ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data 26 noiembrie 2008 pe rolul Bihor, reclamantul

R.P.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune materiale

și 500.000 euro daune morale pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare

a măsurilor preventive dispuse împotriva sa.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21, art. 41 și art. 52 din

Constituția României.

Prin Sentința civilă nr. 374/C din 21

decembrie 2009, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a

Finanțelor Publice Bihor să plătească reclamantului 66.000 RON și 13.500 euro

(echivalentul în RON la cursul de la data plății) cu titlu de daune materiale

și 100.000 euro cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că, prin rechizitoriul din data de 12 noiembrie 2004 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație s-a dispus trimiterea în judecată

a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, art. 291 C. pen, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen și art. 33 lit. a) C. pen.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 10 din 11

ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantul a fost achitat

cu privire la toate capetele de acuzare din actul de inculpare, stabilindu-se

că nu el este autorul infracțiunilor descrise în rechizitoriu.

Față de prevederile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. și având în vedere temeiul juridic care a stat la baza hotărârii de

achitare, tribunalul a apreciat că se impune acordarea de daune morale, iar

față de durata lipsirii de libertate și a condițiilor în care s-a petrecut, a

obligat statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu.

În ceea ce privește daunele materiale,

tribunalul a apreciat că acestea se ridică la suma de 40.000 RON: deplasările

părinților la vizită, plata onorariilor avocaților, pachetele trimise în arest

și la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experților, expertize

de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările la procesul penal și pentru

pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaților din cursul cercetării

penale.

Prima instanță a considerat că nu pot fi

acordate despăgubirile reprezentând pierderile materiale rezultate din faptul

că, după eliberarea din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze

două imobile pentru a restitui împrumuturile contractate de părinții lui pentru

suportarea anumitor cheltuieli.

În acest sens, tribunalul a reținut că

înscrisul sub semnătură privată, depus la dosar, din care rezultă că tatăl

reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data

de 25 august 2004, nu are dată certă și nu este semnat de niciun martor, ceea

ce duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. De asemenea, nu există o

dovadă a faptului că imobilele pretins înstrăinate de reclamant ar fi fost

vândute în scopul acoperirii datoriilor cu procesele și nimic nu justifică

înstrăinarea lor la o valoare atât de mică.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Bihor.

Prin Decizia civilă nr. 57/2010-A din 27 mai

2010, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile declarate de apelanții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a

redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro

la 75.000 euro și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantul R.P.C. împotriva aceleași sentințe.

Prin Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de

reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr.

57/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, a casat

decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Analizând decizia de apel în raport de

criticile formulate, Înalta Curte a constatat că se impune casarea acesteia și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la curtea de apel, în considerarea criticii

de recurs formulată de pârât referitoare la întrunirea cerințelor legale pentru

formularea acțiunii și pentru care sunt necesare verificări incompatibile cu

judecata în recurs.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr.

3029/R din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursurile

formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor - Oradea și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinței civile nr. 374/C din

21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A modificat în parte sentința primei instanțe

în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000

euro la 75.000 euro.

A fost respins ca nefondat recursul declarat

de R.P.C. și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 6430 din 19 octombrie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

împotriva Încheierii din data de 15 decembrie 2011 și a Deciziei nr. 3209/R din

15 decembrie 2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Au fost casate încheierea și decizia recurată

și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte, ca instanță de apel.

Înalta Curte reținut că sentința Tribunalului

Bihor a fost pronunțată la data de 21 decembrie 2009, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, iar nu recursului, în

conformitate cu prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr.

127/A din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinței civile nr. 374/C din

21 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor și a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată în

sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului de la suma de 100.000

euro la suma de 75.000 euro, păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul

R.P.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata daunelor morale și materiale ce i-au fost cauzate prin

privarea și restrângerea de libertate în mod nelegal (arest preventiv pe o

perioadă de 8 luni și jumătate și obligarea de a nu părăsi țara).

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 504 și următoarele C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 1084 C.

civ., art. 21, art. 41 și art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin rechizitoriul din 12 noiembrie 2004

întocmit în dosar nr. 139/P/2002 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, reclamantul a fost trimis în judecată, în stare de arest

preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri

oficiale în formă continuată prevăzută de art. 288 C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și prezentarea de acte false la

autoritatea vamală în formă continuată prevăzută de art. 178 din Legea nr.

141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie

2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost schimbată

încadrarea juridică, referitor la reclamantul din prezenta cauză, din

infracțiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 în cea prevăzută de

art. 273 din Legea nr. 86/2006, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

reclamantului, întrucât s-a reținut că faptele nu au fost săvârșite de acesta.

Hotărârea a fost menținută în căile de atac.

