ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2018

Prin sentința civilă nr. 158 din 7.06.2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, și în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 215.921,44 RON daune materiale și 100.000 RON daune morale, pretenții reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul generat prin inițierea față de aceasta a procedurii judiciare finalizate prin Decizia nr. 1043 din 27.03.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosar nr. x/83/2011, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8.185 RON; au fost respinse celelalte pretenții formulate de reclamantă.

Prin Decizia nr. 118 din 23.02.2017, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței menționate; a admis apelurile declarate de pârâții Statul Român și Direcția Națională Anticorupție împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul reducerii cuantumului materiale de la 215.921,44 RON la 9.437,04 RON, al daunelor morale de la 100.000 RON la 10.000 RON, precum și al cheltuielilor de judecată de la 8.825 RON la 2.232 RON.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanta A. și pârâții Statul Român și Ministerul Public, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a susținut încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză, respectiv cele ale art. 1384, art. 1385, art. 1386, art. 1388, art. 1391, art. 252 și art. 253 C. civ., precum și cele ale art. 11, 20 și 52 din Constituția României, art. 5 și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Privitor la cuantumul daunelor morale solicitate, prin diminuarea lor de la suma de 100.000 RON la suma de 10.000 RON, a fost încălcat în principal principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 alin. (1) C. civ., principiu a cărui aplicare presupune ca despăgubirea să înlăture toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat.

Or, astfel cum rezultă din acțiunea introductivă de instanță și din probele administrate, fapta inculpării nelegale și a trimiterii în judecată a reclamantei de o manieră abuzivă, fără suport legal și faptic, precum și condamnarea acesteia în primă instanță la o pedeapsă privativă de libertate de 1 an și 10 luni închisoare, urmată de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din vechiul C. proc. pen. (fapta nu există), confirmată în cele din urmă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe parcursul unor proceduri judiciare care s-au întins în timp, începând cu data de 28 octombrie 2009, data sesizării din oficiu a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - S.T. Oradea - Biroul Teritorial Satu Mare și data de 27 martie 2004, data pronunțării deciziei penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, i-a cauzat reclamantei prejudicii care s-au localizat pe mai multe planuri, respectiv:

- în planul dreptului la un proces echitabil și rezonabil ca durată de soluționare în timp, consfințit de prevederile art. 4 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- în planul activității profesionale;

- în planul activității politice;

- în plan personal și al vieții de familie;

- în plan social, al raporturilor cu membrii societății și ca urmare a impactului mediatic al procesului.

Reclamanta a defalcat prejudiciul în raport de impactul pe care l-a avut fapta ilicită în fiecare plan al vieții sale socio-umane, astfel încât exista obligația din partea primei instanțe și a instanței de apel de a stabili despăgubirile aferente reparării fiecărui prejudiciu suferit ca urmare a lezării prin fapta ilicită intenționată a fiecăreia dintre valorile nepatrimoniale anterior menționate.

Or, atât Tribunalul Satu Mare, cât și Curtea de Apel Oradea, prin hotărârile pe care le-au pronunțat, au stabilit, statuând în echitate, prejudiciul moral exclusiv ca urmare a încălcării dreptului la un proces echitabil și cu o durată rezonabilă în timp, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința despăgubirilor datorate pentru prejudiciile localizate și dovedite prin probele de la dosarul cauzei în planul activității profesionale, în planul activității politice, în planul vieții private și a celei de familie, precum și în plan social, al raporturilor cu membrii societății și ca urmare a impactului mediatic al procesului, ambele instanțe le-au ignorat, cu toate că reclamanta a cerut acordarea lor în mod expres, atât prin acțiunea formulată, cât și prin apelul declarat.

Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel ca urmare a admiterii celor două apeluri, printr-o suma globală de 10.000 de RON, este mult prea mic și nu acoperă prejudiciul/prejudiciile suferite și golește de conținut instituția răspunderii civile delictuale, în partea referitoare la despăgubire care trebuie să asigure repararea integrală a prejudiciului. Despăgubirea nu trebuie să fie formală, ea trebuie să fie egală în cuantum cu prejudiciul suferit ca urmare a vătămării valorilor nepatrimoniale menționate. Or, suma de 10.000 de RON, echivalentul a 2.200 de euro, nu acoperă daunele pe care reclamanta le-a suferit ca urmare a inculpării în procesul penal.

