ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 203/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2015 pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare, a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.600.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 248.993,8 RON cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul creat prin inițierea față de aceasta a procedurii judiciare finalizate prin decizia nr. 1043 din 27 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2011.

Prin sentința civilă nr. 158 din 7 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare la plata sumei de 215.921,44 RON daune materiale și 100.000 RON daune morale, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul creat prin inițierea față de reclamantă a procedurii judiciare finalizate prin decizia nr. 1043 din 27 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosar nr. x/2011. Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamantă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8185 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au fost respinse excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și prescripției dreptului la acțiune. A fost respins apelul formulat de reclamanta A.. Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finațelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare și de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 158 din 7 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul reducerii cuantumului daunelor materiale de la 215.921,44 RON la 9.437,04 RON, al daunelor morale de la 100.000 RON la 10.000 RON și al cheltuielilor de judecată de la 8.825 la 2.232 RON.

Prin decizia nr. 646 din 26 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a constatat nul recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. A admis recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finațelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin încheierea de ședință din data de 18.02.2019 a fost respinsă cererea de refacere și completare a probațiunii formulată de reclamantă.

Prin încheierea de ședință din data de 20.02.2019 pronunțată în Camera de consiliu a fost respinsă cererea de recuzare formulată de reclamntă împotriva completului de judecată.

Prin decizia nr. 552 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și prescripției dreptului la acțiune invocate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare. A admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare și de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 158 din 7 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor materiale de la suma de 215.921,44 RON la suma de 9347,04 RON, al daunelor morale de la suma de 100.000 RON la 10.000 RON, precum și al cheltuielilor de judecată de la 8.125 RON la 2.232 RON. A luat act de rămânerea definitivă a soluției de respingere a apelului declarat de A. urmare a constatării nulității recursului prin decizia civilă nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au formulat recurs reclamanta A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Susține recurenta că atacă odată cu decizia și încheierile de ședință din data de 18.02.2019 prin care s-a stabilit compunerea completului în apel și încheierea din data de 20.02.2019 prin care s-a respins cererea de recuzare împotriva completului.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea sub aspectul compunerii completului de judecată, apreciind că aceasta a fost schimbată cu încălcarea legii. Arată că modificarea compunerii completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza spre soluționare s-a făcut în lipsa de la dosar a unei încheieri prin care s-a soluționat o cerere de abținere, a unei hotărâri a colegiului de conducere a instanței sau a unor procese-verbale, fiind încălcate dispozițiile art. 53 alin. (1) și 52 alin. (1), partea a doua din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și ale art. 101 alin. (3) și (6) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Se mai arată că respingerea cererii de abținere formulate de unul din membrii completului de judecată și a celei de recuzare îndreptate împotriva aceluiași judecător a determinat pronunțarea unei decizii nelegale având în vedere că din compunerea completului de judecată a făcut parte un judecător aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1), pct. 13 C. proc. civ., imparțialitatea magistratului fiind afectată de calitatea de soție a unui avocat implicat în dispute cu pârâtul Direcția Națională Anticorupție.

Se susține că nu a avut loc o judecată efectivă, ci una formală, întrucât motivarea deciziei atacate este cvasi-identică cu cea a deciziei nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, care a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sumele stabilite cu titlu de despăgubiri pentru procesul penal în care a fost inculpată și condamnată în mod abuziv sunt identice, fiind astfel încălcate dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din CEDO. Se apreciază că maniera de motivare a hotărârii face imposibilă cenzurarea ei de către instanța de recurs, fiind încălcată obligația imperativă prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b), partea finală C. proc. civ., motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

În temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susține că, în mod nelegal, instanța de apel a respins pretențiile reclamantei legate de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul de imagine care a fost cauzat ca urmare a mediatizării cazului. Se arată că există raport de cauzalitate direct între acțiunea ilicită de trimitere în judecată de către procurorii DNA și prejudiciul de imagine cauzat reclamantei de mediatizarea procesului, prin decizia atacată fiind încălcate principiile fundamentale ale răspunderii civile, precum și valorile ocrotite de art. 71-73 C. civ.

Se susține că a fost redus drastic cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, ceea ce echivalează cu golirea de conținut a instituției răspunderii civile și a despăgubirilor materiale și morale datorate de autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii și se invocă decizii de speță privind criteriile de apreciere asupra cuantumului daunelor morale.

