ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data 26 noiembrie 2008 pe rolul Bihor, reclamantul R.P.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune materiale și 500.000 euro daune morale pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a măsurilor preventive dispuse împotriva sa. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21, art. 41 și art. 52 din Constituția României.

Prin Sentința civilă nr. 374/C din 21 decembrie 2009, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor să plătească reclamantului 66.000 RON și 13.500 euro (echivalentul în RON la cursul de la data plății) cu titlu de daune materiale și 100.000 euro cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, prin rechizitoriul din data de 12 noiembrie 2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, art. 291 C. pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen și art. 33 lit. a) C. pen. Ulterior, prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantul a fost achitat cu privire la toate capetele de acuzare din actul de inculpare, stabilindu-se că nu el este autorul infracțiunilor descrise în rechizitoriu.

Față de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și având în vedere temeiul juridic care a stat la baza hotărârii de achitare, tribunalul a apreciat că se impune acordarea de daune morale, iar față de durata lipsirii de libertate și a condițiilor în care s-a petrecut, a obligat statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu. În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a apreciat că acestea se ridică la suma de 40.000 RON: deplasările părinților la vizită, plata onorariilor avocaților, pachetele trimise în arest și la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experților, expertize de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările la procesul penal și pentru pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaților din cursul cercetării penale.

Prima instanță a considerat că nu pot fi acordate despăgubirile reprezentând pierderile materiale rezultate din faptul că, după eliberarea din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumuturile contractate de părinții lui pentru suportarea anumitor cheltuieli. În acest sens, tribunalul a reținut că înscrisul sub semnătură privată, depus la dosar, din care rezultă că tatăl reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data de 25 august 2004, nu are dată certă și nu este semnat de niciun martor, ceea ce duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. De asemenea, nu există o dovadă a faptului că imobilele pretins înstrăinate de reclamant ar fi fost vândute în scopul acoperirii datoriilor cu procesele și nimic nu justifică înstrăinarea lor la o valoare atât de mică.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin Decizia civilă nr. 57/2010-A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile declarate de apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro la 75.000 euro și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.P.C.

împotriva aceleași sentințe. Prin Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 57/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru rejudecare la curtea de apel, în considerarea criticii de recurs formulată de pârât referitoare la întrunirea cerințelor legale pentru formularea acțiunii și pentru care sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 3029/R din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor - Oradea și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinței civile nr. 374/C din 21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor. A modificat în parte sentința primei instanțe în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000 euro la 75.000 euro. A fost respins ca nefondat recursul declarat de R.P.C. și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 6430 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Încheierii din data de 15 decembrie 2011 și a Deciziei nr. 3209/R din 15 decembrie 2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Au fost casate încheierea și decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte, ca instanță de apel. Înalta Curte reținut că sentința Tribunalului Bihor a fost pronunțată la data de 21 decembrie 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, iar nu recursului, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 127/A din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinței civile nr. 374/C din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro la suma de 75.000 euro, păstrând restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea dedusă judecății, reclamantul R.P.C.

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale și materiale ce i-au fost cauzate prin privarea și restrângerea de libertate în mod nelegal (arest preventiv pe o perioadă de 8 luni și jumătate și obligarea de a nu părăsi țara). Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 1084 C. civ., art. 21, art. 41 și art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin rechizitoriul din 12 noiembrie 2004 întocmit în dosar nr. 139/P/2002 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată prevăzută de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și prezentarea de acte false la autoritatea vamală în formă continuată prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost schimbată încadrarea juridică, referitor la reclamantul din prezenta cauză, din infracțiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 în cea prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului, întrucât s-a reținut că faptele nu au fost săvârșite de acesta.