Privitor la cuantumul daunelor materiale, prin admiterea celor două apeluri, instanța de apel a înlăturat din cadrul daunelor materiale sumele de bani pe care reclamanta trebuia să le încaseze ca urmare a implicării, în calitate de coordonator de proiect, în programul "Pașaport pentru catedră", în baza contractului de muncă cu timp parțial nr. x din 02.12.2010. Acest program, de la conducerea căruia reclamanta a demisionat, ca urmare a demisiei anterioare din funcția de inspector școlar general, în ipoteza derulării sale integrale i-ar fi adus un venit de 174.524 RON, la care se adăuga, urmare a neîncasării acestei sume, o dobândă legală de 32.050,40 RON.

În urma admiterii apelurilor, suma de 174.524 RON, care reprezenta prejudiciul efectiv suferit ca urmare a demisiei de onoare de la coordonarea programului, respectiv 16 decembrie 2011, precum și dobânda aferentă acestei sume, în cuantum de 32.050,40 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, au fost înlăturate, cu o motivare străină de cauză. Demisia reclamantei din calitatea de coordonator al .proiectului denumit "Pașaport pentru catedră" a fost impusă pentru aceleași motive ca demisia din funcția de inspector școlar general al Inspectoratului Școlar al județului Satu Mare, adică din considerente de demnitate și onoare. Raportat la obiectul proiectului, calitatea de acuzat într-o afacere judiciară penală de corupție - pentru cea mai gravă dintre infracțiunile de acest gen din C. pen. - nu era compatibilă cu executarea în continuare a contractului, rezilierea unilaterală a acestuia fiind urmare a demisiei din funcția de inspector școlar general.

Din punct de vedere juridic, s-a negat în mod nelegal raportul de cauzalitate între fapta de inculpare și trimitere abuzivă în judecată și prejudiciul cauzat, constând în venitul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de muncă prin neîncasarea sumei de bani la care reclamanta era îndreptățită în baza acestuia.

În ceea ce privește respingerea apelului reclamantei, prin acțiunea introductivă s-au cerut daune morale în sumă de 1.600.000 RON, arătându-se din ce se compune această despăgubire. Judecătorii cauzei nu s-au pronunțat și nu au motivat modul de stabilire și de cuantificare a prejudiciului ori l-au motivat greșit.

Acordarea unei șaisprezecimi din totalul daunelor morale pretinse este o soluție formală, lipsită de consistență și justețe, mult inechitabilă față de prejudiciul suferit și, în egală măsură, lipsită de echivalența necesară între prejudiciu și reparația necesară.

Cu toate că instanțele au ajuns la concluzia corectă a încălcării dreptului de a beneficia de un proces rezonabil ca durată prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului la demnitate și respectarea vieții private prevăzut de art. 11 C. proc. pen. și a dreptului la demnitate, onoare și reputație prevăzut de art. 72 C. civ., au omis să se pronunțe asupra întinderii prejudiciului cauzat prin încălcarea valorilor indicate în textele convenționale și legale amintite, precum și asupra despăgubirii aferente. Nu rezultă din cuprinsul hotărârilor atacate care este cuantumul sumei de bani stabilite cu titlu de despăgubire pentru încălcarea de către autoritatea judecătorească, inclusiv de către organele de urmărire penală (care nu fac parte din această autoritate, fiind subordonate puterii executive - Ministerul Public), a valorilor recunoscute și protejate.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-au susținut următoarele:

- Ambele instanțe de fond din cauză, prevalându-se de aplicarea principiului disponibilității, au apreciat în mod nelegal ca fiind admisibilă acțiunea reclamantei, prin aplicarea dispozițiilor dreptului comun ale răspunderii civile delictuale, respectiv ale art. 1349, art. 1357, art. 1373 din C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care nu sunt incidente, deoarece statul poate răspunde pentru erorile judiciare numai pe temeiul art. 538-539 C. proc. pen. (art. 504-505 din vechiul C. proc. pen.) prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Astfel, a fost încălcat principiul de drept care rezolvă concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale specialia generalibus derogant, respectiv a dat eficiență normelor generale de răspundere civilă delictuală, deși normele speciale sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibile de extrapolare.

