ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2983/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul B.I.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro echivalentul a 33.000 RON reprezentând prejudiciul cauzat de arestarea sa pe nedrept. În drept, a invocat dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat majorarea pretențiilor privind repararea pagubei materiale și a daunei morale de la de 10.000 euro la 20.000 euro echivalentul a 66.000 RON. Prin Sentința civilă nr. 357/C din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Bihor a respins, ca neîntemeiate, atât excepția tardivității acțiunii, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, cât și acțiunea precizată.

În ceea ce privește excepția tardivității, tribunalul a reținut că, în raport de hotărârile judecătorești invocate de reclamant, acțiunea a fost înregistrată înlăuntrul termenului prevăzut de art. 506 C. proc. pen., motiv pentru care a apreciat excepția ca fiind neîntemeiată și a respins-o ca atare. Pe fondul cauzei, având în vedere probatoriul administrat, raportat la prevederile art. 504 C. proc. pen. și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada faptului că a fost arestat preventiv în perioada 2 noiembrie 2001 - 21 martie 2002, pentru fapta prevăzută și sancționată de art. 221 C. pen., însă, în raport de actele depuse la dosar, a reținut că acesta nu a făcut dovada că măsura arestării a fost luată pe nedrept împotriva sa, pentru a-i da posibilitatea de a uza de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen. Tribunalul a constatat că, potrivit Ordonanței din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în Dosarul nr. 4075/p/2001 împotriva reclamantului a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nefiind depusă la dosar de către reclamant ordonanța sau o hotărâre judecătorească de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare. S-a constatat că hotărârile judecătorești pe care reclamantul a înțeles să le invoce în dovedirea acțiunii sale se referă la alte persoane, iar din cuprinsul referatului de terminare a urmăririi penale rezultă că reclamantul are calitatea de martor, nefiind făcută dovada unei legături între referatul și hotărârile judecătorești arătate și măsura arestării sale preventive în temeiul Mandatului de arestare din 2 noiembrie 2001, precum și a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, pentru fapta reținută în sarcina sa.

Prima instanță a mai reținut că prin Decizia nr. 477/R/2002 a Tribunalului București s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive a reclamantului și punerea sa în libertate, dat fiind faptul că instanța de fond a procedat greșit la prelungirea duratei arestării preventive în data de 28 februarie 2002, în condițiile în care mandatul de arestare preventivă a expirat la data de 30 ianuarie 2002 și nicidecum prin această hotărâre judecătorească nu s-a dispus achitarea reclamantului, așa cum acesta a susținut prin acțiune.

S-a mai reținut că reclamantul nu a făcut dovada achitării, a scoaterii de sub urmărire penală, iar din probele administrate a rezultat că nu a făcut nici dovada reținerii calității sale de martor în procesul penal în care a fost emis mandatul de arestare și în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, că, într-adevăr, calitatea sa de martor rezultă din referatul de urmărire penală și hotărârile judecătorești depuse, instanța apreciind că nu s-a făcut dovada unei legături între acestea și măsura luată împotriva sa. În contextul acestor considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată și a respins-o ca atare. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea sentinței apelate în sensul obligării Statului Român la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin Decizia civilă nr. 3/A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea a admis apelul și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri civile - daune morale. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., fiind vorba despre o eroare judiciară, întrucât reclamantul a fost arestat peste 4 luni pentru fapta de tăinuire pentru care, ulterior, prin Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale laturii obiective și nici ale laturii subiective ale infracțiunii.

S-a reținut că prin arestare, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu, constând în supunerea sa la îngrădirile arestului preventiv privind libertatea de mișcare, și toate drepturile ce decurg din starea de libertate a unei persoane. Instanța de apel a mai reținut că pentru prejudiciul cauzat pe perioada celor 4 luni de arest preventiv, reclamantului i se cuvin daune morale în cuantum de 8.000 euro, câte 2.000 euro pe lună de deținere nelegală și suma de 2.000 euro despăgubiri civile, pentru daunele morale cauzate acestuia, urmare a prelungirii nejustificate a procedurilor de anchetă. Ancheta în cazul reclamantului a durat peste 11 ani, perioadă în care se prezumă că o persoană aflată sub proceduri judiciare penale, este supusă unei presiuni psihice și unei nesiguranțe ce rezultă tocmai din nefinalizarea în termen rezonabil a unor astfel de proceduri.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe lângă Curea de Apel Oradea. Prin Decizia nr. 4376 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, reținând că deși a admis apelul reclamantului și a acordat acestuia despăgubiri, instanța de apel nu a examinat în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei, nu a justificat în raport de probatoriile administrate și înscrisurile aflate la dosar îndeplinirea condițiilor impuse de art. 504 C. proc.

