Ca atare, instanța de

apel în mod corect a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen. și a dispus obligarea Statului Român să plătească

reclamantului despăgubiri morale.

Nici criticile legate

de soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cuantumul

despăgubirilor acordate reclamantului nu sunt fondate.

La stabilirea

întinderii reparației pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea nelegală

a reclamantului, instanța de apel s-a raportat la ambele criterii prevăzute în

acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata privării de

libertate suportate și consecințele negative produse de măsura privativă de

libertate.

Astfel, în justificarea

acordării daunelor morale în cuantum de 6.000 euro, instanța de apel a avut în

vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de peste 4 luni

de zile, de la 2 noiembrie 2001 până la 22 martie 2002, consecințele negative

produse asupra acestuia și a familiei sale, precum și durata excesivă a

procedurii judiciare peste 10 ani.

Or, toate aceste

împrejurări la care s-a raportat instanța de apel se circumscriu criteriilor

obiective prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea

întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate, astfel că

hotărârea recurată apare ca fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale menționate.

Totodată, instanța de

apel a făcut trimitere și la jurisprudența în materie a Curții Europene,

reținând, în esență, că principul care se degajă din această jurisprudență este

acela al acordării de despăgubiri bănești echitabile, care să asigure o

satisfacție morală victimei prejudiciului nepatrimonial, și că, în speță, acest

principiu este respectat prin suma de bani acordată reclamantului cu titlu de

daune morale.

În ceea ce privește

stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile

legale și jurisprudențiale, aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea

instanței, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față

de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 11 al art. 304

C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale

litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În consecință, având

în vedere considerentele prezentate, în raport de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Regională a Finanțelor

Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor

împotriva Deciziei nr. 255 din 14 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