S-a reținut, totodată, că reclamantul a fost

arestat în perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005.

Conform actelor de la dosar, arestarea

reclamantului a fost dispusă prin Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004

pronunțată de Tribunalul București, iar prin Încheierea din 31 ianuarie 2005

pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a dispus înlocuirea măsurii

arestării preventive cu cea de obligare de a nu părăsi țara, măsură revocată

prin Încheierea din 23 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3

București.

Analizând incidența art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. în cauză, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a fost privat de libertate, fiind

arestat preventiv pe perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005 și ulterior i-a

fost restrânsă libertatea prin aplicarea interdicției de a părăsi țara, iar

prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 3 București, rămasă definitivă, a fost achitat în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin.

(1) lit. c) C. proc. pen., întrucât faptele nu au fost săvârșite de acesta.

Sunt îndeplinite cerințele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., scopul urmărit de

aceste dispoziții fiind acela de a materializa principiul constituțional

potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, săvârșite în procesele penale, restrângerea adusă libertății

persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoașterea nevinovăției

sale, având semnificația unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate

și siguranță, prin numeroase hotărâri ale instanței europene, insistându-se

asupra caracterului primordial al dreptului la libertate și siguranță și asupra

faptului că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție

trebuie să fie excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească

strictul necesar.

În jurisprudența sa, cu referire la art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului subliniază că autoritatea care ia astfel de măsuri trebuie să arate

motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficientă redarea generică a

textelor de lege. Motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării

trebuie argumentate în raport de persoana în cauză și conduita acesteia. În

ceea ce privește prelungirea detenției, în cauza Tase contra României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o

infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte,

exceptând cazul în care statul poate arăta că există motive "relevante și

suficiente" pentru a justifica detenția continuă; justificarea pentru

orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie

demonstrată în mod convingător de către autorități, iar prelungirea aproape

automată a detenției contravine garanțiilor stabilite în art. 5 alin. (3) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, din cuprinsul încheierii prin care

s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, rezultă că măsura a fost

dispusă avându-se în vedere existența unor indicii în sensul că acesta împreună

ceilalți inculpați din dosar ar fi săvârșit infracțiunile pentru care era

cercetat, respectiv că lăsarea în libertate sa prezintă pericol pentru ordinea

publică. Ulterior, măsura arestului preventiv a fost prelungită pe o perioadă

de 8 luni și jumătate și apoi înlocuită cu măsura interdicției de a părăsi

țara. Or, pentru a se asigura respectarea garanțiilor prevăzute de art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este suficient ca privarea de

libertate să fie prevăzută conform legii naționale, ci trebuie să fie și

necesară în circumstanțele specifice ale cauzei, detenția unei persoane fiind o

măsură extrem de restrictivă, justificată numai în ultimă instanță, atunci când

alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt

insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual. Împrejurarea că

la momentul la care s-a dispus măsura arestării preventive, instanța s-a bazat

pe existența unor indicii că reclamantul ar fi săvârșit infracțiunile pentru

care era cercetat nu justifică susținerile apelantului pârât, prin raportare la

aspectele anterior reținute. În plus, câtă vreme prin hotărârea de achitare s-a

stabilit că faptele pentru care s-au dispus măsurile preventive nu au fost săvârșite

de către reclamant, indiciile pe care s-a bazat instanța când a dispus

arestarea preventivă s-au dovedit a fi greșite, fapt ce justifică reținerea

erorii judiciare. Efectele hotărârii de achitare se extind și asupra măsurilor

preventive dispuse anterior, acestea neputând fi altfel calificate decât

nelegale.

Prin urmare, instanța de apel a concluzionat

că măsurile preventive dispuse față de reclamant s-au dovedit a fi o eroare

judiciară, reclamantul fiind îndreptățit la repararea prejudiciului material și

moral suferit ca urmare a arestării pe nedrept și a restrângerii libertății

prin măsura obligării de a nu părăsi țara, prin prisma dispozițiilor art. 504

alin. (2) și 3 C. proc. pen. și a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

S-a reținut că, prin privarea și restrângerea

de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive - 20 mai 2004 -

04 februarie 2005 -, urmată de măsura interdicției de a părăsi țara, s-a adus

atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea,

sănătatea, ori viața privată, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea unor

despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat de această

eroare judiciară.

Curtea de apel a apreciat că, din probele

administrate în cauză, rezultă existența acestui prejudiciu moral, măsurile

preventive dispuse față de reclamant pentru fapte în legătură cu care, în

final, acesta a fost achitat, având consecințe grave asupra acestuia și asupra

familiei sale, vătămându-i onoarea, poziția socială, sănătatea,viața de

familie, aspecte ce definesc personalitatea umană și constituie criterii

importante în stabilirea daunelor morale.