pen., nu a motivat semnificația drepturilor și valorilor nepatrimoniale lezate, nu a individualizat cuantumul daunelor materiale și pe cel al daunelor morale. În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia nr. 225 din 14 mai 2014, a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 3577C din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 6000 euro cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Ca situație de fapt, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost privat de libertate, fiind arestat preventiv în baza Ordonanței nr. 815/2001 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, începând cu data de 2 noiembrie 2001 și până în data de 21 martie 2002, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., fiind pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului București, definitivă. De asemenea, prin Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului VI București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru fapta prevăzută de art. 221 C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective. În raport de starea de fapt reținută mai sus, instanța de apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit prin aceste dispoziții fiind acela de a materializa principiul constituțional, potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârșite în procesele penale, restrângerea adusă libertății persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoașterea nevinovăției sale, având semnificația unei erori judiciare în sensul textului de lege mai sus evocat. În acest sens instanța a invocat dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care protejează dreptul la liberate și siguranță, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor expres prevăzute și potrivit căilor legale.

Totodată, instanța a reținut că nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legilor naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte măsuri mai puțin severe au fost analizate și s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a arătat că în cauzele Rupa, Pantea și Tase contra României s-a apreciat de Curtea Europeană că s-au încălcat condițiile legale la luarea măsurii preventive prin nearătarea motivelor care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică.

În ceea ce privește prelungirea detenției, în cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuia să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte, exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive "relevante și suficiente" pentru a justifica detenția continuă; justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități, iar prelungirea aproape automată de detenției contravine garanțiilor stabilite în art. 5 alin. (3). Instanța de apel a reținut că în cauză prin Ordonanța din 2 noiembrie 2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, avându-se în vedere existența unor indicii că acesta ar fi săvârșit infracțiunea pentru care era cercetat, respectiv că lăsarea sa în liberate prezintă pericol pentru ordinea publică, fără însă a se argumenta în concret la persoana în cauză și conduita acesteia, care sunt motivele care justifică luarea unei astfel de măsuri.

De asemenea, s-a reținut că prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului București s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate față de reclamant și s-a dispus punerea în libertate a acestuia, apreciindu-se că instanța a procedat greșit la prelungirea duratei arestării preventive de la 30 ianuarie 2002 la 28 februarie 2002. În raport de considerentele reținute mai sus și ținând cont de faptul că prin Ordonanța din 31 august 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care acesta a fost cercetat, instanța de apel a reținut că măsurile dispuse față de reclamant sunt nelegale și atrag incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a reținut că prin privarea de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive (2 noiembrie 2001 - 22 martie 2002) s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea și viața privată a reclamantului, acesta fiind îndreptățit la acordarea unor despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat. Referitor la întinderea despăgubirii, s-a reținut că art. 505 C. proc. pen. prevede că la stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se aibă în vedere durata privării de libertate, precum și consecințele produse asupra persoanei, ori asupra familiei celui privat de libertate, astfel că întinderea acestui prejudiciu moral se apreciază în fiecare caz concret în parte, în funcție de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții persoanei în cauză.

Cât privește cuantumul daunelor morale, instanța de apel a apreciat că suma de 6.000 euro, este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului preventiv, oferind o satisfacție echitabilă raportat la suferințele cauzate reclamantului, respectând totodată principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și suma acordată. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere și durata excesivă a procedurii judiciare în ceea ce-l privește pe reclamant (peste zece ani), abia în anul 2011 dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, fiind evident faptul că o persoană aflată sub proceduri judiciare penale este supusă unei presiuni psihice și unei nesiguranțe ce rezultă tocmai din nefinalizarea într-un termen rezonabil a respectivelor proceduri.

