ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1733/2015

După deliberare asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 9 martie 2015 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și repartizat completului C 12 recursul formulat de reclamantul R.C.G. împotriva Deciziei nr. 184 din 9 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Recursul a fost comunicat intimaților-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, care nu au formulat întâmpinare. În condițiile reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 aprilie 2015, s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport reținându-se că acesta nu este admisibil față de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Prin rezoluția din data de 18 mai 2015 Completul 12 filtru, analizând raportul, a reținut că acesta întrunește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți, cu mențiunea că pot formula în scris puncte de vedere conform prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Din conținutul filelor 28 - 33 ale dosarului rezultă că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, la data de 25, 26 și 27 mai 2015. La data de 4 iunie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere al recurentului-reclamant cu privire la raport, în sensul că recursul este admisibil.

Prin rezoluția din data de 10 iunie 2015 s-a stabilit termenul de judecată pentru soluționarea recursului la data de 30 iunie 2015. Analizând recursul, Înalta Curte îl va respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 14 noiembrie 2013, la Tribunalul Bihor reclamantul R.C.G.

a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la plata sumei de 2.000.000 lei reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a procesului penal care a durat timp de 2 ani și 6 luni, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de deplasare, cazare și diurnă pentru reclamant și un însoțitor, precum și onorarii, transport, cazare și masă pentru avocații pe care i-a avut în faza de urmărire penală și în faza de judecată, cât și despăgubiri determinate de lipsa asistenței medicale, respectiv lipsa asistenței medicale gratuite.

S-au solicitat cheltuieli de judecată. În drept a invocat dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, Capitolul IV C. proc. pen., respectiv art. 504 - 507 C. proc. pen. Prin Sentința civilă nr. 167/C din 6 martie 2014 Tribunalul Bihor, secția I civilă, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Arad, reținând incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. în raport de calitatea reclamantului de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin Sentința civilă nr. 1244 din 24 iunie 2014 Tribunalul Arad, secția I civilă a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 450.000 lei cu titlu de daune morale și suma de 5.500 lei cu titlu de daune materiale, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) și 505 C. proc.

pen. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, precum și intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad. Prin Decizia civilă nr. 184 din 9 decembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelurile pârâților, a schimbat, în parte, sentința în sensul că l-a obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad să plătească reclamantului suma de 45.000 lei despăgubiri pentru daune morale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că prin Încheierea penală nr. 1/CC din 4 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 572/35/2010 al Curții de Apel Oradea, instanța a luat în discuție măsura preventivă (ce a fost impusă la 7 mai 2010 de Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamantului R.C.G.) de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 zile, sub toate condițiile obligatorii și cumulative care caracterizează legalitatea acesteia, constatând caracterul ei nelegal doar pentru neîndeplinirea uneia din ele (respectiv cea a lipsei sale de proporționalitate în raport cu interesul general al soluționării cu celeritate a procesului penal și cu interesul prezervării dreptului reclamantului la liberă circulație), celelalte două condiții (existența unei presupuse infracțiuni pentru care poate fi dispusă această măsură și procedura audierii învinuitului) fiind considerate ca îndeplinite.

Confirmarea și consolidarea nelegalității măsurii a fost făcută prin hotărârea de achitare (Sentința penală nr. 66/PI din 27 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală din Dosar nr. 906/35/2010, casată parțial și reformată în beneficiul reclamantului prin Decizia penală nr. 28 din 8 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală). Prin această hotărâre s-a stabilit definitiv că infracțiunea de ultraj prin amenințare [art. 239 alin. (1) C. pen.] nu s-a confirmat urmare absenței unuia din elementele constitutive pentru existența acestei infracțiuni [art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.], iar infracțiunea de ultraj prin acte de violență [art. 239 alin. (2) C. pen.] că nu a existat [art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen.]. Așa fiind instanța a reținut că măsura preventivă dispusă față de reclamant a avut caracter nelegal, fiind un fapt generator de dezdăunare în condițiile prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind vorba de o faptă caracterizată ca generatoare a răspunderii materiale a statului. Dacă răspunderea statului pentru acest fapt este antrenată în ipoteza descrisă, instanța a reținut că nu același lucru este valabil pentru celelalte etape și proceduri ale procesului penal, pentru care reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri (ansamblul prejudiciilor materiale și morale pe care el le-a suferit de-a lungul întregului proces penal la finalul căruia a fost achitat), deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen. Această răspundere civilă delictuală limitează obligația de despăgubire a statului doar la ipotezele expres prevăzute de art. 504 alin. (1) și 504 alin. (2) C. proc. pen.. Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru condamnările definitive pe nedrept urmate, prin rejudecare, de o hotărâre definitivă de achitare iar art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru cazurile în care au fost dispuse, pe nedrept, măsuri preventive. Orice altă situație în afara celor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile speciale ale Codului de procedură penală (cum este și cea invocată de reclamant) nu poate constitui o justificare legitimă pentru admiterea unei acțiuni în despăgubiri îndreptate împotriva statului și întemeiate pe aceste dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Pretențiile reclamantului nu pot fi admise pentru considerentele de legalitate anterior expuse cât și pentru faptul că acțiunea a fost întemeiată în drept doar pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. (astfel cum s-a precizat ulterior înregistrării acesteia), text care a stabilit în mod clar limitele investirii instanței precum și regulile de drept aplicabile cauzei. Din analiza hotărârii instanței de fond rezultă că, deși Tribunalul Arad s-a raportat în mod formal la dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în fapt a stabilit întinderea despăgubirilor pentru prejudiciile morale prin luarea în considerare a ansamblului de privațiuni și traume psihice diverse produse reclamantului dar și celorlalți membrii ai familiei sale, ceea ce a reprezentat o extindere a analizei faptului prejudiciabil peste limita concretă impusă de art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. care s-a constatat a fi temeiul neechivoc al acțiunii. În situația dată, cheltuielile făcute de reclamant pentru plata onorariului avocatului și cele reprezentând costul întreținerii familiei sale - și pe care instanța de fond le-a stabilit la nivelul sumei de 5.500 lei au fost reținute ca fiind justificate. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale s-a reținut că legiuitorul român nu a prevăzut criterii pentru stabilirea întinderii unei atare reparații, iar potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, în evaluarea cuantumului despăgubirilor instanța trebuie să aibă în vedere anumite repere consacrate și anume: natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate prin lege precum și alte criterii ce particularizează situația celui care le solicită.

