ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1733/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1733/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După

deliberare asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data

de 9 martie 2015 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție și repartizat completului C 12 recursul formulat de reclamantul R.C.G.

împotriva Deciziei nr. 184 din 9 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Recursul

a fost comunicat intimaților-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Arad și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, care nu au

formulat întâmpinare.

În

condițiile reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din

data de 30 aprilie 2015, s-a procedat la întocmirea raportului privind

admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport reținându-se că acesta

nu este admisibil față de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel

cum a fost modificat prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin

rezoluția din data de 18 mai 2015 Completul 12 filtru, analizând raportul, a

reținut că acesta întrunește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți, cu mențiunea

că pot formula în scris puncte de vedere conform prevederilor art. 493 alin.

(4) C. proc. civ.

Din

conținutul filelor 28 - 33 ale dosarului rezultă că raportul privind

admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, la data de

25, 26 și 27 mai 2015.

La

data de 4 iunie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere al

recurentului-reclamant cu privire la raport, în sensul că recursul este

admisibil.

Prin

rezoluția din data de 10 iunie 2015 s-a stabilit termenul de judecată pentru

soluționarea recursului la data de 30 iunie 2015.

Analizând

recursul, Înalta Curte îl va respinge ca inadmisibil pentru următoarele

considerente:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 14 noiembrie 2013, la

Tribunalul Bihor reclamantul R.C.G. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va

pronunța acesta să fie obligat la plata sumei de 2.000.000 lei reprezentând

daune morale, ca urmare a prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a

procesului penal care a durat timp de 2 ani și 6 luni, obligarea pârâtului la

plata sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând

contravaloarea cheltuielilor ocazionate de deplasare, cazare și diurnă pentru

reclamant și un însoțitor, precum și onorarii, transport, cazare și masă pentru

avocații pe care i-a avut în faza de urmărire penală și în faza de judecată,

cât și despăgubiri determinate de lipsa asistenței medicale, respectiv lipsa

asistenței medicale gratuite. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În

drept a invocat dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României,

Capitolul IV C. proc. pen., respectiv art. 504 - 507 C. proc. pen.

Prin

Sentința civilă nr. 167/C din 6 martie 2014 Tribunalul Bihor, secția I civilă,

a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Arad, reținând

incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. în raport de calitatea

reclamantului de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Prin

Sentința civilă nr. 1244 din 24 iunie 2014 Tribunalul Arad, secția I civilă a

admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma

de 450.000 lei cu titlu de daune morale și suma de 5.500 lei cu titlu de daune

materiale, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) și 505 C. proc.

pen.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, intimatul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, precum

și intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.

Prin

Decizia civilă nr. 184 din 9 decembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelurile pârâților, a schimbat,

în parte, sentința în sensul că l-a obligat pe intimatul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad să

plătească reclamantului suma de 45.000 lei despăgubiri pentru daune morale. A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru

a decide astfel instanța de apel a reținut că prin Încheierea penală nr. 1/CC

din 4 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 572/35/2010 al Curții de Apel

Oradea, instanța a luat în discuție măsura preventivă (ce a fost impusă la 7

mai 2010 de Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamantului

R.C.G.) de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 zile, sub toate

condițiile obligatorii și cumulative care caracterizează legalitatea acesteia,

constatând caracterul ei nelegal doar pentru neîndeplinirea uneia din ele

(respectiv cea a lipsei sale de proporționalitate în raport cu interesul

general al soluționării cu celeritate a procesului penal și cu interesul

prezervării dreptului reclamantului la liberă circulație), celelalte două

condiții (existența unei presupuse infracțiuni pentru care poate fi dispusă

această măsură și procedura audierii învinuitului) fiind considerate ca

îndeplinite.

Confirmarea

și consolidarea nelegalității măsurii a fost făcută prin hotărârea de achitare

(Sentința penală nr. 66/PI din 27 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală din Dosar nr. 906/35/2010, casată parțial și reformată în

beneficiul reclamantului prin Decizia penală nr. 28 din 8 ianuarie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin

această hotărâre s-a stabilit definitiv că infracțiunea de ultraj prin

amenințare [art. 239 alin. (1) C. pen.] nu s-a confirmat urmare absenței unuia

din elementele constitutive pentru existența acestei infracțiuni [art. 10 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen.], iar infracțiunea de ultraj prin acte de violență

[art. 239 alin. (2) C. pen.] că nu a existat [art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen.].