Astfel, din copia ziarului

"G.N.V.", rezultă că a fost mediatizat cazul în care reclamantul a

fost cercetat, arestat și trimis în judecată, făcându-se referire la faptul că

acesta împreună cu ceilalți inculpați au introdus în țară mașini ce aveau

documente falsificate, aspecte regăsite și în copia ziarului "A.S.".

Reclamantul a fost prezentat ca un infractor, ceea ce a dus la o gravă știrbire

a imaginii sale în societate, această mediatizare având efecte negative nu doar

asupra reclamantului, ci și asupra familiei acestuia, așa cum rezultă și din

declarațiile martorilor M.A. și S.Ș.

Prin raportul de expertiză medico-legală

psihiatrică întocmit de Serviciul de Medicină Legală Bihor sub nr.

1306/IV/150/2009, s-a concluzionat că reclamantul nu suferă de o boală psihică,

că la orice persoană privată de libertate se poate instala o stare de suferință

psihică de tip depresiv, ce nu se constituie ca o entitate de boală, în cazul

reclamantului neconstatându-se tulburări psihopatologice care pot fi puse în

legătură cu starea de detenție. Faptul că starea de detenție nu ar fi cauzat

probleme medicale de natură psihică nu este de natură a înlătura reținerea

traumelor psihice care au existat și au continuat să existe urmare a acestei

măsuri și a condițiilor de detenție, astfel cum rezultă din declarațiile

martorilor M.A. și A.R.

Se rețin în acest sens, condițiile improprii

în care a fost deținut reclamantul în arestul I.G.P.R. București, astfel cum au

fost descrise de martorul A.R.: o cameră extrem de mică, prost iluminată,

aflată la subsolul clădirii, în care doi oameni nu puteau sta în picioare lângă

pat, toaleta se afla în cameră, în prima perioadă a reținerii nu a avut hârtie

și pix pentru a coresponda cu familia, scrisorile i-au fost deschise, acesta a

intrat în greva foamei convins fiind de nevinovăția sa, plimbarea zilnică ce

trebuia să aibă durata de o oră era redusă la 20 de minute într-un țarc de 5

mp, reclamantul nebeneficiind de condițiile minime de igienă cu tot ce implică

aceasta. Condițiile din Penitenciarul Jilava au fost descrise ca fiind la fel

de improprii.

În ceea ce privește măsura interdicției de a

părăsi țara, instanța de apel a reținut că aceasta aduce atingere dreptului la

liberă circulație în general, în cazul reclamantului având consecințe și sub

aspectul dreptului la muncă, afectându-i totodată și viața de familie.

Astfel cum rezultă din actele dosarului,

anterior arestării preventive urmată de interdicția de a părăsi țara,

reclamantul și-a desfășurat activitatea ca agent de marketing, calitate în care

avea numeroase ieșiri în străinătate pentru contractări cu parteneri străini,

conform fișei postului depusă la dosar. Urmare a măsurii interdicției de a

părăsi țara, reclamantul a fost împiedicat să-și continue activitatea în cadrul

societăților comerciale la care era angajat ori asociat, în conformitate cu

atribuțiile ce-i reveneau. Această măsură a avut consecințe și sub aspectul

păstrării unor legături de familie mai strânse cu sora lui, care avea

domiciliul în străinătate, astfel încât, și în privința măsurii interdicției de

a părăsi țara se impune repararea prejudiciului produs reclamantului.

Prin urmare, arestarea, restrângerea

libertății prin interdicția de a părăsi țara, durata acestor măsuri, condițiile

de detenție, împiedicarea accesului la corespondență fără a fi verificată

anterior, nepunerea la dispoziție a instrumentelor necesare scrisului pe

perioada arestului, lipsirea de prezența familiei, mediatizarea negativă,

durata litigiului de la momentul arestării până la achitarea definitivă au fost

elemente care au avut drept consecință producerea unor traume fizice și psihice

ce au determinat un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.

Cât privește cuantumul daunelor morale

acordate, curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cele ale Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bihor, raportat la principiul proporționalității și al

justului echilibru între natura valorilor lezate și suma acordată.

Reținând că scopul acordării daunelor morale

constă, în primul rând, în realizarea unei satisfacții morale pentru

suferințele de același ordin, instanța de apel a apreciat că suma de 55.000

euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului

preventiv pentru o perioadă de 8 luni și jumătate și să ofere o satisfacție

echitabilă raportat la suferințele cauzate reclamantului, respectând totodată

principiul proporționalității între eroarea judiciară și consecințele acesteia.