Hotărârea a fost menținută în căile de atac. S-a reținut, totodată, că reclamantul a fost arestat în perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005. Conform actelor de la dosar, arestarea reclamantului a fost dispusă prin Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, iar prin Încheierea din 31 ianuarie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea de obligare de a nu părăsi țara, măsură revocată prin Încheierea din 23 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București. Analizând incidența art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

în cauză, instanța a reținut următoarele: Reclamantul a fost privat de libertate, fiind arestat preventiv pe perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005 și ulterior i-a fost restrânsă libertatea prin aplicarea interdicției de a părăsi țara, iar prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, rămasă definitivă, a fost achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât faptele nu au fost săvârșite de acesta. Sunt îndeplinite cerințele art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., scopul urmărit de aceste dispoziții fiind acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârșite în procesele penale, restrângerea adusă libertății persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoașterea nevinovăției sale, având semnificația unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. În acest sens sunt și dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate și siguranță, prin numeroase hotărâri ale instanței europene, insistându-se asupra caracterului primordial al dreptului la libertate și siguranță și asupra faptului că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție trebuie să fie excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească strictul necesar.

În jurisprudența sa, cu referire la art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că autoritatea care ia astfel de măsuri trebuie să arate motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficientă redarea generică a textelor de lege. Motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării trebuie argumentate în raport de persoana în cauză și conduita acesteia.

În ceea ce privește prelungirea detenției, în cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte, exceptând cazul în care statul poate arăta că există motive "relevante și suficiente" pentru a justifica detenția continuă; justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități, iar prelungirea aproape automată a detenției contravine garanțiilor stabilite în art. 5 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, rezultă că măsura a fost dispusă avându-se în vedere existența unor indicii în sensul că acesta împreună ceilalți inculpați din dosar ar fi săvârșit infracțiunile pentru care era cercetat, respectiv că lăsarea în libertate sa prezintă pericol pentru ordinea publică. Ulterior, măsura arestului preventiv a fost prelungită pe o perioadă de 8 luni și jumătate și apoi înlocuită cu măsura interdicției de a părăsi țara.

Or, pentru a se asigura respectarea garanțiilor prevăzute de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este suficient ca privarea de libertate să fie prevăzută conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei, detenția unei persoane fiind o măsură extrem de restrictivă, justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual. Împrejurarea că la momentul la care s-a dispus măsura arestării preventive, instanța s-a bazat pe existența unor indicii că reclamantul ar fi săvârșit infracțiunile pentru care era cercetat nu justifică susținerile apelantului pârât, prin raportare la aspectele anterior reținute.

În plus, câtă vreme prin hotărârea de achitare s-a stabilit că faptele pentru care s-au dispus măsurile preventive nu au fost săvârșite de către reclamant, indiciile pe care s-a bazat instanța când a dispus arestarea preventivă s-au dovedit a fi greșite, fapt ce justifică reținerea erorii judiciare. Efectele hotărârii de achitare se extind și asupra măsurilor preventive dispuse anterior, acestea neputând fi altfel calificate decât nelegale. Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că măsurile preventive dispuse față de reclamant s-au dovedit a fi o eroare judiciară, reclamantul fiind îndreptățit la repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a arestării pe nedrept și a restrângerii libertății prin măsura obligării de a nu părăsi țara, prin prisma dispozițiilor art. 504 alin. (2) și 3 C. proc.

pen. și a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a reținut că, prin privarea și restrângerea de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive - 20 mai 2004 - 04 februarie 2005 -, urmată de măsura interdicției de a părăsi țara, s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea, ori viața privată, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea unor despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat de această eroare judiciară. Curtea de apel a apreciat că, din probele administrate în cauză, rezultă existența acestui prejudiciu moral, măsurile preventive dispuse față de reclamant pentru fapte în legătură cu care, în final, acesta a fost achitat, având consecințe grave asupra acestuia și asupra familiei sale, vătămându-i onoarea, poziția socială, sănătatea,viața de familie, aspecte ce definesc personalitatea umană și constituie criterii importante în stabilirea daunelor morale.