Așa

fiind instanța a reținut că măsura preventivă dispusă față de reclamant a avut

caracter nelegal, fiind un fapt generator de dezdăunare în condițiile prevăzute

de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind vorba de o faptă caracterizată ca

generatoare a răspunderii materiale a statului.

Dacă

răspunderea statului pentru acest fapt este antrenată în ipoteza descrisă,

instanța a reținut că nu același lucru este valabil pentru celelalte etape și

proceduri ale procesului penal, pentru care reclamantul a solicitat acordarea

unor despăgubiri (ansamblul prejudiciilor materiale și morale pe care el le-a

suferit de-a lungul întregului proces penal la finalul căruia a fost achitat),

deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

Această

răspundere civilă delictuală limitează obligația de despăgubire a statului doar

la ipotezele expres prevăzute de art. 504 alin. (1) și 504 alin. (2) C. proc.

pen..

Art.

504 alin. (1) C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru condamnările

definitive pe nedrept urmate, prin rejudecare, de o hotărâre definitivă de

achitare iar art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru cazurile în care au fost

dispuse, pe nedrept, măsuri preventive.

Orice

altă situație în afara celor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile

speciale ale Codului de procedură penală (cum este și cea invocată de

reclamant) nu poate constitui o justificare legitimă pentru admiterea unei

acțiuni în despăgubiri îndreptate împotriva statului și întemeiate pe aceste

dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

Pretențiile

reclamantului nu pot fi admise pentru considerentele de legalitate anterior

expuse cât și pentru faptul că acțiunea a fost întemeiată în drept doar pe

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. (astfel cum s-a precizat ulterior

înregistrării acesteia), text care a stabilit în mod clar limitele investirii

instanței precum și regulile de drept aplicabile cauzei.

Din

analiza hotărârii instanței de fond rezultă că, deși Tribunalul Arad s-a

raportat în mod formal la dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în

fapt a stabilit întinderea despăgubirilor pentru prejudiciile morale prin

luarea în considerare a ansamblului de privațiuni și traume psihice diverse

produse reclamantului dar și celorlalți membrii ai familiei sale, ceea ce a

reprezentat o extindere a analizei faptului prejudiciabil peste limita concretă

impusă de art. 504 alin. (2) C. proc. pen. care s-a constatat a fi temeiul

neechivoc al acțiunii.

În

situația dată, cheltuielile făcute de reclamant pentru plata onorariului avocatului

și cele reprezentând costul întreținerii familiei sale - și pe care instanța de

fond le-a stabilit la nivelul sumei de 5.500 lei au fost reținute ca fiind

justificate.

În

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale s-a reținut că

legiuitorul român nu a prevăzut criterii pentru stabilirea întinderii unei

atare reparații, iar potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, în

evaluarea cuantumului despăgubirilor instanța trebuie să aibă în vedere anumite

repere consacrate și anume: natura valorii sociale lezate, durata în timp a

încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a

drepturilor garantate prin lege precum și alte criterii ce particularizează

situația celui care le solicită.

Reclamantul

în cauză este un procuror, persoană care, prin natura și statutul legal al

profesiei sale, trebuie să se bucure de o bună imagine în comunitate, de

această imagine depinzând în bună-măsură și mesajul de corectitudine și

autoritate care trebuie să îl transmită acțiunile sale.

Supunerea

reclamantului la o măsură preventivă, procesul penal declanșat împotriva sa,

faptul că procedurile urmate de autorități în acest sens au fost mediatizate,

duc la concluzia că acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, cu

efecte negative de durată și dificil de înlăturat.

Ținând

cont de aceste considerente ca și de durata măsurii preventive nelegale în

discuție s-a reținut că o despăgubire de 45.000 lei este justificată și

echitabilă.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamantul a formulat recurs, indicând ca

temei juridic dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Recurentul

a arătat că a fost nesocotită competența specială, care stabilește că în

situația erorilor judiciare instanța competentă este cea de la domiciliul

petentului.

