ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

civile de față,

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1759 din 4 noiembrie 2010,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția tardivității formulării

acțiunii.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata către

reclamant a sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON la data plății efective,

cu titlu de daune morale.

A luat act de

renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind plata

despăgubirilor materiale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin rechizitoriul din data de 14 septembrie

2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de folosire la

autoritatea vamală de documente de transport și comerciale false.

Conform actelor

aflate la dosar, singura comunicare a soluției de scoatere de sub urmărire

penală a avut loc cel mai devreme la data de 9 septembrie 2008, când

reclamantului i s-a transmis o copie a rechizitoriului din data de 14

septembrie 2007.

În aceste condiții,

acțiunea promovată la data de 8 martie 2010 nu este tardivă.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 23 iunie 1999, Parchetul de

pe lângă Tribunalul Constanța a dispus începerea urmăririi penale față de

inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr.

141/1997.

În cursul urmăririi

penale, reclamantul a fost reținut și arestat preventiv, cu începere de la 20

octombrie 1999 și a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv.

Prin Încheierea din

data de 7 aprilie 2000, Judecătoria Constanța a dispus înlocuirea măsurii

arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, reclamantul fiind

efectiv pus în libertate la 18 aprilie 2000, după judecata recursului împotriva

încheierii.

După un prim ciclu

procesual, în care reclamantul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) din cod, la prima instanță și în apel,

cauza a fost restituită la procuror.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța, prin rechizitoriul din 14 septembrie 2007, a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului.

Tribunalul a mai

reținut că, prin privarea de libertate în perioada 20 noiembrie 1999 - 18 aprilie

2000 și restrângerea libertății de mișcare prin obligația de a nu părăsi

localitatea, soluția de achitare fiind pronunțată la mai bine de 7 ani de la

momentul arestării inițiale, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale, iar durerile psihice și suferințele fizice provocate

pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

La stabilirea

întinderii despăgubirilor au fost avute în vedere consecințele suferite pe plan

fizic și psihic, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei

și demnității și prestigiului profesional, dificultățile întâmpinate în găsirea

unui loc de muncă, lipsirea de libertate timp de 5 luni, aducerea repetată la

parchete și instanțe pentru fapte inexistente, destrămarea relațiilor de

familie, soldată cu divorțul din noiembrie 2001, apreciindu-se că suma de

40.000 euro este de natură să ofere o satisfacție cu caracter compensatoriu.

Prin Decizia nr.

230/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate

de reclamant, pârât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța.

Instanța de apel a

reținut faptul că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 20

noiembrie 1999 - 18 aprilie 2000, fiindu-i încălcată libertatea individuală

timp de 5 luni, motiv pentru care are dreptul la acordarea de daune morale.

Prima instanță a

tăcut o judicioasă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen.,

în raport cu argumentele și indiciile produse de reclamant.

În ceea ce privește

apelul Ministerului Public referitor la prescripția dreptului la acțiune,

instanța de apel a arătat că este obligatorie comunicarea soluțiilor de

scoatere de sub urmărire penală, potrivit art. 278 alin. (3), 228 alin. (6),

246 alin. (1) și 249 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, momentul

de la care începe să curgă termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2)

din C. proc. pen. este condiționat de comunicarea soluției de netrimitere în

judecată, care, în speță, a fost 9 septembrie 2008.

Raportat la momentul

cererii de chemare în judecată, 8 martie 2010, acțiunea nu a fost tardiv

formulată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Reclamantul, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a arătat că decizia atacată

este nelegală sub aspectul respingerii criticilor privind diminuarea

cuantumului despăgubirilor.

Astfel, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că

reclamantul și-a pierdut locul de muncă ca efect al arestării abuzive, că

dosarul său a avut o mediatizare excesivă, fiind prezentat ca membru dovedit al

unei rețele de contrabandă și că arestarea a dus la destrămarea familiei

acestuia.

De asemenea, decizia

instanței de apel este nelegală și pentru faptul că nu a analizat criticile

referitoare la neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat vreunul din motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar a arătat că suma reprezentând daunele

morale acordate depășește valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea

și viața reclamantului, în condițiile în care factorul prejudicial se limitează

numai la arestarea preventivă, iar nu la atingerea gravă adusă onoarei și

demnității timp de peste 7 ani și lipsirea nelegală de libertate timp de 6

luni, cum au reținut instanțele de fond și de apel.

Invocând

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți,

recurentul arătat că reparația daunei trebuie să aibă caracter compensatoriu,

neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul

constatării introducerii în termen a acțiunii și cuantificării daunelor morale.

