ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2623/2008

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 620 din 8 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 8113/99/2006, Tribunalul Iași, penal minori, a dispus următoarele: l. A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de apărătorul inculpatului R.A. 2.A condamnat pe M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2) lit. a) C. pen. cu aplicarea disp. art. 99 și urm. C. pen., la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare. Pe durata și în condițiile prev. de art. 71 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza disp.

art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe o durată de 5 ani și 6 luni, care conform disp. art. 862 C. pen. constituie termen de încercare, iar conform art. 71alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată acestuia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale. În baza disp. art. 863 C. pen., s-a impus inculpatului respectarea măsurilor de supraveghere prev. de alin. (3) al textului de lege sus­menționat, respectiv: - să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalului Iași, organ desemnat de instanță cu supravegherea sa; - să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 86 4 C. pen.. 3.A condamnat pe inculpatul R.A., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2) 1 lit. a) C. pen., cu aplicarea disp. art. 75 lit. c) C. pen. și a art. 74 lit. c) C. pen., cu referire la disp. art. 76 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare. Pe durata și în condițiile prev. de art. 71 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art.64 lit. a) și b) C. pen. În baza dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate, durata reținerii și arestării preventive a inculpaților, respectiv, pentru M.I. de la 04 martie 2006 la 13 aprilie 2006, iar pentru inculpatul R.A., de la 04 martie 2006 la 09 iunie 2006. 4. În baza dispozițiilor art. 14 și art. 346 C. proc.

pen. coroborat cu dispozițiile art. 998 c. civ., inculpații au fost obligați în solidar, inculpatul minor și în solidar cu părțile responsabile civilmente M.M. și J., să plătească părții civile H.C., suma de 3000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale. În baza dispozițiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, inculpații au fost obligați în solidar, inculpatul minor și în solidar cu părțile responsabile civilmente M.M. și J., să plătească părții civile Spitalul Clinic de Urgență „Sfânta Treime" Iași, suma de 1948,88 lei, reprezentând costul asistenței medicale acordate părții vătămate H.C. În baza dispozițiilor art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu, în valoare de 100 lei, va fi suportat din fondul special al Ministerului Justiției, urmând a fi inclus în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., inculpații au fost obligați, inculpatul minor și în solidar cu părțile responsabile civilmente M.M. și J., să plătească statului cheltuieli judiciare după cum urmează: inculpatul minor M.I., în solidar cu părțile responsabile civilmente M.M. și J., suma de 450 lei, din care suma de 100 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu, iar inculpatul R.A., suma de 350 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Inculpații se cunosc, având un grup de prieteni comuni, sunt consăteni cu partea vătămată, iar M.I. este nepot al acesteia. La data de 2 martie 2006, în jurul orei 18,00, inculpatul R.A. s-a deplasat la barul A.d.

din comuna Holboca, unde se afla partea vătămată H.C., iar în jurul orelor 21,00 la bar a venit și M.I. Partea vătămată H.C. se afla în stare de ebrietate și a oferit de băut unor cetățeni care se aflau în bar, precum și inculpaților R.A. și M.I. Observând că partea vătămată dispune de bani, inculpații s-au înțeles să-i sustragă. Deoarece partea vătămată H.C. era în stare de ebrietate, l-a rugat pe M.I., în virtutea relației de rudenie, să-l conducă la domiciliu. După o înțelegere prealabilă cu inculpatul R.A., M.I. a plecat din bar împreună cu partea vătămată H.C., susținând-o de braț, iar după aproximativ 4-5 minute a ieșit și inculpatul R.A., așteptând ca cei doi să se îndepărteze. După ce cei doi s-au deplasat aproximativ 250 -300 m față de bar, inculpatul R.A.