În cauză, fără a se suprima dreptul de acces la justiție al reclamantei, trebuia să se dea prevalență adagiului generalia specialibus non derogant și să se aprecieze, în situația în care s-au solicitat daune morale și materiale pentru erori judiciare, respectiv o evaluare a duratei rezonabile a procesului penal, că sunt aplicabile numai dispozițiile speciale prevăzute de art. 538 - 539 C. proc. pen.

Aplicarea normei de drept speciale suprimă practic acțiunea civilă pe dreptul comun, fără a elimina accesul la justiție, deoarece perfecționează sistemul reparator, iar persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii sunt ținute să îndeplinească anumite termene și condiții stabilite expres de legiuitor.

O asemenea limitare privind exercitarea dreptului la acțiune numai în raport de normele de drept special nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit din 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea raportării la anumite condiții și termene prevăzute expres de lege. Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiție presupune în mod necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Recurentul a reiterat jurisprudența instanței supreme prin care s-a statuat în mod constant că dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, această răspundere putând fi angajată doar pe temeiul art. 504 din vechiul C. proc. pen. (art. 538 din noul C. proc. pen.) raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României. Răspunderea statului este o răspundere directă de apartenența dreptului public, limitată, însă, la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

S-a făcut, de asemenea, referire la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (...). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de C. proc. pen."

În același sens, în doctrină s-a apreciat că fundamentul dreptului pretins (causa debendi) într-o acțiune derivând dintr-o eroare judiciară rezidă în dispozițiile de drept strict cuprinse în art. 504-507 C. proc. pen. complinite cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților.

Prin urmare, statul nu poate avea calitatea de pârât în legătură cu încălcări nevizate de dispozițiile art. 538-541 din C. proc. pen.

Recurentul a arătat că nu există eroare judiciară nici din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că "erori judiciare" în sensul Convenției se nasc din constatarea unei violări a Convenției, care se întemeiază pe o apreciere greșită făcută, în fapt ori în drept, de judecătorul național. Or, în cazul de față procesul penal s-a finalizat cu o soluție de achitare. În cauza Duiaurons contra Franței (Hotărârea Curții din 21 martie 2000), Curtea Europeană a amintit că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept efectiv decât în cazul în care susținerile părților sunt cu adevărat "ascultate", adică "examinate cum se cuvine de instanța sesizată".

Mai mult, în cauză, prin cercetarea penală a reclamantei și ulterior prin trimiterea sa în judecată, nu a fost săvârșită o faptă ilicită, de asemenea, prin modalitatea de cercetare a cauzei în care a fost implicat reclamanta nu s-au săvârșit abuzuri sau neglijențe. Cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantei nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală, nefiind sesizate sau invocate încălcări ale acestor norme sau un abuz în serviciu contra intereselor reclamantei.

Astfel, reclamanta a beneficiat de prezumția de nevinovăție pe tot parcursul desfășurării procesului penal, nefiind constatată atingerea unui drept subiectiv al acesteia sau vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că cercetarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a reclamantei s-au realizat cu îndeplinirea unor prevederi legale.

De asemenea, faptul că, în final, reclamanta a fost achitată nu este de natură să conducă la concluzia că trimiterea sa în judecată a fost efectuată cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăție sau din culpă și că această faptă are un caracter ilicit sau că poate fi imputată într-un fel sau altul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, nu trebuie minimalizat faptul că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea unor infracțiuni de corupție, respectiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale a României, fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață.

Corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății.

Or, din probatoriul administrat în această cauză procurorul a apreciat că existau indicii temeinice care conturau bănuiala rezonabilă în sensul art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la faptul că inculpata a săvârșit infracțiunea reținută în sarcina sa prin actul de inculpare.