Instanța de apel a respins cererea privind despăgubirile materiale, reținând că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de transport și a celor cu plata onorariilor avocațiale și nici a veniturilor realizate la SC C. SRL pentru a se putea stabili echivalentul câștigurilor nerealizate pe perioada arestării. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. În motivarea recursului, pârâtul reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut incidența în cauză a art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât din probatoriul administrat nu rezultă în ce temei s-a dispus punerea în libertate a reclamantului și scoaterea acestuia de sub urmărirea penală pentru a se putea dispune obligarea Statului Român la acordarea de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește cuantumul daunelor acordate, recurentul arată că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei totale ce consideră că se cuvine a fi plătită de Statul Român, ci trebuie precizat și cuantumul reprezentat de prejudiciul moral și mai ales dovada acestuia. Mai susține că în absența unor astfel de dovezi și datorită faptului că art. 504 C. proc. pen. nu conține referiri la modul în care se realizează repararea, fiind aplicabile doar dispozițiilor C. civ., principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Faptul că în legislația română nu există un text care să prevadă criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor, nu dă dreptul reclamantului să solicite obligarea statului la plata unei sume la liberul său arbitru. În acest sens, arată că practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, bazat pe probe. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurentului pârât privind greșita reținere de către instanța de apel a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., pe motiv că nu s-a făcut dovada în ce temei s-a dispus punerea în libertate și scoaterea reclamantului de sub urmărire penală sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). În cauză, măsura arestării preventive a reclamantului a fost dispusă prin Ordonanța nr. 815/2001 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, începând cu data de 2 noiembrie 2001, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., durata arestării preventive prelungindu-se succesiv până la 22 martie 2002, când reclamantul a fost pus în liberate prin Decizia penală nr. 477/2002 a Tribunalului București, definitivă.

De asemenea, prin Ordonanța din 31 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului VI București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective. Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen. rezultă că actele procedurale de natura celor menționate în alin. (3) al acestui articolul constituie mijloace de probă care trebuie evaluate de instanța civilă pentru a se stabili dacă acestea infirmă, direct sau indirect, legalitatea măsurii preventive. Numai în acest fel, art. 504 C. proc.

pen. devine aplicabil de către instanța civilă și numai astfel instanța civilă și-ar putea respecta obligația de a soluționa litigiul cu care este învestită în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, caracterul nelegal al unei măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare la soluția dată în procesul penal pentru faptele în legătură cu care a fost luată respectiva măsură preventivă. Or, atât timp cât măsura arestării preventive a fost dispusă față de reclamant pentru fapta pentru care a fost scos de sub urmărire penală întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 504 C. proc. pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, privarea de libertate are caracter nelegal și naște dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. Ca atare, instanța de apel în mod corect a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și a dispus obligarea Statului Român să plătească reclamantului despăgubiri morale. Nici criticile legate de soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului nu sunt fondate. La stabilirea întinderii reparației pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea nelegală a reclamantului, instanța de apel s-a raportat la ambele criterii prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata privării de libertate suportate și consecințele negative produse de măsura privativă de libertate.

Astfel, în justificarea acordării daunelor morale în cuantum de 6.000 euro, instanța de apel a avut în vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de peste 4 luni de zile, de la 2 noiembrie 2001 până la 22 martie 2002, consecințele negative produse asupra acestuia și a familiei sale, precum și durata excesivă a procedurii judiciare peste 10 ani. Or, toate aceste împrejurări la care s-a raportat instanța de apel se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate.

Totodată, instanța de apel a făcut trimitere și la jurisprudența în materie a Curții Europene, reținând, în esență, că principul care se degajă din această jurisprudență este acela al acordării de despăgubiri bănești echitabile, care să asigure o satisfacție morală victimei prejudiciului nepatrimonial, și că, în speță, acest principiu este respectat prin suma de bani acordată reclamantului cu titlu de daune morale. În ceea ce privește stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale și jurisprudențiale, aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea instanței, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În consecință, având în vedere considerentele prezentate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 255 din 14 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