a plecat în urma lor și în apropiere de locuința părții vătămate, i-a ajuns, și conform înțelegerii avute în bar, M.I. l-a lovit cu pumnul în zona feței pe H.C., care a căzut jos. Ulterior, inculpații R.A. și M.I. au început să lovească cu pumnii și picioarele partea vătămată, aproximativ 5 minute, până ce aceasta a devenit inconștiență. Apoi, ambii inculpați au căutat prin buzunare pe partea vătămată de unde împreună i-au sustras suma de 50 RON, din care 20 lei, M.I. și 30 lei, R.A. La lumina unui neon au numărat banii, constatând că sunt 50 lei. În jurul orei 24,00 s-au întors la același bar, unde au folosit banii sustrași pentru consumația lor și a altor persoane din bar. În acele împrejurări M.I.

a fost văzut de mai mulți martori având o pată de culoare brun-roșcată pe pantaloni, de mărimea unei palme. În urma loviturilor primite, partea vătămată H.C. a suferit un traumatism cranio-facial cu fracturarea sinusului maxilar drept, hematom subdural emisferic, excoriații și echimoze, conform certificatului medico-legal nr. 630/07 aprilie 2006 eliberat de IML Iași, pentru care a necesitat 50 - 55 zile de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Prima instanță a reținut că situația de fapt este dovedită cu întreg ansamblul probator administrat în cauză, respectiv: plângerea și declarația părții vătămate; foaia de observație clinică generală și fișa de spitalizare a părții vătămate; certificatul medico-legal eliberat de IML lași, din care rezultă că partea vătămată a prezentat numeroase leziuni, pentru vindecarea cărora a necesitat 55 de zile de îngrijiri medicale; declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale și nemijlocit în fața instanței din care rezultă că inculpații au consumat la bar băuturi alcoolice împreună cu partea vătămată, aceasta plătindu-le consumația; referatul de evaluare psiho-socială întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași din care rezultă că minorul inculpat M.I.

provine dintr-o familie organizată, după opinia părinților având un nivel intelectual mai redus; declarațiile date de inculpați pe parcursul ambelor faze procesuale. Cu privire la declarațiile inculpaților, prima instanță a reținut că în declarațiile inițiale pe care le-au dat organelor de urmărire penală și în fața judecătorului care dispus arestarea lor preventivă, inculpații au recunoscut săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și au arătat în detaliu modul în care au procedat. Ulterior, inculpații au adoptat o atitudine nesinceră și au încercat să inducă în eroare organele judiciare cu privire la conținutul activității lor infracționale. Astfel, după ce la data de 4 martie 2006, M.I.

a dat o declarație olografă în care a arătat în detaliu cum, în urma unei înțelegeri prealabile cu inculpatul R.A., au lovit-o și au buzunărit-o pe partea vătămată H.C., cu scopul de a-i sustrage suma de bani despre care știau că aceasta o are asupra sa, declarație susținută și la data de 5 martie 2006, când a și fost audiat de procuror și instanța de judecată, ulterior a revenit asupra acestor declarații. Astfel, după ce s-a înțeles cu partea vătămată, M.I. a revenit asupra acestor declarații susținând că doar inculpatul R.A. a lovit-o și a buzunărit-o pe partea vătămată, timp în care el doar a asistat la activitatea infracțională desfășurată de către acesta, fără a primi ulterior vreun ban din suma sustrasă.

Pe de altă parte, a recunoscut că a abandonat-o pe partea vătămată, pe drum, fiind căzută la pământ și că nu a anunțat pe nimeni despre cele întâmplate. De asemenea, M.I. a susținut că după ce a abandonat-o pe partea vătămată a plecat direct acasă, afirmații care se contrazic cu declarațiile martorilor F.M.C. și A.C.C. care au fost audiați în cauză. În tot cursul urmăririi penale, inculpatul R.A. a susținut ca atât el, cât și M.I. i-au aplicat lovituri părții vătămate, în noaptea de 2 martie 2006. După ce părții vătămate i s-a eliberat certificat medico-legal, în care se consemnează că pentru leziunile suferite au fost necesare pentru vindecare mai puțin de 60 de zile de îngrijiri medicale, în speranța că se va împăca cu aceasta, inculpatul R.A.

