ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3426/2007

Deliberând asupra recursului de față în condițiile

art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 2 iunie 2005 reclamantul B.D.D. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-1 oblige pe pârât la plata de daune

materiale, constând în salariul care i s-ar fi cuvenit pe

perioada

în care a fost arestat pe nedrept, precum și la plata sumei de 50 000 Euro,

daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale.

Prin sentința

civilă nr. 965 din 28 aprilie 2006 Tribunalul Constanța, secția civilă, a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și,

totodată, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Pentru acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut un

termen de formulare de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de

achitare.

Decizia

penală nr. 694 din 19 iunie 1998 a Tribunalului Constanța, prin care s-a dispus

achitarea inculpaților, inclusiv a reclamantului, nu a fost comunicată

acestuia, iar reclamantul nu a fost citat la judecarea apelului.

Cum

reclamantul a intrat în posesia deciziei penale la data de 15 octombrie 2004,

cererea de chemare în judecată pentru plata de despăgubiri apare ca fiind

formulată în termenul legal.

Pe fond,

tribunalul a reținut că cererea reclamantului nu întrunește condițiile art.

504-505 C. proc. pen., deoarece achitarea acestuia s-a dispus pentru motivul că

fapta săvârșită de el nu întrunește gradul de pericol social al unei

infracțiuni, și nu pentru că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de

reclamant.

Prin urmare,

nu se poate reține că în cauză a avut loc o reținere sau o arestare pe nedrept,

care să dea posibilitatea reclamantului să solicite obligarea statului la plata

de daune.

Prin decizia

civilă nr. 359 din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința, a admis în parte

acțiunea și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlul de daune

către reclamant, precum și la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Curtea

Constituțională a statuat prin decizia nr. 45/1998 că dispozițiile art. 504

alin. (1)-(2) C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care limitează

răspunderea statului la ipotezele achitării condamnatului pentru că nu a

săvârșit fapta imputată ori pentru că fapta nu există, precum și în măsura în

care limitează răspunderea față de persoana față de care s-a luat o măsură

preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost

achitată pentru aceleași motive limitate.

În cauză,

reclamantul a fost judecat și condamnat prin sentința penală nr. 3446 din 5

noiembrie 1997 a Judecătoriei Constanța, pentru comiterea infracțiunii de furt

calificat în dauna

avutului privat, la o pedeapsă privativă de

libertate de un an și interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen.

La data de 16

ianuarie 1998 reclamantul a fost încarcerat în baza mandatului de arestare, iar

la data de 23 iulie 1998 a fost eliberat ca urmare a achitării dispuse în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

prin decizia penală nr. 694/1998 a Tribunalului Constanța.

În atare

condiții, curtea de apel a reținut că s-a săvârșit o eroare judiciară,

reclamantul fiind privat de libertate aproximativ 7 luni, după care a fost

achitat, drept pentru care reclamantului i se cuvine o reparație echitabilă

pentru prejudiciul moral și material suferit.

Referitor la

prejudiciul material, curtea de apel a reținut că, la data arestării,

reclamantul era angajat în funcția de conducător auto și avea un salariu de

aproximativ un milion de lei lunar; că, deși reclamantul a susținut că după

liberarea din închisoare a încercat să se angajeze și nu a mai reușit, nu a

făcut nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce

privește prejudiciul moral, curtea de apel a arătat că acesta ține de persoana

reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor

morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

Deși

reclamantul nu a făcut nici sub acest aspect vreo probă, curtea de apel a decis

să acorde reclamantului suma globală de 2000 RON, care, alături de constatarea

violării dreptului la libertate al reclamantului, reprezintă în opinia curții o

satisfacție echitabilă suficientă.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul invocând, în drept, dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele

pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că în fața primei

instanțe a administrat proba testimonială, precum și proba cu înscrisuri pentru

a demonstra că, din cauza cazierului judiciar și a traumei psihice produse de

arestarea sa, nu s-a putut angaja nici în perioada în care a fost liberat

condiționat și nici ulterior.

În mod greșit

instanța de apel reține că reclamantul nu a administrat nicio probă pe acest

aspect.

De asemenea,

a dovedit că la data arestării era angajat ca șofer profesionist, având un

salariu lunar de un milion lei.

În ce

privește prejudiciul moral, curtea de apel nu a arătat care sunt motivele

pentru care a considerat suma de 2000 RON ca fiind suficientă, în condițiile în

care prin privarea de libertate timp de 7 luni s-a adus atingere cinstei,

onoarei, reputației

reclamantului, fiindu-i provocate totodată

suferințe fizice și psihice care nu pot fi cuantificate, dar care trebuie avute

în vedere la stabilirea despăgubirilor care i se cuvin.

Intimatul nu

a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este

fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:

În fața

primei instanțe reclamantul a depus la dosar înscrisuri și a solicitat, iar

tribunalul a încuviințat proba cu martori, care a și fost administrată în

cauză.

Acest

material probator nu a fost analizat de către tribunal care, în aplicarea

strictă a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a stabilit că cererea

reclamantului nu se încadrează, de plano, în textul de lege menționat, dat

fiind motivul pentru care s-a dispus achitarea sa.

Curtea de

apel, admițând apelul reclamantului și stabilind în sens contrar că reclamantul

este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ca fiind victima unei erori

judiciare, nu a analizat în niciun fel materialul probator al cauzei,

limitându-se să arate că reclamantul nu a administrat dovezi.

Apelul fiind

o cale de atac devolutivă permitea însă curții de apel să se pronunțe în

temeiul probelor administrate în fața primei instanțe, completate sau nu în

faza apelului.

Or, în speță

curtea de apel nu a arătat de ce declarațiile martorilor și înscrisurile depuse

la dosar de reclamant nu pot servi ca probă a pretențiilor acestuia.

Pe de altă

parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de

reclamant, are două capete de cerere distincte, unul prin care se solicită

despăgubiri pentru prejudiciul material, iar celălalt prin care se solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu privire la care instanța avea

obligația de a se pronunța distinct și de a argumenta corespunzător soluția

adoptată.

Referitor la

primul capăt de cerere, Înalta Curte constată că suma solicitată de reclamant,

deși nu a fost precizată, constă în salariul de care a fost privat reclamantul

ca urmare a arestării pe nedrept.

Dacă pentru

perioada ulterioară liberării din penitenciar, curtea de apel reține că

reclamantul nu a dovedit pretențiile, respectiv încercarea sa eșuată de a se

reangaja, pentru perioada arestării curtea de apel avea elemente pentru a

determina cuantumul despăgubirilor, din moment ce a reținut că reclamantul a

fost privat de libertate timp de aproximativ 7 luni, iar salariul pe care

acesta îl avea la încadrare era de aproximativ un milion lei lunar.

În fine, deși

reține care sunt în general criteriile pe baza cărora se poate determina

prejudiciul moral, curtea de apel nu arată în ce

fel a

aplicat aceste criterii la situația de fapt a reclamantului, atunci când a

stabilit că reclamantului nu i se poate acorda suma cerută, aceea de 50 000

Euro, ci numai suma de 2000 RON.

Cum în ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor, pentru considerente arătate, decizia

curții de apel apare ca fiind nemotivată, iar situația de fapt neclarificată pe

deplin, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art.

312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia

și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării,

pe baza probelor administrate și, eventual, a unor probe noi, curtea de apel se

va pronunța distinct asupra celor două capete de cerere referitoare la

repararea prejudiciului material și, respectiv, a prejudiciului moral.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul B.D.D. împotriva deciziei nr. 359 C din 29 noiembrie 2006 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Casează

decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie

2007.