Astfel, din copia ziarului "G.N.V.", rezultă că a fost mediatizat cazul în care reclamantul a fost cercetat, arestat și trimis în judecată, făcându-se referire la faptul că acesta împreună cu ceilalți inculpați au introdus în țară mașini ce aveau documente falsificate, aspecte regăsite și în copia ziarului "A.S.". Reclamantul a fost prezentat ca un infractor, ceea ce a dus la o gravă știrbire a imaginii sale în societate, această mediatizare având efecte negative nu doar asupra reclamantului, ci și asupra familiei acestuia, așa cum rezultă și din declarațiile martorilor M.A. și S.Ș.

Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Serviciul de Medicină Legală Bihor sub nr. 1306/IV/150/2009, s-a concluzionat că reclamantul nu suferă de o boală psihică, că la orice persoană privată de libertate se poate instala o stare de suferință psihică de tip depresiv, ce nu se constituie ca o entitate de boală, în cazul reclamantului neconstatându-se tulburări psihopatologice care pot fi puse în legătură cu starea de detenție. Faptul că starea de detenție nu ar fi cauzat probleme medicale de natură psihică nu este de natură a înlătura reținerea traumelor psihice care au existat și au continuat să existe urmare a acestei măsuri și a condițiilor de detenție, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor M.A.

și A.R. Se rețin în acest sens, condițiile improprii în care a fost deținut reclamantul în arestul I.G.P.R. București, astfel cum au fost descrise de martorul A.R.: o cameră extrem de mică, prost iluminată, aflată la subsolul clădirii, în care doi oameni nu puteau sta în picioare lângă pat, toaleta se afla în cameră, în prima perioadă a reținerii nu a avut hârtie și pix pentru a coresponda cu familia, scrisorile i-au fost deschise, acesta a intrat în greva foamei convins fiind de nevinovăția sa, plimbarea zilnică ce trebuia să aibă durata de o oră era redusă la 20 de minute într-un țarc de 5 mp, reclamantul nebeneficiind de condițiile minime de igienă cu tot ce implică aceasta. Condițiile din Penitenciarul Jilava au fost descrise ca fiind la fel de improprii.

În ceea ce privește măsura interdicției de a părăsi țara, instanța de apel a reținut că aceasta aduce atingere dreptului la liberă circulație în general, în cazul reclamantului având consecințe și sub aspectul dreptului la muncă, afectându-i totodată și viața de familie. Astfel cum rezultă din actele dosarului, anterior arestării preventive urmată de interdicția de a părăsi țara, reclamantul și-a desfășurat activitatea ca agent de marketing, calitate în care avea numeroase ieșiri în străinătate pentru contractări cu parteneri străini, conform fișei postului depusă la dosar. Urmare a măsurii interdicției de a părăsi țara, reclamantul a fost împiedicat să-și continue activitatea în cadrul societăților comerciale la care era angajat ori asociat, în conformitate cu atribuțiile ce-i reveneau.

Această măsură a avut consecințe și sub aspectul păstrării unor legături de familie mai strânse cu sora lui, care avea domiciliul în străinătate, astfel încât, și în privința măsurii interdicției de a părăsi țara se impune repararea prejudiciului produs reclamantului. Prin urmare, arestarea, restrângerea libertății prin interdicția de a părăsi țara, durata acestor măsuri, condițiile de detenție, împiedicarea accesului la corespondență fără a fi verificată anterior, nepunerea la dispoziție a instrumentelor necesare scrisului pe perioada arestului, lipsirea de prezența familiei, mediatizarea negativă, durata litigiului de la momentul arestării până la achitarea definitivă au fost elemente care au avut drept consecință producerea unor traume fizice și psihice ce au determinat un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cele ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, raportat la principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și suma acordată. Reținând că scopul acordării daunelor morale constă, în primul rând, în realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, instanța de apel a apreciat că suma de 55.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului preventiv pentru o perioadă de 8 luni și jumătate și să ofere o satisfacție echitabilă raportat la suferințele cauzate reclamantului, respectând totodată principiul proporționalității între eroarea judiciară și consecințele acesteia.