În același sens, judecând în echitate, pe

baza probațiunii administrate în cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale

lezate prin măsura interdicției de a părăsi țara, instanța de apel a apreciat

că suma de 20.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs

reclamantului și respectă cerința proporționalității între eroarea judiciară și

consecințele acesteia.

Cât privește apelul declarat de apelantul

reclamant cu referire la neacordarea despăgubirilor materiale reprezentând

pierderile rezultate din faptul că, după eliberarea sa, a fost nevoit să

înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumutul contractat de părinții

săi pentru cheltuielile efectuate cu procesul penal, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin probele administrate în cauză, nu s-a

dovedit că suma împrumutată a fost folosită exclusiv pentru susținerea

cheltuielilor în procesul penal, respectiv că prejudiciul pretins a fost

urmarea acestui proces. Pe de altă parte, nu poate fi reținut prejudiciul

rezultat din diferența dintre valoarea imobilelor la momentul vânzării și

valoarea actuală a acestora, reclamantul nefiind obligat să înstrăineze

bunurile sub prețul pieții.

S-au apreciat ca nefondate și criticile

vizând neacordarea cheltuielilor de deplasare a martorului A.R., în cauză

nefăcându-se dovada că aceste cheltuieli, respectiv suma de 972 RON, au fost

suportate de reclamant. Referitor la expertiza de evaluare întocmită de expert

T.C., instanța de apel a reținut că, atâta timp cât această probă nu a fost

luată în considerare, criticile privind neacordarea sumelor cheltuite cu

efectuarea ei apar ca nefondate.

Curtea de apel a mai reținut că despăgubirile

materiale reprezentând cheltuielile suportate în cadrul procesului penal -

onorariile avocațiale, deplasările familiei în vizită, deplasările la instanță

pe durata litigiului, a onorariilor pentru expertize, pachetele trimise de

familie reclamantului pe perioada arestului - au fost corect stabilite și

acordate de către prima instanță, criticile invocate de apelanți sub acest

aspect fiind nefondate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat și motivat recurs reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

instanței de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a. Din cuprinsul art. 998 - 999 C. civ. și

art. 504 - 505 C. proc. pen., rezultă că reparația daunelor suferite de victima

erorii judiciare trebuie să fie integrală.

Recurentul arată că a făcut pe deplin dovada

că înstrăinarea succesivă a bunurilor proprietatea sa s-a făcut ca urmare a

procesului penal și că a probat existența unei diferențe de valoare

considerabilă între prețul proprietăților vândute (prețul pieței la acel

moment) și prețul lor la momentul actual. Faptul că acel contract de împrumut

nu are dată certă și nu e semnat de martori nu are ca efect ineficacitatea

actului, înscris sub semnătură privată. În plus, peste proba cu înscrisul

menționat, se suprapune și proba cu martori, în acest sens fiind audiați

martorii C.V., S.Ș. și M.A. care confirmă realitatea datelor înscrise în

contract. Diferența de valoare este cea stabilită de expert, ea datorându-se

exploziei pieței imobiliare.

Probele cu martori administrate în cauză

confirmă că suma împrumutată a fost utilizată de părinții reclamantului

exclusiv pentru suportarea cheltuielilor legate de starea de detenție,

obligația de restituire revenind reclamantului. În plus, nu s-a produs nicio

probă în sensul că reclamantul a vândut imobilele proprietate personală sub

prețul pieței la acel moment.

b. Recurentul susține că soluția instanței de

apel, de a reduce despăgubirile de la 100.000 euro la 75.000 euro, este dată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale ce garantează o

justă, echitabilă și completă despăgubire a celui arestat în mod nelegal.

Recurentul arată că declarațiile martorilor

confirmă coșmarul prin care a trecut, teroarea care l-a stăpânit din momentul

încarcerării și până la eliberarea din penitenciar, nedreptățile, abuzurile,

frustrările ce l-au făcut să intre în greva foamei în perioada detenției.

Totodată, raportul de audiere întocmit de dl. T.A. - psiholog clinician -

relevă că există deteriorări în structurile cognitive interpersonale și

sociale, cum sunt deteriorarea încrederii în relațiile interumane, deteriorarea

încrederii în structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a

așteptărilor privind libertatea și deteriorarea sentimentului de siguranță, și

care, cel mai probabil, au apărut în urma privării de libertate.

Recurentul mai arată că imaginea sa a fost

grav și iremediabil distrusă de publicitatea negativă ce i-a fost făcută pe tot

parcursul procesului penal, presa scrisă fiind invadată (cel puțin la început)

de comunicate ale Ministerului Public în legătură cu arestarea sa, iar mai apoi

în legătură cu trimiterea în judecată. În perioada cât a avut restricționat

dreptul de a se deplasa în afara granițelor țării, sora sa, stabilită în

Belgia, a năsut o fetiță, iar reclamantul nu am putut să se deplaseze să o vadă

până nu i-a fost ridicată interdicția de a părăsi țara.