a revenit asupra declarației inițiale și a arătat că nu i-a sustras părții vătămate nicio sumă de bani, ci doar a lovit-o. În cursul cercetării judecătorești, inculpații au înțeles să se prevaleze de dreptul la tăcere, refuzând să dea declarații în fața instanței. Prima instanță a apreciat, raportat la probatoriul administrat în cauză că poziția inculpatului M.I. este nesinceră. Astfel, deși inițial M.I. și-a recunoscut contribuția la săvârșirea faptei, ulterior a negat implicarea sa de orice fel, declarațiile date ulterior necoroborându-se însă cu declarațiile martorilor audiați în cauză, care se coroborează însă cu declarațiile inculpatului R.A., care îl indică pe coinculpat ca participant nemijlocit la săvârșirea faptei.

Totodată, prima instanță a apreciat că poziția procesuală a inculpatului M.I. a fost influențată de înțelegerea cu partea vătămată H.C., cu care acesta era o rudă mai îndepărtată. Partea vătămată nu a susținut însă poziția procesuală a inculpatului M.I. decât într-un memoriu adresat organelor de urmărire penală, însă în declarațiile pe care le-a dat în faza urmăririi penale și în fața instanței de judecată, a făcut referiri la participarea activă a inculpatului minor (spre exemplu, partea vătămată H.C. a recunoscut la confruntarea cu inculpatul R.A., că M.I. a fost cel care i-a aplicat o lovitură cu pumnul în figură), astfel încât versiunea susținută de inculpatul minor apare ca singulară. S-a mai reținut de prima instanță că M.I.

a declarat că pata de sânge prezentă pe pantalonii săi nu proveneau în nici un caz de la partea vătămată H.C., în sprijinul susținerii sale aducând mărturiile mai multor martori care au văzut că, la un moment dat, după ce cei doi s-au întors la bar, barmanul a aruncat cu un pahar de sticlă spre inculpatul R.A., paharul spărgându-se de podea în apropiere de M.I., care a strigat că a fost lovit. Însă, când barmanul a intenționat să vină să cerceteze dacă inculpatul a fost într-adevăr rănit, M.I. a refuzat vehement. În aceste împrejurări martorul A.C.C. a văzut pe pantalonii de culoare galbenă mai multe pete mici de sânge, împreună întinzându-se pe o suprafață de dimensiunea unei palme. Cu toate acestea, prima instanță nu a reținut în cauză că pata de sânge ar fi provenit de la victimă, acest aspect putând fi dovedit doar pe baza unei probe științifice, lucru care nu a fost posibil pentru că pantalonii inculpatului au fost spălați imediat de către mama sa.

Față de aceste considerente, prima instanță a constatat că apărarea inculpatului M.I. este incertă, atâta timp cât, deși a susținut că a fost tăiat, a avut tăria să nu se uite la leziunea ce i-a fost creată, împiedicând și pe cei din jur să examineze "presupusa rană". De altfel, în fața judecătorului care a dispus arestarea sa, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei și faptul că pata respectivă provenea de la rănile cauzate părții vătămate H.C. Față de aceste împrejurări, prima instanță a reținut că fapta comisă de inculpatul R.A., care împreună cu inculpatul minor M.I., la data de 02 martie 2006, prin violență, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o sumă de bani, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1)-(2) lit. b), c), alin. (2) 1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., iar fapta comisă de inculpatul minor M.I.

, care împreuna cu inculpatul R.A., prin violență, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o sumă de bani, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1)-(2) lit. b), c), alin. (2) 1 lit. a) cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. Constatând că din probatoriul administrat rezultă că inculpații au acționat cu intenția clară de a deposeda partea vătămată de suma de bani pe care aceasta o avea asupra sa, scop în care i-au aplicat mai multe lovituri pentru a preîntâmpina opoziția acesteia, prima instanță a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunile de furt și lovire, formulată de apărătorul inculpatului R.A.