În același sens, judecând în echitate, pe baza probațiunii administrate în cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin măsura interdicției de a părăsi țara, instanța de apel a apreciat că suma de 20.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs reclamantului și respectă cerința proporționalității între eroarea judiciară și consecințele acesteia. Cât privește apelul declarat de apelantul reclamant cu referire la neacordarea despăgubirilor materiale reprezentând pierderile rezultate din faptul că, după eliberarea sa, a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumutul contractat de părinții săi pentru cheltuielile efectuate cu procesul penal, instanța de apel a reținut următoarele: Prin probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că suma împrumutată a fost folosită exclusiv pentru susținerea cheltuielilor în procesul penal, respectiv că prejudiciul pretins a fost urmarea acestui proces.

Pe de altă parte, nu poate fi reținut prejudiciul rezultat din diferența dintre valoarea imobilelor la momentul vânzării și valoarea actuală a acestora, reclamantul nefiind obligat să înstrăineze bunurile sub prețul pieții. S-au apreciat ca nefondate și criticile vizând neacordarea cheltuielilor de deplasare a martorului A.R., în cauză nefăcându-se dovada că aceste cheltuieli, respectiv suma de 972 RON, au fost suportate de reclamant. Referitor la expertiza de evaluare întocmită de expert T.C., instanța de apel a reținut că, atâta timp cât această probă nu a fost luată în considerare, criticile privind neacordarea sumelor cheltuite cu efectuarea ei apar ca nefondate.

Curtea de apel a mai reținut că despăgubirile materiale reprezentând cheltuielile suportate în cadrul procesului penal - onorariile avocațiale, deplasările familiei în vizită, deplasările la instanță pe durata litigiului, a onorariilor pentru expertize, pachetele trimise de familie reclamantului pe perioada arestului - au fost corect stabilite și acordate de către prima instanță, criticile invocate de apelanți sub acest aspect fiind nefondate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat și motivat recurs reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

1. Reclamantul R.P.C. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a. Din cuprinsul art. 998 - 999 C. civ. și art. 504 - 505 C. proc. pen., rezultă că reparația daunelor suferite de victima erorii judiciare trebuie să fie integrală. Recurentul arată că a făcut pe deplin dovada că înstrăinarea succesivă a bunurilor proprietatea sa s-a făcut ca urmare a procesului penal și că a probat existența unei diferențe de valoare considerabilă între prețul proprietăților vândute (prețul pieței la acel moment) și prețul lor la momentul actual. Faptul că acel contract de împrumut nu are dată certă și nu e semnat de martori nu are ca efect ineficacitatea actului, înscris sub semnătură privată.

În plus, peste proba cu înscrisul menționat, se suprapune și proba cu martori, în acest sens fiind audiați martorii C.V., S.Ș. și M.A. care confirmă realitatea datelor înscrise în contract. Diferența de valoare este cea stabilită de expert, ea datorându-se exploziei pieței imobiliare. Probele cu martori administrate în cauză confirmă că suma împrumutată a fost utilizată de părinții reclamantului exclusiv pentru suportarea cheltuielilor legate de starea de detenție, obligația de restituire revenind reclamantului. În plus, nu s-a produs nicio probă în sensul că reclamantul a vândut imobilele proprietate personală sub prețul pieței la acel moment. b. Recurentul susține că soluția instanței de apel, de a reduce despăgubirile de la 100.000 euro la 75.000 euro, este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale ce garantează o justă, echitabilă și completă despăgubire a celui arestat în mod nelegal.

Recurentul arată că declarațiile martorilor confirmă coșmarul prin care a trecut, teroarea care l-a stăpânit din momentul încarcerării și până la eliberarea din penitenciar, nedreptățile, abuzurile, frustrările ce l-au făcut să intre în greva foamei în perioada detenției. Totodată, raportul de audiere întocmit de dl. T.A. - psiholog clinician - relevă că există deteriorări în structurile cognitive interpersonale și sociale, cum sunt deteriorarea încrederii în relațiile interumane, deteriorarea încrederii în structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a așteptărilor privind libertatea și deteriorarea sentimentului de siguranță, și care, cel mai probabil, au apărut în urma privării de libertate.