S-a

mai arătat că în mod greșit nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, această încălcare fiind evidentă atâta timp cât reclamantul a

fost privat de plata salariului, singura sursă de venituri și de acordarea

asistenței medicale. Caracterul special al situației este dat de faptul că,

potrivit art. 728 alin. (1) C. proc. civ.: "salariile sunt destinate

asigurării mijloacelor de existență și se plătesc periodic". Repararea

unei nedreptăți printr-o plată ulterioară este propriu-zis iluzorie, iar

gravitatea privării de acordarea salariului este potențată de împrejurarea că,

fiind magistrat, acesta este singura sursă de venituri. Pe perioada suspendării

din funcția de procuror nu a avut posibilitatea de a exercita alte funcții

publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice în învățământul superior

conform art. 110 - 112 din Legea nr. 92/1992, iar, față de aceste interdicții,

statul era obligat să-i asigure condiții de desfășurare a activității, potrivit

pregătirii sale profesionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

în jurisprudența sa că "trebuie să existe o relație rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile urmărite", ceea

ce în speță nu a existat.

Instanțele

de fond și de apel în mod greșit s-au limitat la acordarea daunelor materiale

doar pentru perioada ordonanței de nepărăsire a localității, deoarece

privațiunile materiale s-au manifestat ireversibil pe întreaga perioadă a

derulării procesului penal respectiv 2 ani și 6 luni, în realitate 3 ani și 8

luni.

În

mod greșit instanțele de fond și de apel au minimalizat efectele traumatizante

suportate de reclamant și familia sa. Din probele administrate, cât și din

dosarul penal atașat rezultă incontestabil că acuzațiile au fost fabricate prin

activități de veritabilă "poliție politică", fiind antrenate în mod

nelegal servicii din poliție, vizându-l atât pe reclamant, cât și pe membrii

familiei sale, iar instrumentarea dosarului nu a respectat cerințele impuse de

C. proc. pen.

Cu

referire la probatoriu recurentul reclamant a arătat că autoritățile de

urmărire penală cu greu au transmis apărării, respectiv instanței probele

aflate în posesia lor, au fost folosite "note informative",

"rapoarte", "investigații prin mijloace specifice", noțiuni

care nu se regăsesc în C. proc. pen., iar unele probe au fost ascunse și s-a

încercat a fi pierdute.

În

mod nedeontologic procurorii au furnizat presei informații și probe din dosarul

în lucru și au fost încălcate principiile conținute în Recomandarea 2000 a

Consiliului de Miniștri al Statelor Membre, conform cărora "nu trebuie să

înceapă sau să continue urmărirea penală atunci când investigațiile imparțiale

dovedesc acuzația nefondată", "nu trebuie să aducă dovezi obținute

prin recurgerea la metode contrare legii", "trebuie să ocrotească

principiul egalității armelor (...) și să păstreze confidențialitatea

informațiilor obținute de la terți".

Recurentul-reclamant

a mai arătat că i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulație pe o perioadă de

aproximativ 40 de zile, fiind împiedicat să facă deplasări în țară sau

străinătate, situație care l-a pus în imposibilitatea de a-și însoți copii la

concursurile sportive la care au participat.

În

plan familial recurentul-reclamant a precizat că lipsurile materiale,

prejudicierea imaginii sale și prestigiului profesional au afectat copiii în

plan emoțional cât și în ceea ce privește educația.

Examinând

recursul din perspectiva admisibilității, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303 din 2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, "Statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare".

Conform

alin. (3) al aceluiași articol "Cazurile în care persoana vătămată are

dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.".

Sediul

materiei în cazul reparării pagubelor materiale sau a daunelor morale în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod

nelegal îl reprezintă dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. "Are dreptul la reparare

pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."

Art.

483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII din

Legea nr. 2/2013 prevede că:

"(1)

Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedura civilă, republicată, se aplica proceselor pornite începând cu data de

1 ianuarie 2016.

(2)

În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate

în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația

civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale,

în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse

recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea

prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Din

modul de reglementare a acestui articol rezultă că, indiferent de valoarea

obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârile pronunțate în soluționarea

cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu sunt

susceptibile de recurs.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant R.C.G.

nu este admisibil și, în consecință, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.C.G. împotriva Deciziei nr.

184 din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Arad, cu sediul în Arad, bd. Revoluției, nr. 79, județul Arad și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, cu sediul în Arad, str. Nicolae

Grigorescu, nr. 2 - 4, județul Arad.

Decizia

nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2015.

Procesat

de GGC - GV