Prin urmare, infracțiunea pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată, prin natura ei, conduceau la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, prin amploarea socială a fenomenului de corupție și prin impactul asupra întregii colectivități.

În atare situație, în condițiile în care nu s-a dovedit existența unei erori judiciare, astfel cum este reglementată de dispozițiile normei speciale, instanța de fond nu poate recurge la aplicarea normei generale în această materie și să stabilească existența unor prejudicii care nu au legătură de cauzalitate cu faptul presupus ilicit.

- În cauză, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, privind perioada nerezonabilă a duratei procedurii astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul ca procesul să se desfășoare într-un "termen rezonabil" intră între elementele noțiunii de "proces echitabil" consacrate de articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul operativității (al celerității, rapidității) în procesul penal nu beneficiază de o reglementare expresă în legislație, însă derivă din conținutul art. 1 alin. (1) C. proc. pen.: constatarea la timp a faptelor care constituie infracțiuni. Acest principiu se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea probelor, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal și asigurarea calității în efectuarea activităților judiciare.

Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală.

De asemenea, instanța de fond și apel, deși au statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., în mod eronat, au aplicat dispozițiile normei generale a răspunderii civile delictuale cu privire la aprecierea duratei îndelungate a procesului penal, în condițiile în care potrivit practicii constante a instanței supreme o astfel de acțiune nu este admisibilă.

Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, aceasta nu se realizează in abstracto, ci trebuie analizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (cauza Baitenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008; cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, apreciere care trebuie să ia în calcul menținerea unui just echilibru între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992; cauza C. pen. și alții contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

Criteriile de apreciere sunt complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces, precum și comportamentul autorităților statale competente, în special al autorităților judecătorești, miza pe care o prezintă respectiva cauză pentru reclamantă (a se vedea, printre multe altele, Pelissier și Sassi împotriva Franței [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-11).

Complexitatea cauzei poate fi generată de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată (rezultând din numărul și natura particulară a infracțiunii de care era acuzată reclamanta, disimularea actelor delictuale săvârșite de acuzată și legăturile dintre acesteia, caracterul de interes național al faptelor avute în vedere, numărul mare de inculpați și martori, necesitatea recurgerii la expertize de specialitate), de complexitatea problemelor juridice care trebuie soluționate în cauză, complexitatea procedurii (multitudine de incidente procedurale, cauzele cu pluralitate de părți, cauzele în care este necesară audierea unui număr mare de martori, unii fiind greu de localizat ori schimbându-și des reședința).

Miza afacerii pentru reclamant semnifică acel criteriu aplicabil unor ipoteze care necesită diligență specială din partea autorităților. În materie penală este vorba despre cauzele ce implică persoane acuzate deținute ori despre cazurile ce implică violențe ale poliției ori abuz al agenților statali.

Comportamentul părților poate contribui în mod covârșitor la prelungirea duratei procedurii, prin: sesizarea unei instanțe necompetente, formularea unor cereri de amânare sau de prelungire a termenelor, schimbările repetate ale apărătorilor sau numărul ridicat al acestora, lipsa de la audieri sau dispariția unei persoane acuzate, neîndeplinirea unor obligații procedurale, exercitarea a numeroase căi de atac. Ori de câte ori se constată că părțile nu au dat dovadă de o diligență normală în cadrul procesului național, acest lucru reprezintă un element obiectiv, în favoarea statului-parte la Convenție.

Comportamentul autorităților naționale reprezintă un criteriu extrem de important. Autoritățile judiciare naționale sunt considerate de Curte, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a dispozițiilor Convenției în dreptul intern. În acest sens, sunt considerate ca nejustificate în prelungirea duratei de soluționare a cauzelor, împrejurări precum: aglomerarea instanțelor naționale, erorile procedurale ale magistraților care au judecat cauza, durata neobișnuit de lungă a urmăririi penale, întârzierea judecătorului în audierea martorilor și dispunerea efectuării unei expertize, omisiunea disjungerii cauzelor penale atunci când acest lucru era absolut necesar pentru buna administrare a justiției, lipsa de reacție a judecătorului față de neefectuarea expertizei dispuse pentru un termen îndelungat, întârzierea în redactarea hotărârilor pronunțate, existența unor perioade lungi de stagnare ori inactivitate.