Recurentul mai arată că imaginea sa a fost grav și iremediabil distrusă de publicitatea negativă ce i-a fost făcută pe tot parcursul procesului penal, presa scrisă fiind invadată (cel puțin la început) de comunicate ale Ministerului Public în legătură cu arestarea sa, iar mai apoi în legătură cu trimiterea în judecată. În perioada cât a avut restricționat dreptul de a se deplasa în afara granițelor țării, sora sa, stabilită în Belgia, a năsut o fetiță, iar reclamantul nu am putut să se deplaseze să o vadă până nu i-a fost ridicată interdicția de a părăsi țara. Recurentul solicită ca la cuantificarea daunelor morale să se țină seama de familia din care provine, tatăl său, dr.

R.P.M., fiind medic la Serviciul de Medicină Legală Bihor și de împrejurarea că, la momentul arestării, era membru activ al Salvamont Bihor, iar în momentul arestării, tocmai se întorsese dintr-o acțiune de căutare și recuperare a trupurilor neînsuflețite a patru speologi bihoreni dispăruți într-o avalanșă în munții Făgărașului. 2. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: a. Așa cum rezultă din cuprinsul Sentinței penale nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei sector 3 București, reclamantul a fost achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar procesul nu a încetat în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiție cerută în mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc. pen. pentru ca reclamantul să poată beneficia de măsuri reparatorii din partea Statului Român. Recurentul afirmă că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și susține că instanța ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acestei acțiuni. Astfel, reclamantul trebuia să dețină o hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi, în rejudecarea cauzei, să fie achitat printr-o hotărâre definitivă, așa cum prevede textul de lege mai sus menționat.

b. În ceea ce privește cuantumul daunelor acordare, recurentul arată că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei. Printr-o cerere depusă ulterior, la data de 23 mai 2014, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a completat motivele de recurs formulate prin critici pe care le-a apreciat ca fiind de ordine publică. Înalta Curte constată că prin aceste motive de recurs suplimentare, deși indică nemotivarea deciziei, pârâtul afirmă nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și nelămurirea deplină a situației de fapt, reluând susțineri din cererea inițială de recurs. Or, astfel cum sunt dezvoltate, aceste motive suplimentare de recurs nu pot fi apreciate ca motive de ordine publică și, fiind formulate, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analizarea lor. 3. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a. Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C. proc. pen. se referă la existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text: o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste cerințe. Astfel, în procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului R.P.C., iar măsurile privative/restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul dispunerii arestării (cauza Brogan și Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune.

Este adevărat că, în cauză, instanța penală a reținut că probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului, însă, trimiterea în judecată a inculpatului R.P.C. s-a bazat pe probe certe de vinovăție, iar soluția de achitare, dispusă prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, s-a pronunțat ca urmare a readministrării probelor din faza de urmărire penală și care au fost contrare celor administrate în această fază a procesului penal. Pe de altă parte, măsura arestării preventive a inculpatului R.P.C.

în perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, dispusă prin Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului București, urmată de măsura interdicției de a părăsi țara, dispusă prin Încheierea din 31 ianuarie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, măsura revocată prin Încheierea din 23 octombrie 2006 a aceleiași instanțe, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la aceea dată.

b. Recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor acordate, pentru următoarele considerente: Datorită diversității și complexității daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viața fizică, psihică, afectivă, onoarea, reputația sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris în lege criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca în fiecare caz concret să stabilească cuantumul despăgubirilor. Criteriile pe care instanța ar trebui să le ia în considerare sunt: natura faptei penale prin care s-a produs prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care incriminează ca infracțiune acea faptă, culpa autorului faptei prejudiciabile, gravitatea și intensitatea suferințelor, personalitatea victimei.