Pentru infracțiunea comisă, prima instanță a aplicat inculpatului major R.A.

o pedeapsă, la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art. 52 și art. 72 C. pen., au fost avute în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social concret al infracțiunii săvârșite, modul și împrejurările concrete ale comiterii acesteia [respectiv, de 2 persoane împreună asupra unei persoane în stare avansată de ebrietate, cauzându-i leziuni pentru care au fost necesare 55 de zile de îngrijiri medicale, ceea ce constituie circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.], iar - pe de altă parte - având în vedere persoana inculpatului R.A., care nu este cunoscut cu antecedente penale, care a avut o poziție procesuală corespunzătoare în fața organelor judiciare, în ambele faze procesuale, recunoscând săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, dar care nu a avut un comportament bun în societate anterior săvârșirii faptei (așa cum rezultă din certificatul de cazier judiciar, față de acesta s-a dispus o măsură de siguranță pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt).

Procedând la individualizarea judiciară a sancțiunii aplicabile inculpatului minor M.I. , conform art. 100 C. pen., prima instanța, având în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptei săvârșite, starea fizică și de dezvoltare intelectuală și morală, dar și comportamentul minorului, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, precum și alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului, așa cum rezultă din referatul de evaluare psiho-socială întocmit de SRSS din cadrul Tribunalului Iași, dar și împrejurarea că M.I. a atins vârsta majoratului la data pronunțării sentinței, poziția procesuală incorectă a inculpatului pe parcursul cercetării judecătorești, a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege pentru fapta săvârșită, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În ce privește latura civilă a cauzei, prima instanță, constatând că partea civilă H.C. nu a produs probe de natură să dovedească pretențiile materiale, a respins cererea părții vătămate în acest sens. În privința cererii părții vătămate de acordare de daune morale, instanța de fond a reținut că partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, fiind internată în spital o perioadă considerabilă de timp, agresiunea cauzându-i, fără îndoială, suferințe fizice și psihice care justifică obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale. În termenul legal prevăzut de art. 363 alin. (1) și (3) C. proc.

pen., hotărârea primei instanțe a fost apelată de inculpatul R.A., fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului, inculpatul R.A. a invocat următoarele critici: nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, întrucât nu a exercitat violențe asupra părții vătămate în scopul sustragerii banilor; deși s-a dispus începerea urmăririi penale la data de 4 martie 2006, confirmată de procuror la data de 5 martie 2006, iar partea vătămată a dat prima declarație la 6 martie 2006, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale este din 5 martie 2006, iar declarațiile părții vătămate de la fila 11 și 12 de la dosar sunt din 6 martie 2006; în ce privește rezolvarea laturii civile, în mod greșit au fost obligați inculpații la plata despăgubirilor civile morale întrucât acestea nu au fost solicitate de partea vătămată, la 30 ianuarie 2007 renunțând la aceste despăgubiri.

Concluzionând, apelantul inculpat a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe, iar pe fond, reindividualizarea judiciară a pedepsei sub aspectul cuantumului și al modalității de executare al acesteia, în sensul dispunerii suspendării executării pedepsei, dată fiind starea de sănătate a inculpatului, care este cunoscut boli psihice, cu suferințe cerebrale post și prenatal. Prin decizia penală nr. 27 din 13 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, în dosarul nr. 8113/99/2006, s-a admis apelul declarat de inculpatul R.A. și prin extindere, al inculpatului M.I. și al părților responsabile civilmente M.M.

și M.J., împotriva sentinței penale nr. 620 din 8 octombrie 2007 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o în parte, în latura civilă, și rejudecând, s-a înlăturat din sentință, dispoziția privind obligarea inculpaților și a părților responsabile civilmente la plata sumei de 3000 lei către partea civilă H.C., cu titlu de daune morale, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Cheltuielile judiciare în sumă de 100 lei au rămas în sarcina statului. În considerentele acestei decizii s-a constatat că apelul este fondat numai în ceea ce privește critica referitoare la soluționarea laturii civile, sub aspectul daunelor morale acordate părții vătămate, întrucât prin declarația dată la 30 ianuarie 2007, partea vătămată H.C.