Recurentul solicită ca la cuantificarea

daunelor morale să se țină seama de familia din care provine, tatăl său, dr.

R.P.M., fiind medic la Serviciul de Medicină Legală Bihor și de împrejurarea

că, la momentul arestării, era membru activ al Salvamont Bihor, iar în momentul

arestării, tocmai se întorsese dintr-o acțiune de căutare și recuperare a

trupurilor neînsuflețite a patru speologi bihoreni dispăruți într-o avalanșă în

munții Făgărașului.

Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca -

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor critică decizia instanței de

apel pentru următoarele considerente, pe care le întemeiază pe prevederile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

a. Așa cum rezultă din cuprinsul Sentinței

penale nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei sector 3 București,

reclamantul a fost achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar procesul nu

a încetat în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiție cerută

în mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc. pen. pentru ca

reclamantul să poată beneficia de măsuri reparatorii din partea Statului Român.

Recurentul afirmă că nu sunt îndeplinite nici

condițiile art. art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și susține că instanța

ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acestei acțiuni.

Astfel, reclamantul trebuia să dețină o

hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi, în rejudecarea cauzei, să fie

achitat printr-o hotărâre definitivă, așa cum prevede textul de lege mai sus

menționat.

b. În ceea ce privește cuantumul daunelor

acordare, recurentul arată că principiul reparării integrale a pagubei

împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani,

nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția

răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără

just temei.

Printr-o cerere depusă ulterior, la data de

23 mai 2014, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

completat motivele de recurs formulate prin critici pe care le-a apreciat ca

fiind de ordine publică.

Înalta Curte constată că prin aceste motive

de recurs suplimentare, deși indică nemotivarea deciziei, pârâtul afirmă

nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

și nelămurirea deplină a situației de fapt, reluând susțineri din cererea

inițială de recurs. Or, astfel cum sunt dezvoltate, aceste motive suplimentare

de recurs nu pot fi apreciate ca motive de ordine publică și, fiind formulate,

cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu învestesc în mod

legal instanța de recurs cu analizarea lor.

Oradea formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Erorile judiciare pentru care poate fi

angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C. proc. pen. se

referă la existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere

de text: o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în cursul

procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane, în

urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În prezenta cauză, nu este îndeplinită

niciuna dintre aceste cerințe. Astfel, în procesul penal invocat drept temei al

cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu nu s-a pronunțat o

hotărâre de condamnare a inculpatului R.P.C., iar măsurile

privative/restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora.

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului

a stabilit că art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu presupune

ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă

din momentul dispunerii arestării (cauza Brogan și Murray/Regatul Unit), fiind

suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că acea

persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune.

Este adevărat că, în cauză, instanța penală a

reținut că probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la

condamnarea reclamantului, însă, trimiterea în judecată a inculpatului R.P.C.

s-a bazat pe probe certe de vinovăție, iar soluția de achitare, dispusă prin

Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3

București, s-a pronunțat ca urmare a readministrării probelor din faza de

urmărire penală și care au fost contrare celor administrate în această fază a

procesului penal.

Pe de altă parte, măsura arestării preventive

a inculpatului R.P.C. în perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, dispusă prin

Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului București, urmată de

măsura interdicției de a părăsi țara, dispusă prin Încheierea din 31 ianuarie

2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, măsura revocată prin

Încheierea din 23 octombrie 2006 a aceleiași instanțe, s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la aceea dată.

b. Recurentul susține nelegalitatea deciziei

recurate sub aspectul cuantumului daunelor acordate, pentru următoarele

considerente:

Datorită diversității și complexității

daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite,

penale, de natură să lezeze viața fizică, psihică, afectivă, onoarea, reputația

sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris

în lege criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului

posibilitatea ca în fiecare caz concret să stabilească cuantumul

despăgubirilor.

Criteriile pe care instanța ar trebui să le

ia în considerare sunt: natura faptei penale prin care s-a produs prejudiciul

moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care incriminează ca

infracțiune acea faptă, culpa autorului faptei prejudiciabile, gravitatea și

intensitatea suferințelor, personalitatea victimei.