Se arată în memoriul de recurs că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, deși acestea erau obligatorii, conform art. 501 C. proc. civ.. Astfel, deși a precizat că, în baza criteriilor stabilite de jurisprudența CEDO referitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente, procesul penal nu s-a desfășurat într-un termen rezonabil, curtea de apel nu a procedat la un examen efectiv al circumstanțelor cauzei care să-i permită să ajungă la asemenea concluzie. Se susține că hotărârea nu respectă nici îndrumările instanței de recurs de a se analiza în mod efectiv depășirea termenului rezonabil de soluționare a procesului penal și nici exigențele motivării unei hotărâri judecătorești.

După expunerea situației de fapt și prezentarea cursului dosarului penal, recurentul arată că soluția de achitare nu s-a pronunțat ca urmare a unei erori judiciare, ci prin raportare la interpretarea că fapta săvârșită de inculpată nu are legătură cu atribuțiile de serviciu.

Referitor la acțiunea în pretenții pentru depășirea "termenului rezonabil" de soluționare a cauzei penale, se susține că cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, dat fiind faptul că este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală, procesul penal fiind guvernat de principiul operativității ce se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea acestora, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal și asigurarea calității în efectuarea activităților judiciare.

Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, se arată că aceasta trebuie analizată pentru fiecare cauză în parte, invocându-se jurisprudența CEDO care a trasat criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, respectiv complexitatea afacerii, miza afacerii pentru reclamant, comportamentul părților, comportamentul autorităților naționale, concluzionând că, prin raportare la cauzele soluționate de instanța de contencios european, în speță nu e vorba de o durată nerezonabilă întrucât autoritățile judiciare au soluționat cauza cu diligență, în limite de timp normale raportat la complexitatea cauzei.

Apreciază că în mod greșit, instanța de apel a reținut că durata procesului penal este de 3 ani și 10 luni având în vedere că procedura judiciară față de A. a durat 2 ani și 11 luni.

Se arată că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, durata de 2 ani și 11 luni a derulării procesului în faza urmăririi penale și cercetării judecătorești nu încalcă dreptul la un proces echitabil privind perioada nerezonabilă a duratei procedurii, reglementat de art. 6 din CEDO.

Sub un ultim aspect, se invocă faptul că motivele ce au stat la baza acordării daunelor materiale sunt contradictorii, despăgubirile fiind acordate pentru un prejudiciu rezultat din inculparea reclamantei și nu din depășirea termenului rezonabil al procesului penal.

Într-o primă critică se arată că instanța de apel a apreciat termenul de 3 ani și 11 luni ca fiind unul nerezonabil, fără a detalia aspectele factuale ce ar putea conduce la o asemenea concluzie.

Se susține că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca temei al răspunderii statului dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C. civ., în raport de faptul că reclamanta a fost achitată în procesul penal și se arată că Statul Român răspunde patrimonial doar în cazul în care s-a constatat o eroare judiciară, în temeiul art. 504 din vechiul C. proc. pen., actual art. 538 C. proc. civ..penală, norma specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale acordate persoanelor care au suferit din cauza unor erori judiciare și art. 52 alin. (3) din Constituție.

Învederează că, potrivit principiului generalia specialibus derogant, nu pot fi aplicate dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale și face referire la decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora reglementarea legală care stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504, actual art. 538 C. proc. civ..penală.

Arată că nu poate fi invocată eroarea judiciară reglementată de art. 504-506 C. proc. civ..penală, dat fiind faptul că reclamanta a fost achitată la sfârșitul procesului penal, și nici dispozițiile art. 998-999 C. civ., deoarece statul răspunde în condițiile legii, or, legea incidență în procesele penale este C. proc. pen.. Apreciază că nu există eroare judiciară nici din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât erorile judiciare în sensul Convenției se nasc din constatarea unei violări a acesteia care se întemeiază pe o apreciere greșit făcută, în fapt sau în drept, de judecătorul național, ceea ce nu se regăsește în speță.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit norma generală în condițiile în care nu a fost săvârșită o faptă ilicită întrucât cercetarea penală și trimiterea în judecată s-au circumscris unui cadru legal, nefiind vorba de o încălcare a normelor de procedură sau abuz contra intereselor reclamantei. S-a reafirmat că statul nu răspunde patrimonial decât pentru erori judiciare săvârșite în procesele penale, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Normele generale ale răspunderii civile delictuale au fost aplicate greșit și cu privire la aprecierea duratei îndelungate a procesului penal, deși s-a statuat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile normei speciale de reparare a erorilor judiciare, prevăzute de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Se susține nelegalitatea deciziei atacate având în vedere că instanța de apel a interpretat eronat noțiunea de termen rezonabil, prevăzută de art. 6 alin. (1) din CEDO. Astfel, nu a fost realizată o analiză minuțioasă a tuturor termenelor de judecată acordate în dosarul penal indicat, a motivelor de amânare, a complexității cauzei, al comportamentului justițiabilei A. și al autorităților competente. Se invocă principiul operativității ce se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea acestora, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal și asigurarea calității în efectuarea activităților judiciare și se susține că cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, dat fiind faptul că este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală.