Recurentul arată că, raportat la probele administrate în cauză, ținând cont atât de criteriile generale menționate cât și de particularitățile cauzei, daunele morale acordate în cauză, în sumă de 75.000 euro, sunt exagerat de mari și tind să constituie o sursă de îmbogățire pentru reclamant. c. Recurentul mai arată că decizia apelată este nemotivată și nu îndeplinește cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Considerentele deciziei civile se limitează la enumerarea consecințelor măsurilor preventive asupra reclamantului și a familiei sale, redarea condițiilor de detenție precum și la restricțiile la care acesta a fost supus pe perioada detenției și implicit pe perioada derulării procesului penal, susținerile reclamantului din acțiunea civilă fiind preluate întocmai de instanța de apel și de fond.

Or, acțiunile civile în despăgubiri pentru erori judiciare au, de cele mai multe ori, o stare de fapt și de drept destul de complexă, care necesită o analizare minuțioasă a faptelor, a probelor, a existenței sau nu a temeiurilor legale invocate. Mai mult, nu s-a motivat de loc acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro și de ce această sumă ar fi proporțională cu perioada de 8 luni și jumătate de arest preventiv și obligarea de a nu părăsi țara o perioadă de aproximativ 1 an și 9 luni.

În opinia recurentului, hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale și materiale acordate în speță, raportat la: perioada relativ redusă a lipsirii de libertate a reclamantului și faptul că achitarea acestuia nu echivalează cu nelegalitatea măsurii privării sau restrângerii de libertate, deoarece la momentul luării măsurilor, respectiv menținerii lor, exista bănuiala verosimilă că a săvârșit o infracțiune; luarea/menținerea măsurii privative/restrictive de libertate a fost amplu motivată de instanța penală, în fapt și în drept, cu respectarea prevederilor dreptului intern și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a stabilit că măsura privării, respectiv cea a restrângerii de libertate ar fi nelegală, reclamantul nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se susține că, prin decizia recurată, a fost încălcat raportul rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii, prin comparație cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și că probele depuse la dosar nu se coroborează, nefiind dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul moral și eventuale efecte negative asupra activității societății unde era angajat reclamantul ca agent de marketing. d. Recurentul solicită și reducerea sumei reprezentând cheltuieli judiciare la care statul a fost obligat către reclamant, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătând că acestea sunt exagerate. Înalta Curte apreciază că este nefondată susținerea reclamantului în sensul că recursurile declarate de recurenți vizează exclusiv aspecte de temeinicie ale deciziei instanței de apel, deoarece o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recursul declarat de reclamantul R.P.C.: Prin recursul declarat, reclamantul critică decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale acordate. În ceea ce privește daunele materiale, reclamantul susține că, prin probele administrate, a dovedit că înstrăinarea imobilelor proprietatea sa s-a făcut la un preț inferior valorii bunurilor, că sumele împrumutate au fost utilizate exclusiv pentru suportarea cheltuielilor legate de starea de detenție, iar obligația de restituire a revenit reclamantului. Recurentul face referire în acest sens la un înscris sub semnătură privată și la declarațiile martorilor audiați în cauză.

Criticile astfel formulate nu pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. deoarece vizează aprecierea materialului probator administrat în cauză. Or, modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Și în ceea ce privește daunele morale, recurentul arată că au fost greșit cuantificate. Indică probele și menționează aspectele care reies din acestea, și care, în opinia sa, ar justifica o sumă mai mare decât cea acordată de instanță cu acest titlu.

Niciunul dintre argumentele subsumate acestei critici nu se circumscrie motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care să permită instanței de recurs să exercite controlul judiciar de nelegalitate a deciziei instanței de apel sub acest aspect. Atât timp cât recurentul nu invocă omisiunea instanței de apel de a aplica vreunul dintre criteriile legale sau jurisprudențiale aplicabile în materia evaluării prejudiciului moral, ci reia descrierea circumstanțelor de fapt în care a avut loc cercetarea sa penală, suferințele produse și prejudiciu creat, criticile formulate nu pot fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Aspectele indicate de recurent, legate de raportul întocmit de psiholog, de publicitatea negativă creată de presa scrisă, ca și cele vizând familia din care reclamantul provine ori circumstanțele și momentul în care s-a produs arestarea sa sunt argumente care susțin lezarea anumitor valori, a căror încălcare a fost analizată de instanța de apel. Aceste argumente nu se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale, și pe care curtea de apel să nu le fi avut în vedere la pronunțarea deciziei, ci susțin criteriile deja analizate de instanța de apel, astfel încât nu pot atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a. Ambii recurenți formulează critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând nelegala aplicare în cauză a prevederilor art. 504 C. proc. pen. Astfel, recurenții pretind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen. deoarece reclamantul nu a beneficiat de o hotărâre definitivă de achitare care să se fi pronunțat în urma rejudecării cauzei și nici de încetarea procesului penal în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j. C. proc.