Recurentul arată că, raportat la probele

administrate în cauză, ținând cont atât de criteriile generale menționate cât

și de particularitățile cauzei, daunele morale acordate în cauză, în sumă de

75.000 euro, sunt exagerat de mari și tind să constituie o sursă de îmbogățire

pentru reclamant.

c. Recurentul mai arată că decizia apelată

este nemotivată și nu îndeplinește cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Considerentele deciziei civile se limitează

la enumerarea consecințelor măsurilor preventive asupra reclamantului și a

familiei sale, redarea condițiilor de detenție precum și la restricțiile la care

acesta a fost supus pe perioada detenției și implicit pe perioada derulării

procesului penal, susținerile reclamantului din acțiunea civilă fiind preluate

întocmai de instanța de apel și de fond.

Or, acțiunile civile în despăgubiri pentru

erori judiciare au, de cele mai multe ori, o stare de fapt și de drept destul

de complexă, care necesită o analizare minuțioasă a faptelor, a probelor, a

existenței sau nu a temeiurilor legale invocate.

Mai mult, nu s-a motivat de loc acordarea

daunelor morale în cuantum de 75.000 euro și de ce această sumă ar fi

proporțională cu perioada de 8 luni și jumătate de arest preventiv și obligarea

de a nu părăsi țara o perioadă de aproximativ 1 an și 9 luni.

În opinia recurentului, hotărârea instanței

de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale

și materiale acordate în speță, raportat la: perioada relativ redusă a lipsirii

de libertate a reclamantului și faptul că achitarea acestuia nu echivalează cu

nelegalitatea măsurii privării sau restrângerii de libertate, deoarece la

momentul luării măsurilor, respectiv menținerii lor, exista bănuiala verosimilă

că a săvârșit o infracțiune; luarea/menținerea măsurii privative/restrictive de

libertate a fost amplu motivată de instanța penală, în fapt și în drept, cu

respectarea prevederilor dreptului intern și ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a stabilit că

măsura privării, respectiv cea a restrângerii de libertate ar fi nelegală,

reclamantul nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se susține că, prin decizia recurată, a fost

încălcat raportul rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul efectiv

suferit și valoarea despăgubirii, prin comparație cu sumele acordate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului și că probele depuse la dosar nu se coroborează,

nefiind dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul moral și eventuale

efecte negative asupra activității societății unde era angajat reclamantul ca

agent de marketing.

d. Recurentul solicită și reducerea sumei

reprezentând cheltuieli judiciare la care statul a fost obligat către

reclamant, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătând că acestea sunt

exagerate.

Înalta Curte apreciază că este nefondată

susținerea reclamantului în sensul că recursurile declarate de recurenți

vizează exclusiv aspecte de temeinicie ale deciziei instanței de apel, deoarece

o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul declarat, reclamantul critică

decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul cuantumului daunelor

materiale și morale acordate.

În ceea ce privește daunele materiale,

reclamantul susține că, prin probele administrate, a dovedit că înstrăinarea

imobilelor proprietatea sa s-a făcut la un preț inferior valorii bunurilor, că

sumele împrumutate au fost utilizate exclusiv pentru suportarea cheltuielilor

legate de starea de detenție, iar obligația de restituire a revenit

reclamantului. Recurentul face referire în acest sens la un înscris sub

semnătură privată și la declarațiile martorilor audiați în cauză.

Criticile astfel formulate nu pot fi

circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. deoarece vizează aprecierea

materialului probator administrat în cauză.

Or, modul de interpretare a dovezilor

administrate nu poate fi cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care prevederile

art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau exercitarea controlului judiciar

sub acest aspect, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Și în ceea ce privește daunele morale,

recurentul arată că au fost greșit cuantificate. Indică probele și menționează

aspectele care reies din acestea, și care, în opinia sa, ar justifica o sumă

mai mare decât cea acordată de instanță cu acest titlu.

Niciunul dintre argumentele subsumate acestei

critici nu se circumscrie motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ. care să permită instanței de recurs să exercite controlul

judiciar de nelegalitate a deciziei instanței de apel sub acest aspect. Atât

timp cât recurentul nu invocă omisiunea instanței de apel de a aplica vreunul

dintre criteriile legale sau jurisprudențiale aplicabile în materia evaluării

prejudiciului moral, ci reia descrierea circumstanțelor de fapt în care a avut

loc cercetarea sa penală, suferințele produse și prejudiciu creat, criticile

formulate nu pot fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Aspectele indicate de recurent, legate de

raportul întocmit de psiholog, de publicitatea negativă creată de presa scrisă,

ca și cele vizând familia din care reclamantul provine ori circumstanțele și

momentul în care s-a produs arestarea sa sunt argumente care susțin lezarea

anumitor valori, a căror încălcare a fost analizată de instanța de apel.

Aceste argumente nu se constituie în criterii

de evaluare a daunelor morale, și pe care curtea de apel să nu le fi avut în

vedere la pronunțarea deciziei, ci susțin criteriile deja analizate de instanța

de apel, astfel încât nu pot atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a

Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

a. Ambii recurenți formulează critici

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând nelegala

aplicare în cauză a prevederilor art. 504 C. proc. pen.