Utilitatea criteriilor propuse de către Curtea Europeană își găsește relevanță nu doar în procesul de stabilire a rezonabilității termenului de soluționare a cauzei, ci și în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii.

Din acest punct de vedere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudența sa că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [a se vedea hotărârile din 29 martie 2006, pronunțate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei și Musci împotriva Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluționarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres și cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluționare a cauzelor.

Referitor la durata procedurilor, recurentul a făcut referire la câteva hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele Konig contra Germaniei, Lukenda contra Sloveniei și Schumacher contra Luxemburg.

În cuprinsul acestor hotărâri, pe lângă criteriile anterior menționate, Curtea a reamintit că articolul 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de convenție. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință o cale de atac internă care să permită examinarea conținutului unei " plângeri credibile " întemeiate pe convenție și care oferă măsurile de reparație corespunzătoare. Din perspectiva eficienței, toate căile de atac oferite de dreptul intern pot răspunde cerințelor articolului 13, chiar dacă niciuna nu corespunde în întregime cerințelor acestuia.

De asemenea, recurentul a arătat că în jurisprudența Curții Europene pot fi identificate numeroase hotărâri prin care s-a constatat că termenul de desfășurare a procedurilor penale a fost rezonabil, contrar aserțiunilor reclamanților.

Cu titlu exemplificativ, s-au menționat: cauza Wejrup contra Olandei, hotărâre din 7.03.2002 (nu s-a depășit durata rezonabilă a procedurii, deși urmărirea penală a durat peste 7 ani și 10 luni a procedurii penale, deoarece faza de judecată a fost foarte rapidă atât în fața primei instanțe, cât și a celei de apel, în condițiile complexității cauzei); cauza Bucur și Toma împotriva României, hotărâre din 08.01.2013 (nu este o durată excesivă a procedurii reclamantul, în condițiile în care a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurilor la 6 ani); cauza Borcea contra României, hotărâre din 22.09.2015 (durata procedurii de 6 ani și 3 luni nu a fost lipsită de caracter rezonabil, față de complexitatea deosebită a cauzei și de faptul că autoritățile au desfășurat ancheta cu diligență, neputând fi identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii); cauza Năstase contra României, hotărâre din 11.12.2014 (durata procedurii în ansamblu de 6 ani și 4 luni nu a fost nejustificată, față de complexitatea deosebită a cauzei și de faptul că nu se observă vreo perioadă de inactivitate, autoritățile acționând cu diligență).

În raport de această jurisprudență, inclusiv în cea formată în cauzele împotriva României soluționate de Curte după decembrie 2014, recurentul a susținut că o durată redusă în fața instanțelor din România presupune, relativ la cauzele complexe, ca în faza de urmărire penală să se fi efectuat, în conformitate cu legea, toate probele necesare, cu respectarea drepturilor procesuale, cu un rechizitoriu bine elaborat în care faptele să fie riguros descrise, cu trimitere la probele care justifică tragerea la răspundere penală și înlăturarea apărărilor formulate tendențios de inculpați.

Recurentul a mai susținut că din argumentele expuse rezultă că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de o durată nerezonabilă a procesului penal, deoarece autoritățile judiciare au desfășurat ancheta cu diligență, iar judecata în fond s-a realizat în 7 luni de zile, iar apelul și recursul s-a desfășurat în limite normale cu respectarea drepturilor și obligațiilor procesuale ale părților, nefiind identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii.

În susținerea acestei alegații, s-a avut în vedere o analiză corectă a litigiului penal datorat complexității cauzei, astfel încât cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a duratei procedurii penale nu este întemeiată.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-au susținut următoarele:

- Instanța de apel a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanta nu a invocat dispozițiile art. 538 și următoarele C. proc. pen. pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, iar în prezenta cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale.

- A fost respinsă în mod greșit excepția tardivității acțiunii, întrucât acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că hotărârea penală de achitare a fost pronunțată la data de 27 martie 2014, iar acțiunea de față a fost promovată la data de 26 martie 2015.