A arătat că, potrivit

actelor dosarului, i-a fost comunicată soluția scoaterii de sub urmărirea

penală la data de 14 septembrie 2007, motiv pentru care, termenul de 18 luni

începe să curgă de la această dată.

A mai arătat că, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, nu au fost respectate criteriile

prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și, raportat la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului și Înaltei Curți de Casație și Justiție,

suma stabilită este disproporționată.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sunt fondate, iar cel

declarat de reclamant este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Toate cele trei

recursuri au în comun critica cuantumului despăgubirilor stabilite de instanță.

Separat de acestea, Ministerul Public a invocat tardivitatea formulării cererii

de chemare în judecată, critică ce va fi analizată cu prioritate, din moment ce

face inutilă orice analiză de fond.

Astfel, Ministerul

Public susține faptul că soluția de netrimitere în judecată a fost comunicată

reclamantului la data de 14 septembrie 2007, moment față de care cererea de

chemare în judecată este tardivă.

Această susținere nu

poate fi primită, pentru că, deși a invocat încă din primă instanță excepția

tardivității, procurorul a adus ca argument în susținerea poziției sale faptul

că cererea de comunicare a rechizitoriului a fost formulată de reclamant la mai

bine de 1 an de la data întocmirii sale.

Și în apelul declarat

procurorul a invocat aceleași împrejurări.

Este pentru prima

dată în recurs când Ministerul Public susține faptul că rechizitoriul ar fi

fost comunicat reclamantului anterior, la data de 14 septembrie 2007 și depune

copia adresei de comunicare.

Aceasta, însă, în

lipsa altor înscrisuri nu este suficientă pentru a face dovada comunicării și

primirii de către partea interesată a înscrisului, cu atât mai mult cu cât

adresa la care este tăcută comunicarea diferă de adresele indicate de reclamant

în cadrul procesului civil.

De altfel, ceea ce

interesează pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul

de 18 luni reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., nu este data

comunicării, așa cum susține instanța de apel și Ministerul Public, ci data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sau a ordonanței procurorului.

Cât privește

criticile formulate de toți recurenții privind cuantumul despăgubirilor,

acestea vor fi analizate împreună.

Astfel, potrivit art.

504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal, iar potrivit parag. 5 al art. 5 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

"Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în

condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații."

Aceste dispoziții nu

dau dreptul la un anumit cuantum al reparației și nici nu dispensează persoana

ce a suferit o lipsire de libertate să probeze că a suferit un prejudiciu în

urma încălcării dreptului garantat de Convenție.

Desigur,

cuantificarea sumelor cuvenite cu acest titlu este supusă subiectivismului atât

în ceea ce privește persoana care solicită despăgubiri, persoana juridică care

este obligată să le plătească, dar și instanța de judecată.

Legiuitorul nu a

stabilit și nu poate stabili criterii stricte pentru cuantificarea

consecințelor produse asupra persoanei ori familiei. Acestea rămân întotdeauna

la aprecierea judecătorului chemat să aplice legea, care va avea în vedere

natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit,

persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege,

imaginea acestuia față de sine și în societate, etc.

Un mecanism similar

de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care,

atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru

încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, "statuează în echitate".

De aceea, judecând în

echitate, Înalta Curte constată că suma de 10.000 euro reprezintă o reparație

echitabilă, concretă și efectivă pentru prejudiciul suferit de reclamant și

familia sa, cauzat de restrângerea de libertate și suferințele psihice

pricinuite.

Reclamantul -

recurent a mai susținut și faptul că instanța de apel nu a motivat critica

formulată cu privire la acordarea parțială a cheltuielilor de judecată.

Chiar dacă,

într-adevăr, instanța de apel a omis să răspundă acestei critici formulate de

reclamant, acest lucru nu poate atrage modificarea hotărârii pronunțate sub

acest aspect, atât timp cât cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de

judecată corespunde proporțional sumelor acordate cu titlu de despăgubire.

Față de cele expuse,

se vor admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța și de Ministerul Public

-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei, care va fi

modificată în parte, în sensul că se vor admite apelurile declarate de aceștia

împotriva sentinței, care va fi schimbată în parte, iar cuantumul

despăgubirilor morale va fi stabilit la 10.000 euro.

Se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei nr. 230C din 18 aprilie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Modifică în parte

decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța împotriva Sentinței nr. 1759 din 4 noiembrie 2010 a

Tribunalului Constanța, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor morale la 10.000

euro.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2012.

Procesat de GGC - AA