Se face referire la jurisprudența CEDO care a trasat criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, respectiv complexitatea afacerii, miza afacerii pentru reclamant, comportamentul părților, comportamentul autorităților naționale, și se concluzionează că acțiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condițiilor menționate anterior privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Se susține că instanța de judecată trebuie să expună considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părții de cea a autorităților și ținând cont de gradul de complexitate al cauzei. Se învederează faptul că faza judecății s-a derulat în perioada 24.11.2011-27.03.2014, pe parcursul a 2 ani și 4 luni.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen la 12 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților

Recurenta reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâți.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei și admiterea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și răspuns la întâmpinarea reclamantei.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Într-o primă critică formulată, se invocă nelegala schimbare a compunerii completului, susținând recurenta că nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii.

Critica, ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 2 C. proc. civ., este neîntemeiată. În acest sens se reține că alcătuirea completului de judecată s-a definitivat după ce, în ceea ce privește completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, compus din doamnele judecător B. și C., s-a constatat că doamnei judecător B. i s-a admis în ciclul procesual anterior o cerere de abținere, iar cererea de abținere a doamnei judecător C. a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 13.02.2019. Ca atare, completul s-a întregit cu judecătorul aflat pe lista de permanență, potrivit procesului-verbal întocmit la data de 13.02.2019.

Această situație a fost cunoscută de reclamantă la termenul de judecată din data de 18.02.2019, când a formulat o cerere de recuzare a întregului complet, pe motivul incompatibilității și pentru respingerea de către complet a cererii de probațiune, recuzarea fiind respinsă la data de 20.02.2019. Pentru termenul din 15.04.2019, doamna judecător D., aflată în concediu de odihnă a fost înlocuită cu doamna judecător E., cauza fiind amânată pentru continuitatea completului la data de 20.05.2019, 3.06.2019 și 16.09.2019, când în aceiași compunere au avut loc dezbaterile asupra apelurilor.

Prin urmare, se constată că modificările aduse componenței completului în apel, inclusiv cu privire la cel care a soluționat, la termenul din 18.02.2019, cererea reclamantei de respingere a probatoriului solicitat, au fost făcute cu respectarea dispozițiilor legii și a regulamentului de organizare și funcționare a instanțelor, fiind depuse la dosar dovezi cu privire la existența împrejurărilor obiective care le-au determinat.

În baza art. 488 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, recurenta critică încheierea din data de 20.02.2019 prin care a fost respinsă cererea de recuzare, considerând că la judecata cauzei au participat judecători incompatibili, dată fiind activitatea legată de Ministerul Public desfășurată în calitate de avocat de către soțul doamnei judecător C..

Sub acest aspect, instanța de recurs apreciază că în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare, în condițiile în care s-a reținut că, în lipsa unor elemente concrete, notorietatea activității profesionale a soțului doamnei judecător nu poate fi considerată de natură a afecta aparența de imparțialitate obiectivă ce operează în favoarea instanței.

Recurenta a susținut că hotărârea este nemotivată, fiind preluate tale quale considerentele deciziei pronunțate în apel în ciclul procesual anterior, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs este nefondat în condițiile în care ceea ce critică recurenta este, în fapt, menținerea soluției din ciclul procesual anterior sub aspectul cuantificării prejudiciului, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii. Dimpotrivă, limitarea despăgubirilor la nivelul maxim al celor acordate în ciclul procesual anterior este justificată și de împrejurarea că rejudecarea apelului s-a făcut în urma casării cu trimitere a cauzei după admiterea recursurilor pârâților, nu și al reclamantei, motiv pentru care, potrivit principiului non reformatio in peius, acestora nu li se putea agrava situația în rejudecare.