- În Decizia recurată, există neconcordanțe în ceea ce privește daunele materiale acordate, pentru o diferență 90.000 RON, în sensul că în considerente se menționează că prejudiciul încercat de reclamantă pentru diferența dintre salariul aferent funcției de inspector școlar general și cea de profesor este de 9.437,04 RON, în timp ce în dispozitiv cuantumul acordat este de 99.347,04 RON.

Recurentul a solicitat și reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 10.11.2017, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, iar în aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestora.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a reținut excepția nulității recursului formulat de reclamanta A.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, văzând și dispozițiile adoptate de completul de filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune analiza prioritară a recursurile declarate admisibile în principiu, întrucât, în aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixarea termenului de judecată în ședință publică este prevăzută doar dacă recursul este admis în principiu.

În condițiile în care doar o parte dintre recursurile formulate s-a aflat în această situație, completul de filtru a făcut aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ. doar în cazul acestora.

În cazul celui de-al treilea recurs, a constatat că nu este posibilă pronunțarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării - o încheiere de admitere în principiu, dar și o decizie de respingere a recursului care nu întrunește cerințele de admisibilitate -, dar nu este posibilă nici soluționarea acestuia în ședință publică, în alte condiții decât cele expres prevăzute de art. 493 alin. (7). Din acest motiv, a reținut excepția nulității, urmând ca pronunțarea asupra recursului, în sensul constatării nulității sale, precum și motivarea acestei soluții, să se regăsească în aceeași decizie prin care Înalta Curte se va pronunța asupra recursurilor admise în principiu.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, se constată următoarele:

Criticile recurentului au vizat, în primul rând, soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, soluție consemnată în dispozitivul deciziei recurate.

În esență, recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condițiile art. 538 - 542 C. proc. pen. (art. 504 - 505 în codul anterior), nu și pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., dispoziții invocate în acțiunea introductivă și în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantei despăgubiri materiale și morale.

Recurentul a susținut că această constatare este valabilă și pentru aprecierea duratei de desfășurare a procesului penal.

În al doilea rând, prin motivele de recurs s-a criticat concluzia instanței de apel privind durata nerezonabilă a procesului penal ca nefiind adecvată criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea cărora ar fi trebuit să se constate că judecata în fond s-a realizat în 7 luni de zile, cu respectarea drepturilor și obligațiilor procesuale ale părților, nefiind identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii.

Criticile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În considerentele ce succed vor fi analizate ambele motive de recurs, astfel cum au fost structurate anterior.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond din cauză au dat eficiență principiului disponibilității și au analizat pretențiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din Noul C. civ.

În ambele hotărâri pronunțate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538- 539 C. proc. pen. (art. 504 - 505 în codul anterior), deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale. Hotărârea definitivă de achitare a reclamantei nu a intervenit în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, ci chiar în apel, după pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare. De asemenea, împotriva reclamantei nu s-a luat nicio măsură privativă de libertate pe durata procedurilor penale.

Instanțele de fond au considerat că răspunderea patrimonială a Statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție și se impune pe un temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa.

S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului, cu excepția vinovăției, pentru prejudiciul decurgând din nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale, precum și din conduita pasivă a autorităților penale de a aduce la cunoștința publică finalizarea procedurii judiciare, în speță, soluția de achitare a reclamantei.

În ceea ce privește termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, Înalta Curte constată ca fiind legală aprecierea de principiu a instanței de apel - care a confirmat hotărârea primei instanțe - privind posibilitatea angajării răspunderii Statului pe temeiul dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat prin soluționarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale (CEDO), de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenției, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale.

Potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

În corelație cu dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunțată în cauza Kudla contra Poloniei - la care s-a făcut, în mod corect, referire prin Decizia de apel din prezenta cauză - ca instituind o obligație în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligației impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cât privește remediul în sine, acesta variază în funcție de natura plângerii privind încălcarea dreptului și trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curții pronunțată la data de 16.01.2018 în cauza Ciocodeică contra României, paragraf 88).