Reclamantul în cauză este un procuror, persoană care, prin natura și statutul legal al profesiei sale, trebuie să se bucure de o bună imagine în comunitate, de această imagine depinzând în bună-măsură și mesajul de corectitudine și autoritate care trebuie să îl transmită acțiunile sale. Supunerea reclamantului la o măsură preventivă, procesul penal declanșat împotriva sa, faptul că procedurile urmate de autorități în acest sens au fost mediatizate, duc la concluzia că acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, cu efecte negative de durată și dificil de înlăturat. Ținând cont de aceste considerente ca și de durata măsurii preventive nelegale în discuție s-a reținut că o despăgubire de 45.000 lei este justificată și echitabilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul a formulat recurs, indicând ca temei juridic dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. Recurentul a arătat că a fost nesocotită competența specială, care stabilește că în situația erorilor judiciare instanța competentă este cea de la domiciliul petentului. S-a mai arătat că în mod greșit nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, această încălcare fiind evidentă atâta timp cât reclamantul a fost privat de plata salariului, singura sursă de venituri și de acordarea asistenței medicale. Caracterul special al situației este dat de faptul că, potrivit art. 728 alin. (1) C. proc.

civ.: "salariile sunt destinate asigurării mijloacelor de existență și se plătesc periodic". Repararea unei nedreptăți printr-o plată ulterioară este propriu-zis iluzorie, iar gravitatea privării de acordarea salariului este potențată de împrejurarea că, fiind magistrat, acesta este singura sursă de venituri. Pe perioada suspendării din funcția de procuror nu a avut posibilitatea de a exercita alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice în învățământul superior conform art. 110 - 112 din Legea nr. 92/1992, iar, față de aceste interdicții, statul era obligat să-i asigure condiții de desfășurare a activității, potrivit pregătirii sale profesionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că "trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile urmărite", ceea ce în speță nu a existat.

Instanțele de fond și de apel în mod greșit s-au limitat la acordarea daunelor materiale doar pentru perioada ordonanței de nepărăsire a localității, deoarece privațiunile materiale s-au manifestat ireversibil pe întreaga perioadă a derulării procesului penal respectiv 2 ani și 6 luni, în realitate 3 ani și 8 luni. În mod greșit instanțele de fond și de apel au minimalizat efectele traumatizante suportate de reclamant și familia sa. Din probele administrate, cât și din dosarul penal atașat rezultă incontestabil că acuzațiile au fost fabricate prin activități de veritabilă "poliție politică", fiind antrenate în mod nelegal servicii din poliție, vizându-l atât pe reclamant, cât și pe membrii familiei sale, iar instrumentarea dosarului nu a respectat cerințele impuse de C. proc.

pen. Cu referire la probatoriu recurentul reclamant a arătat că autoritățile de urmărire penală cu greu au transmis apărării, respectiv instanței probele aflate în posesia lor, au fost folosite "note informative", "rapoarte", "investigații prin mijloace specifice", noțiuni care nu se regăsesc în C. proc. pen., iar unele probe au fost ascunse și s-a încercat a fi pierdute.

În mod nedeontologic procurorii au furnizat presei informații și probe din dosarul în lucru și au fost încălcate principiile conținute în Recomandarea 2000 a Consiliului de Miniștri al Statelor Membre, conform cărora "nu trebuie să înceapă sau să continue urmărirea penală atunci când investigațiile imparțiale dovedesc acuzația nefondată", "nu trebuie să aducă dovezi obținute prin recurgerea la metode contrare legii", "trebuie să ocrotească principiul egalității armelor (...) și să păstreze confidențialitatea informațiilor obținute de la terți". Recurentul-reclamant a mai arătat că i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulație pe o perioadă de aproximativ 40 de zile, fiind împiedicat să facă deplasări în țară sau străinătate, situație care l-a pus în imposibilitatea de a-și însoți copii la concursurile sportive la care au participat.

În plan familial recurentul-reclamant a precizat că lipsurile materiale, prejudicierea imaginii sale și prestigiului profesional au afectat copiii în plan emoțional cât și în ceea ce privește educația. Examinând recursul din perspectiva admisibilității, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303 din 2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare". Conform alin. (3) al aceluiași articol "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.". Sediul materiei în cazul reparării pagubelor materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal îl reprezintă dispozițiile art. 504 - 507 C. proc.

pen. Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. "Are dreptul la reparare pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal." Art. 483 alin. (2) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede că: "(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, republicată, se aplica proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Din modul de reglementare a acestui articol rezultă că, indiferent de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârile pronunțate în soluționarea cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu sunt susceptibile de recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant R.C.G. nu este admisibil și, în consecință, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.C.G. împotriva Deciziei nr. 184 din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, cu sediul în Arad, bd. Revoluției, nr. 79, județul Arad și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, cu sediul în Arad, str. Nicolae Grigorescu, nr. 2 - 4, județul Arad. Decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2015. Procesat de GGC - GV