s-a constituit parte civilă cu suma de 30 milioane lei, reprezentând doar daune materiale, nu și daune morale, astfel încât obligarea celor doi inculpați în solidar și a inculpatului minor în solidar cu părțile responsabile civilmente, la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale este neîntemeiată, în lipsa exercitării acțiunii civile în acest sens. Cu privire la celelalte motive de apel invocate de inculpatul R.A., Curtea de Apel Iași a reținut că acestea sunt neîntemeiate. Decizia penală sus-menționată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către inculpatul R.A., care nu a prezentat în scris motivele de recurs. La termenul acordat pentru soluționarea recursului, 4 septembrie 2008, deși legal citat, recurentul inculpat R.A.

nu s-a prezentat pentru a-și susține recursul. La acest termen, apărătorul desemnat din oficiu al recurentului inculpat R.A., susținând oral motivele de recurs, a invocat , în principal, cazul de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. și a solicitat în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, iar pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunile de lovire și furt În subsidiar, apărătorul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, și rejudecând, să se reducă pedeapsa aplicată inculpatului dându-se eficiență maximă circumstanțelor atenuate prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. și să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art.385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 din același cod, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare. Critica privind greșita încadrare juridică dată faptelor, care va fi cercetată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17C.

proc. pen., este neîntemeiată întrucât, din probatoriul administrat rezultă că inculpații au acționat cu intenția clară de a deposeda pe partea vătămată de suma de bani pe care o avea asupra sa, sens în care au exercitat violențe asupra acesteia până au adus-o în stare de inconștiență și i-au sustras banii, activitatea infracțională intrând în conținutul constitutiv, ca latură obiectivă a infracțiunii de tâlhărie și nu a infracțiunilor de lovire și furt. De altfel, această activitate infracțională a fost amplu detaliată de cei doi inculpați în declarațiile inițiale pe care le-au dat organelor de urmărire penală și instanței de judecată, în care au recunoscut comiterea infracțiunii de tâlhărie.

Astfel, în declarația dată la 17 mai 2006, aflată la fila 118 dosar urmărire penală, inculpatul R.A. a declarat că, împreună cu M.I. l-a lovit cu pumnii și picioarele pe H.C., deposedându-l de suma de 50 lei (Ron) după ce, în prealabil, se sfătuiseră cum să facă acest lucru, situație confirmată prin declarația coinculpatului M.I., aflată la fila 117 dosar urmărire penală. Aceste declarații se coroborează cu cele ale părții vătămate și ale martorilor audiați în cauză. Faptul că ulterior, ambii inculpați au adoptat o atitudine nesinceră, încercând să inducă în eroare organele judiciare cu privire la conținutul activității lor infracționale, nu poate conduce la o schimbare a încadrării juridice a faptei, întregul ansamblu probator administrat în cauză evidențiind vinovăția ambilor inculpați în săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Prin urmare, fapta comisă de inculpatul R.A., care împreună cu inculpatul minor M.I., la data de 2 martie 2006, prin violență, pe timp de noapte, pe drum public, a sustras de la partea vătămată H.C. o suma de bani, constituie infracțiunea de tâlhărie, în formă calificată, așa cum legal a fost încadrată juridic. Neîntemeiată este și critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei și a modului de executare al acesteia, susținută de apărătorul recurentului inculpat. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale ale codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportamentul făptuitorului. Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite în viitor săvârșirea de fapte penale.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unei infracțiuni grave, instanțele au efectuat o justă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale arătate mai sus. Totodată, se constată că pedeapsa este proporțională cu fapta și persoana inculpatului și este de natură să realizeze prevenția generală și reeducarea inculpatului. Infracțiunea comisă fiind una de violență, conturează un profil infracțional de violență al inculpatului, așa încât, pentru realizarea scopului pedepsei și îndreptarea inculpatului, modalitatea suspendării executării pedepsei, solicitată de inculpat, nu este adecvată, neeexistând suficiente garanții pentru a crede că inculpatul poate fi reeducat în acest fel.

Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârile atacate sunt temeinice și legale, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. ;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.A. împotriva deciziei penale nr. 27 din 13 martie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 septembrie 2008.