pen. Recurenții susțin, de asemenea, că măsurile privative/restrictive de libertate luate față de reclamantul R.P.C. au fost legale la momentul la care au fost dispuse, iar Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunțată în baza unor probe contrare celor administrate în faza de urmărire penală. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a stabilit că măsura privării ori a restrângerii de libertate a reclamantului ar fi nelegale, acesta nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se invocă în acest sens, practica Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul dispunerii arestării, fiind suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune. Înalta Curte va grupa argumentele folosite de părți în susținerea acestei critici de nelegalitate, urmând a le răspunde prin considerente comune: Art. 504 alin. (1) C. proc. civ. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Este adevărat că reclamantul R.P.C. a fost achitat prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 352 din 09 martie 2009 a Curții de Apel București, fără ca această hotărâre să fie pronunțată în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă a reclamantului. Este totodată real faptul că nu a existat în privința sa o cauză de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din acest motiv, este corectă susținerea formulată prin recursurile analizate, în sensul neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 504 C. proc. pen. alin. (3) teza finală.

Însă, hotărârea recurată a fot întemeiată pe prevederile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. prin raportare la hotărârea de achitare pronunțată în favoarea reclamantului R.P.C. și, pentru considerentele ce vor urma, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a aplicat și interpretat corect aceste dispoziții legale. Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). În cauză, măsura arestării preventive a reclamantului a fost dispusă prin Încheierea nr. 214 R din 21 mai 2004 a Tribunalului București.

Reclamantul era cercetat la acea dată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 33 lit. a) C. pen., precum și a infracțiunilor prevăzute de art. 179 din Legea nr. 141/1997, art. 293 și art. 323 C. pen. Măsura arestării preventive a fost prelungită, prin încheieri succesive, până la data de 15 noiembrie 2004. La data de 13 noiembrie 2004, reclamantul a fost trimis în judecată, în stare de arest, în baza rechizitoriului din data de 12 noiembrie 2004. Prin rechizitoriul menționat, instanța a fost sesizată, în ceea ce-l privește pe reclamantul R.P.C., numai cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen.

și art. 178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 33 lit. a) C. pen., deoarece, prin același rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru celelalte infracțiuni pentru care fusese cercetat, respectiv cele prevăzute de art. 179 din Legea nr. 141/1997, art. 293 și art. 323 C. pen. Prin Deciziile penale nr. 1970 din 24 noiembrie 2004, nr. 2108 din 10 decembrie 2004 și nr. 2219 din 27 decembrie 2004, Tribunalul București a menținut măsura arestării preventive a reclamantului, iar prin Încheierea din data de 31 ianuarie 2005, Judecătoria Sectorului 3 București a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Prin Sentința penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă, reclamantul a fost achitat pentru restul infracțiunilor pentru care fusese trimis în judecată, instanța reținând că respectivele fapte nu au fost săvârșite de acesta. Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen., rezultă că actele procedurale de natura celor menționate în alin. (3) al articolului constituie mijloace de probă care trebuie evaluate de instanța civilă pentru a se stabili dacă acestea infirmă, direct sau indirect, legalitatea măsurii preventive. Numai în acest fel, art. 504 C. proc. civ. devine aplicabil de către instanța civilă și numai astfel instanța civilă și-ar putea respecta obligația de a soluționa litigiul cu care este învestită în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, caracterul nelegal al unei măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare la soluția dată în procesul penal pentru faptele în legătură cu care a fost luată respectiva măsură preventivă. Or, atâta timp cât măsura arestării preventive și cea a obligării de a nu părăsi localitatea au fost dispuse față de reclamant pentru fapte pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau pentru care a fost achitat, motivul achitării fiind acela că respectivele fapte nu au fost săvârșite de reclamant, privarea de libertate, respectiv restrângerea dreptului de a părăsi țara au caracter nelegal și nasc dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. b. Ambii recurenți formulează critici legate de soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la daunele morale acordate reclamantului. Sunt enumerate criteriile care, în opinia recurenților, trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii acestor daune, și se arată că, raportat la probele administrate în cauză, daunele morale acordate, în sumă de 75.000 euro, sunt prea mari și tind să constituie o sursă de îmbogățire pentru reclamant. Recurenții susțin că, prin decizia recurată, a fost încălcat raportul rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii, prin comparație cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și că probele depuse la dosar nu se coroborează în ceea ce privește dovedirea daunelor morale acordate.