Chiar dacă un remediu specific pentru combaterea întârzierilor în derularea procesului nu a fost prevăzut în plan legislativ, acesta trebuie să fie asigurat cel puțin în practică, revenind autorităților naționale sarcina de a stabili, în conformitate cu normele din legea națională, o procedură clară, compatibilă cu exigența efectivității remediului și cu principiul respectării dreptului la un proces echitabil - a se vedea hotărârea Curții pronunțată la data de 26.11.2013 în cauza Vlad și alții contra României, paragrafe 110 - 112.

În situația României, Curtea Europeană a reținut constant că ordinea juridică internă nu asigură accesul persoanelor la un remediu efectiv pentru durata excesivă a procedurilor în soluționarea unei cereri întemeiate în mod direct pe art. 6 paragraf 1 din Convenție, ca unic temei sau prin coroborare cu dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, începând cu hotărârea din cauza Abramiuc (din 24.02.2009) și încheind cu hotărârea din cauza Vlad și alții contra României, menționată anterior.

Cu toate acestea, față de obligația statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absența unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispozițiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înțelege să-și fundamenteze pretențiile pe acest temei. Pe de altă parte, aprecierea Curții Europene cu privire la efectivitatea unui remediu concret nu este imutabilă, dacă se dovedește consolidarea unei jurisprudențe naționale favorabile.

În acest sens, trebuie menționată Decizia nr. 292 din 30.01.2014 a Înaltei Curți, secția I civilă, prin care s-a considerat ca fiind admisibilă acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală și îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absența unei erori judiciare, în virtutea obligațiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 6 din Convenția Europeană. S-a arătat că, în lipsa acțiunii legiuitorului român și până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenție, instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili procedurile și modalitățile de soluționare a unei astfel de cereri.

Decizia nr. 994 din 10.05.2016 a Înaltei Curți, secția I civilă, invocată prin motivele de recurs ale Ministerului Public, nu este relevantă în speță, deoarece instanța supremă nu a statuat asupra admisibilității pretențiilor decurgând din durata excesivă a procesului penal, ci doar a confirmat aprecierea instanței de apel privind imposibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu, în condițiile în care reclamantul fusese deja despăgubit pe același temei printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanțele de fond din cauză au relevat în mod corect particularitatea unei asemenea acțiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat de principiu, în mod corect, că este admisibilă acțiunea împotriva statului întemeiată pe dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Cu toate acestea, se constată, din considerentele expuse în Decizia recurată, că nu rezultă cu certitudine acordarea de despăgubiri reclamantei în considerarea unei durate excesive a procesului penal, temei pentru care acțiunea a fost socotită drept admisibilă.

Motivele de fapt și de drept redate în decizie sunt contradictorii, în condițiile în care conduc la concluzia reparării unui prejudiciu cauzat prin cercetarea penală, trimiterea în judecată și condamnarea în primă instanță a reclamantei, dar, în același timp a fost exclusă, teoretic, producerea unei erori judiciare în ipotezele din C. proc. pen.

În același timp, lipsesc în totalitate considerentele pentru care instanța de apel a ajuns la concluzia nerespectării duratei rezonabile de soluționare a procesului penal, prin prisma criteriilor pentru stabilirea desfășurării procesului penal într-un termen rezonabil.

După cum s-a arătat, acțiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condițiilor menționate anterior, privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Premisa analizei este aceea că "fapta ilicită" este reprezentată de întârzierile imputabile autorităților judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Așadar, instanța de judecată trebuie să expună prioritar considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părții de cea a autorităților și ținând cont de elementele ce indică gradul de complexitate a cauzei. Modul de aplicare a garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în procedurile derulate în apel și în casație intră în calculul duratei globale a unei proceduri penale, întrucât depinde de particularitățile fiecărei proceduri (hotărârea din cauza Kudla contra Poloniei, paragraf 122).

Abia după stabilirea nerespectării termenului rezonabil este posibilă identificarea și repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităților judiciare. Prejudiciul se evaluează în echitate, potrivit acelorași principii pentru care Curtea Europeană acordă satisfacție echitabilă.