Astfel, recurenții pretind că nu sunt

îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen. deoarece reclamantul nu a beneficiat

de o hotărâre definitivă de achitare care să se fi pronunțat în urma

rejudecării cauzei și nici de încetarea procesului penal în temeiul art. 10

alin. (1) lit. j. C. proc. pen.

Recurenții susțin, de asemenea, că măsurile

privative/restrictive de libertate luate față de reclamantul R.P.C. au fost

legale la momentul la care au fost dispuse, iar Sentința penală nr. 10 din 11

ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, prin care reclamantul a

fost achitat, a fost pronunțată în baza unor probe contrare celor administrate

în faza de urmărire penală. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a

stabilit că măsura privării ori a restrângerii de libertate a reclamantului ar

fi nelegale, acesta nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se invocă în acest sens, practica Curții

Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu presupune ca autoritățile să dispună de probe

suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul dispunerii arestării,

fiind suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că

acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune.

Înalta Curte va grupa argumentele folosite de

părți în susținerea acestei critici de nelegalitate, urmând a le răspunde prin

considerente comune:

Art. 504 alin. (1) C. proc. civ. prevede că

persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către

stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare.

Este adevărat că reclamantul R.P.C. a fost

achitat prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei

Sectorului 3 București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 352 din 09

martie 2009 a Curții de Apel București, fără ca această hotărâre să fie

pronunțată în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă a

reclamantului. Este totodată real faptul că nu a existat în privința sa o cauză

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j).

Din acest motiv, este corectă susținerea

formulată prin recursurile analizate, în sensul neaplicării în cauză a

dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 504 C. proc. pen.

alin. (3) teza finală.

Însă, hotărârea recurată a fot întemeiată pe

prevederile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. prin raportare la hotărârea

de achitare pronunțată în favoarea reclamantului R.P.C. și, pentru

considerentele ce vor urma, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a

aplicat și interpretat corect aceste dispoziții legale.

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are

dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al acestui articol,

privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după

caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În cauză, măsura arestării preventive a

reclamantului a fost dispusă prin Încheierea nr. 214 R din 21 mai 2004 a

Tribunalului București.

Reclamantul era cercetat la acea dată pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen., art.

178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a

art. 33 lit. a) C. pen., precum și a infracțiunilor prevăzute de art. 179 din

Legea nr. 141/1997, art. 293 și art. 323 C. pen.

Măsura arestării preventive a fost

prelungită, prin încheieri succesive, până la data de 15 noiembrie 2004.

La data de 13 noiembrie 2004, reclamantul a

fost trimis în judecată, în stare de arest, în baza rechizitoriului din data de

12 noiembrie 2004.

Prin rechizitoriul menționat, instanța a fost

sesizată, în ceea ce-l privește pe reclamantul R.P.C., numai cu privire la

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen. și

art. 178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și a art. 33 lit. a) C. pen., deoarece, prin același rechizitoriu s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru celelalte infracțiuni

pentru care fusese cercetat, respectiv cele prevăzute de art. 179 din Legea nr.

141/1997, art. 293 și art. 323 C. pen.

Prin Deciziile penale nr. 1970 din 24

noiembrie 2004, nr. 2108 din 10 decembrie 2004 și nr. 2219 din 27 decembrie

2004, Tribunalul București a menținut măsura arestării preventive a

reclamantului, iar prin Încheierea din data de 31 ianuarie 2005, Judecătoria

Sectorului 3 București a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu

măsura obligării de a nu părăsi țara.

Prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie

2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă, reclamantul a

fost achitat pentru restul infracțiunilor pentru care fusese trimis în

judecată, instanța reținând că respectivele fapte nu au fost săvârșite de

acesta.

Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen., rezultă

că actele procedurale de natura celor menționate în alin. (3) al articolului

constituie mijloace de probă care trebuie evaluate de instanța civilă pentru a

se stabili dacă acestea infirmă, direct sau indirect, legalitatea măsurii

preventive. Numai în acest fel, art. 504 C. proc. civ. devine aplicabil de

către instanța civilă și numai astfel instanța civilă și-ar putea respecta

obligația de a soluționa litigiul cu care este învestită în conformitate cu

prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, caracterul nelegal al unei

măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare la soluția dată în procesul

penal pentru faptele în legătură cu care a fost luată respectiva măsură

preventivă.