Înalta Curte apreciază ca nefondate aceste critici. La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de apel a făcut referire la durata măsurilor preventive, la consecințele suferite de reclamant pe plan moral, social și profesional, constând în lezarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea, ori viața privată, valori pe care instanța de apel le-a apreciat ca reprezentând criterii de stabilire a daunelor morale. Aceste împrejurări avute în vedere de instanța de apel se circumscriu prevederilor art. 505 C. proc. pen., dovedind valorificarea de către instanță a criteriilor legale prevăzute de articolul menționat și care sunt aplicabile în cazul particular al daunelor rezultate din erori judiciare.

Prin urmare, hotărârea recurată este dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu consacră regula acordării unui anumit cuantum al daunelor morale. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz, astfel încât despăgubirile acordate să asigure o satisfacție morală victimei prejudiciului nepatrimonial. Or, instanța de apel a făcut aplicarea acestui principiu în cauză, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum al daunelor pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind rezonabil, echitabil și proporțional cu prejudiciul produs reclamantului prin măsurile preventive dispuse în privința sa.

Recurenții critică decizia pronunțată de instanța de apel nu doar pentru ignorarea ori aplicarea greșită a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci și pentru cuantumul stabilit în privința acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie. Motivele de recurs formulate în acest sens, care fac referire la probele administrate și care, în opinia recurenților, nu ar susține prejudiciul reținut de instanță, vizează reevaluarea situației de fapt. Însă, ceea ce poate fi cenzurat pe calea recursului este numai respectarea de către instanța de apel a criteriilor legale și jurisprudențiale în stabilirea daunelor acordate. Cuantificarea daunelor, în urma aplicării acestor criterii, reprezintă o chestiune de apreciere, rezultată în urma analizării probelor administrate în cauză.

De aceea, criticile privind cuantumul daunelor acordate pun în discuție temeinicia deciziei recurate. Însă, modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză nu mai poate fi verificat pe calea recursului, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. care permite numai un control de legalitate în această cale de atac. c. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susține că decizia instanței de apel este nemotivată și nu îndeplinește cerințele articolului 261 pct. 5 C. proc. civ. Deși această critică este întemeiată de recurent tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o va analiza din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței atât sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 504 - 505 C. proc. pen. cât și în privința întinderii prejudiciului suferit de reclamant. Modul de redactare a considerentelor deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului și modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. nu se pot dispune. d. Același recurent susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru stabilirea unui cuantum al cheltuielilor judiciare care, în opinia sa, este exagerat, și solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Nici această critică nu poate fi primită.

Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale, prevăzute de textul menționat, în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților, și anume: valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Recurentul nu a indicat însă care ar fi eroarea făcută de instanța de apel în legătură cu aceste criterii, menționând numai că suma acordată cu titlu de cheltuieli "este exagerată". Înalta Curte constată că aceasta nu este o critică care să poată fi circumscrisă prevederilor art. 304 C. proc. civ. și care să învestească în mod legal instanța de recurs cu analiza ei.

Cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale. Recurentul Statul