Or, instanța de apel a procedat prioritar la identificarea prejudiciului pretins a fi fost suferit de reclamantă în procedura derulată în fața instanțelor penale - astfel cum a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, deci între trimiterea în judecată prin rechizitoriul din data de 24.11.2011 și pronunțarea deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prejudiciul a fost stabilit ca decurgând, printre altele, din cercetarea penală și, mai ales, derularea procesului penal finalizat în primă instanță cu o condamnare cu privare de libertate a reclamantei.

Aceste considerente relevă că s-a considerat, în realitate, că " fapta ilicită " a autorităților statului a fost reprezentată de infirmarea, prin achitarea definitivă a reclamantei, a soluțiilor organelor de cercetare și de urmărire penală, precum și a instanței care a pronunțat hotărârea de condamnare, iar atare constatare este întărită de faptul că lipsește analiza efectivă a respectării termenului rezonabil în procesul penal.

Instanța de apel a menționat doar că procesul penal a durat aproape 6 ani, din care 4 ani reprezintă procedura în fața instanței, iar aceasta ar fi trebuit să se desfășoare cu celeritate, față de soluția de achitare în apel.

Dincolo de calculul vădit greșit al duratei întregii proceduri, începute la data de 28.10.2009, când a fost inițiată cercetarea penală, și finalizate prin decizia Înaltei Curți la 27.03.2014, precum și al procedurii în fața instanțelor (24.11.2011 - 27.03.2014), simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reținerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil.

După cum s-a arătat anterior, această apreciere se poate contura doar prin determinarea întârzierilor imputabile autorităților judiciare, în urma aplicării criteriilor vizând complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente; or, o asemenea analiză nu a fost efectuată în cauză.

Mai mult, a fost reparat un prejudiciu constatat a fi cauzat prin procedura finalizată în primă instanță cu condamnarea cu privare de libertate a reclamantei, față de soluția definitivă de achitare, în condițiile în care, pe de o parte, acțiunea a fost considerată admisibilă din perspectiva duratei excesive a procesului penal, iar, pe de altă parte, instanțele de fond din cauză au exclus incidența normei procesual penale în considerarea principiului disponibilității și a neîntrunirii ipotezelor legale.

Înalta Curte constată, în aceste condiții, reținerea unor considerente contradictorii și, totodată, absența considerentelor referitoare la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului penal.

Este, astfel, fondată critica din recurs privind admisibilitatea acțiunii, cât timp instanța de apel a considerat formal că acțiunea este admisibilă, dar nu a expus motivele pentru care acordarea de despăgubiri este justificată în limitele în care acțiunea este admisibilă, dimpotrivă, a acordat despăgubiri în considerarea unei fapte pentru care reținuse anterior neincidența normei procesual penale vizând erorile judiciare.

Cele expuse anterior au relevanță și în privința modului în care instanța de apel a analizat întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii statului și a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităților penale de a aduce la cunoștința publică finalizarea procedurii judiciare, în speță, soluția de achitare a reclamantei.

Despăgubirile acordate au fost justificate prin menținerea, după achitare, a prejudiciului moral cauzat prin soluția inițială de condamnare, ceea ce înseamnă că aprecierea asupra prejudiciului suferit prin conduita autorităților, reținută a fi fost una de pasivitate, a depins, de fapt, de reținerea în prealabil a existenței unui prejudiciu suferit prin însăși soluția de condamnare a reclamantei în primă instanță.

De asemenea, este fondat și motivul de recurs privind criteriile aplicate pentru stabilirea desfășurării procesului penal într-un termen rezonabil, în absența unei analize cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului penal.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și, în aplicarea art. 497 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, va casa Decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile formulate vizează tot soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Întrucât motivele de recurs pe același aspect, formulate de pârâtul Ministerul Public, au fost găsite întemeiate, se impune, în consecință, admiterea și a recursului Statului Român.

Nu este necesară tranșarea chestiunii vizând excepția tardivității acțiunii, ce formează obiectul celui de-al doilea motiv de recurs, întrucât constitui