Or, atâta timp cât măsura arestării

preventive și cea a obligării de a nu părăsi localitatea au fost dispuse față

de reclamant pentru fapte pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau

pentru care a fost achitat, motivul achitării fiind acela că respectivele fapte

nu au fost săvârșite de reclamant, privarea de libertate, respectiv

restrângerea dreptului de a părăsi țara au caracter nelegal și nasc dreptul

reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art. 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen.

b. Ambii recurenți formulează critici legate

de soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la daunele morale acordate

reclamantului.

Sunt enumerate criteriile care, în opinia

recurenților, trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii acestor daune,

și se arată că, raportat la probele administrate în cauză, daunele morale acordate,

în sumă de 75.000 euro, sunt prea mari și tind să constituie o sursă de

îmbogățire pentru reclamant.

Recurenții susțin că, prin decizia recurată,

a fost încălcat raportul rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul

efectiv suferit și valoarea despăgubirii, prin comparație cu sumele acordate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și că probele depuse la dosar nu se

coroborează în ceea ce privește dovedirea daunelor morale acordate.

Înalta Curte apreciază ca nefondate aceste

critici.

La stabilirea cuantumului daunelor morale

acordate, instanța de apel a făcut referire la durata măsurilor preventive, la

consecințele suferite de reclamant pe plan moral, social și profesional,

constând în lezarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea,

sănătatea, ori viața privată, valori pe care instanța de apel le-a apreciat ca

reprezentând criterii de stabilire a daunelor morale.

Aceste împrejurări avute în vedere de

instanța de apel se circumscriu prevederilor art. 505 C. proc. pen., dovedind

valorificarea de către instanță a criteriilor legale prevăzute de articolul

menționat și care sunt aplicabile în cazul particular al daunelor rezultate din

erori judiciare. Prin urmare, hotărârea recurată este dată cu respectarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu consacră regula acordării unui anumit cuantum al daunelor morale.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene este acela al

statuării în echitate asupra despăgubirilor, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz, astfel încât despăgubirile acordate să asigure o

satisfacție morală victimei prejudiciului nepatrimonial.

Or, instanța de apel a făcut aplicarea

acestui principiu în cauză, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum al

daunelor pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind rezonabil, echitabil și

proporțional cu prejudiciul produs reclamantului prin măsurile preventive

dispuse în privința sa.

Recurenții critică decizia pronunțată de

instanța de apel nu doar pentru ignorarea ori aplicarea greșită a criteriilor

de cuantificare a daunelor morale, ci și pentru cuantumul stabilit în privința

acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

Motivele de recurs formulate în acest sens,

care fac referire la probele administrate și care, în opinia recurenților, nu

ar susține prejudiciul reținut de instanță, vizează reevaluarea situației de

fapt.

Însă, ceea ce poate fi cenzurat pe calea

recursului este numai respectarea de către instanța de apel a criteriilor

legale și jurisprudențiale în stabilirea daunelor acordate. Cuantificarea

daunelor, în urma aplicării acestor criterii, reprezintă o chestiune de

apreciere, rezultată în urma analizării probelor administrate în cauză. De aceea,

criticile privind cuantumul daunelor acordate pun în discuție temeinicia

deciziei recurate. Însă, modul în care instanța de apel a apreciat probele

administrate în cauză nu mai poate fi verificat pe calea recursului, față de

actuala structură a art. 304 C. proc. civ. care permite numai un control de

legalitate în această cale de atac.

c. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea susține că decizia instanței de apel este nemotivată și nu

îndeplinește cerințele articolului 261 pct. 5 C. proc. civ.

Deși această critică este întemeiată de

recurent tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o va analiza din perspectiva art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței atât

sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 504 - 505 C. proc. pen. cât

și în privința întinderii prejudiciului suferit de reclamant. Modul de

redactare a considerentelor deciziei permite exercitarea controlului judiciar,

astfel încât admiterea recursului și modificarea hotărârii în temeiul art. 304

pct. 7 C. proc. civ.. nu se pot dispune.

d. Același recurent susține nelegalitatea

deciziei recurate și pentru stabilirea unui cuantum al cheltuielilor judiciare

care, în opinia sa, este exagerat, și solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Cenzurarea hotărârii pronunțate din

perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de

judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se

rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale, prevăzute de textul

menționat, în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților, și

anume: valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Recurentul nu a indicat însă care ar fi

eroarea făcută de instanța de apel în legătură cu aceste criterii, menționând

numai că suma acordată cu titlu de cheltuieli "este exagerată".

Înalta Curte constată că aceasta nu este o

critică care să poată fi circumscrisă prevederilor art. 304 C. proc. civ. și

care să învestească în mod legal instanța de recurs cu analiza ei.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ.

trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentări juridice a

nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate

ori greșit și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în

legătură cu aceste dispoziții legale.

Recurentul Statul