Din această perspectivă nu pot fi analizate nici criticile recurentei formulate pe fondul cauzei referitoare la respingerea pretențiilor legate de defalcarea prejudiciului în raport de impactul pe care l-a avut fapta ilicită imputată pârâților în fiecare plan al vieții sale socio umane, între care și prejudiciul de imagine urmare a mediatizării cazului, precum și de diminuarea drastică a cuantumului despăgubirilor. În condițiile în care, în primul ciclu procesual, recursul reclamantei, care conținea aceleași critici, a fost constatat nul, reluarea acestora în următorul ciclu procesual apare ca fiind inadmisibilă întrucât limitele devoluției în apel au intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel se critică în principal, în ambele recursuri, faptul că instanța de apel nu a analizat, în mod efectiv, criteriile create de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin prisma cărora se apreciază durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare.

În plus, recurentul Ministerul Public reproșează instanței de apel o motivare contradictorie sub aspectul despăgubirilor materiale care ar fi fost rezultate din actul inculpării și nu al depășirii duratei rezonabile, iar recurentul Statul Român reiterează excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun în condițiile în care nu a fost constatată, în procedura penală, o eroare judiciară sau un caz de privare nelegală de libertate potrivit dispozițiilor art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Înalta Curte apreciază că analiza acestor critici trebuie să pornească de la dezlegările instanței de recurs în ciclul procesual anterior.

Astfel, prin decizia nr. 646 din 26 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursurile pârâților, a statuat asupra condițiilor în care se aplică dispozițiile dreptului comun și care sunt obligațiile instanței de rejudecare.

Înalta Curte a constatat ca fiind legală aprecierea de principiu a instanței de apel - care a confirmat hotărârea primei instanțe - privind posibilitatea angajării răspunderii Statului pe temeiul dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale chiar în absența unei erori judiciare pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat prin soluționarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale (CEDO), de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Instanța de recurs a mai constatat că, din considerentele expuse în decizia instanței de apel, nu rezultă cu certitudine acordarea de despăgubiri reclamantei în considerarea unei durate excesive a procesului penal, temei pentru care acțiunea a fost socotită drept admisibilă.

În același timp, lipsesc în totalitate considerentele pentru care instanța de apel a ajuns la concluzia nerespectării duratei rezonabile de soluționare a procesului penal, prin prisma criteriilor pentru stabilirea desfășurării procesului penal într-un termen rezonabil, desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, simplul calcul al duratei procesului penal nefiind suficient pentru reținerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil.

Mai mult, a fost reparat un prejudiciu constatat a fi cauzat prin procedura finalizată în primă instanță cu condamnarea cu privare de libertate a reclamantei, față de soluția definitivă de achitare, în condițiile în care, pe de o parte, acțiunea a fost considerată admisibilă din perspectiva duratei excesive a procesului penal, iar, pe de altă parte, instanțele de fond din cauză au exclus incidența normei procesual penale în considerarea principiului disponibilității și a neîntrunirii ipotezelor legale.

Instanța de recurs a mai apreciat prin decizia menționată că cele expuse anterior au relevanță și în privința modului în care instanța de apel a analizat întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii statului și a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităților penale de a aduce la cunoștința publică finalizarea procedurii judiciare, în speță, soluția de achitare a reclamantei. Despăgubirile acordate au fost justificate prin menținerea, după achitare, a prejudiciului moral cauzat prin soluția inițială de condamnare, ceea ce înseamnă că aprecierea asupra prejudiciului suferit prin conduita autorităților, reținută a fi fost una de pasivitate, a depins, de fapt, de reținerea în prealabil a existenței unui prejudiciu suferit prin însăși soluția de condamnare a reclamantei în primă instanță.

Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor expuse, instanța de recurs din ciclul procesual anterior a statuat în mod definitiv că dreptul comun este aplicabil exclusiv petitului referitor la despăgubirile solicitate pentru durata nerezonabilă a procesului și că instanța de apel nu a analizat criteriile dezvoltate în această materie de jurisprudența CEDO. De asemenea, prin aceleași considerente, s-a reținut că instanța de apel s-a contrazis atunci când a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin cercetarea penală, trimiterea în judecată și condamnarea în primă instanță a reclamantei deși fusese exclusă incidența normei procesual penale referitoare la producerea unei erori judiciare în considerarea principiului disponibilității și a neîntrunirii ipotezelor legale. Acest raționament a fost considerat relevant și în privința despăgubirilor acordate pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităților penale de a aduce la cunoștința publică finalizarea procedurii judiciare prin achitarea reclamantei.

În baza acestor dezlegări, în rejudecare, instanța de apel a reținut că durata procedurii judiciare în ceea ce o privește pe reclamantă a fost de 3 ani și 11 luni, interval care e unul excesiv. A apreciat că nici complexitatea cauzei și nici comportamentul reclamantei nu explică durata procedurii privită în ansamblul său care nu corespunde cerinței termenului rezonabil în sensul art. 6 paragraf 1 CEDO, răspunderea pentru această încălcare revenind statului în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspunderea sa fiind angajată pe temei obiectiv, independent de orice culpă. În legătură cu prejudiciul de imagine a considerat că pentru capătul de cerere privind daunele morale solicitate de reclamantă urmare a mediatizării procesului penal, statul nu poate fi ținut răspunzător, răspunderea în astfel de situații revenindu-i eventual ziaristului, în calitate de autor al articolului, ori societății comerciale deținătoare a publicației. Referitor la daunele materiale, a reținut că suma acordată de 9437,04 RON reprezintă diferența dintre salariul de inspector școlar general și cel de profesor, aferentă perioadei decembrie 2011 - data demisiei din funcția de inspector școlar și respectiv august 2012 - data când expira detașarea sa în această funcție, considerând că, în lipsa inculpării intervenită la data de 24.11.2011, reclamanta nu ar fi demisionat. În speța pendinte, aceste daune materiale rezultate din diferența dintre salariul de inspector șef și cel de profesor reprezintă un bun în înțelesul art. 1 din protocolul 1 CEDO, fiind o creanță cu o baza suficientă în dreptul intern, salariul de inspector general fiind dobândit datorită calităților profesionale ale reclamantei, iar pierderea acestuia datorându-se numai "inițierii și menținerii unei perioade nerezonabile a procedurilor penale".

Înalta Curte constată că, soluționând cauza prin prisma acestor considerente, instanța de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., și nu a analizat în mod concret criteriile de evaluare a duratei excesive a procedurii judiciare enunțate în respectiva decizie, rezumându-se a invoca durata procedurii, al cărui mod de calcul a fost contestat, de altfel, de către pârâte, fără a verifica numărul de termene acordate, conduita părților și a autorității judiciare la aceste termene și în mod concret gradul de complexitate a cauzei, anvergura probatoriului administrat, motivele de amânare a cauzei, pentru a statua asupra celor imputabile exclusiv autorităților judiciare.

Sub acest aspect critica comună a pârâtelor este fondată, instanța de apel având obligația de a se raporta efectiv la datele dosarului penal atunci când verifică dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este întemeiată și critica formulată de Ministerul Public referitoare la soluționarea petitului referitor la stabilirea despăgubirilor materiale în condițiile în care acestea au fost acordate și din considerente ce țin de acțiunea de inculpare a reclamantei și nu doar de durata procedurii judiciare. În acest sens se constată că instanța de apel a apreciat că, în lipsa inculpării intervenite la data de 24.11.2011, reclamanta nu ar fi demisionat, pierderea salariului de inspector datorându-se și inițierii, nu doar menținerii unei perioade nerezonabile a procedurilor penale. Or, dezlegarea instanței de recurs din ciclul procesual anterior împiedica instanța de rejudecare să aprecieze cu privire la alte pretenții întemeiate pe dispozițiile dreptului comun cu excepția celor referitoare la durata nerezonabilă a procedurii judiciare, fiind excluse din această sferă pretențiile care ar izvorî dintr-o eventuală eroare judiciară, cum ar fi inculparea reclamantei. Ca atare, o statuare care se referă și la vinovăția autorităților în inițierea procedurii penale prin inculparea reclamantei, ce aparține sferei erorii judiciare încalcă limitele rejudecării dispuse de instanța de control judiciar.

Prin urmare, în măsura în care instanța de apel a acordat despăgubiri materiale în baza dispozițiilor dreptului comun și pentru inițierea procedurii penale care ar fi determinat demisia reclamantei, este întemeiată și susținerea recurentului Statul român cu privire la inadmisibilitatea fundamentării acestui tip de pretenții pe normele dreptului comun, în condițiile în care, în primul ciclu procesual, acest motiv de nelegalitate a fost analizat de instanța de recurs care a statuat că sunt admisibile, potrivit dreptului comun, doar cererile de despăgubire pentru durata nerezonabilă a procesului, nu și celelalte pretenții, ce excedează cadrului procesual întrucât își au temeiul în constatarea existenței unei erori judiciare, normă procesual penală neincidentă în cauză.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâți în baza art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată în baza art. 497 C. proc. civ. și va trimite cauza spre o nouă rejudecare a apelurilor în limita dezlegărilor din decizia de casare precedentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 552 A din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2021.