ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2012

Asupra recursurilor civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1759 din 4 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția tardivității formulării acțiunii. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata către reclamant a sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale. A luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin rechizitoriul din data de 14 septembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de folosire la autoritatea vamală de documente de transport și comerciale false.

Conform actelor aflate la dosar, singura comunicare a soluției de scoatere de sub urmărire penală a avut loc cel mai devreme la data de 9 septembrie 2008, când reclamantului i s-a transmis o copie a rechizitoriului din data de 14 septembrie 2007. În aceste condiții, acțiunea promovată la data de 8 martie 2010 nu este tardivă. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 23 iunie 1999, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a dispus începerea urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997. În cursul urmăririi penale, reclamantul a fost reținut și arestat preventiv, cu începere de la 20 octombrie 1999 și a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv.

Prin Încheierea din data de 7 aprilie 2000, Judecătoria Constanța a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, reclamantul fiind efectiv pus în libertate la 18 aprilie 2000, după judecata recursului împotriva încheierii. După un prim ciclu procesual, în care reclamantul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) din cod, la prima instanță și în apel, cauza a fost restituită la procuror. Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, prin rechizitoriul din 14 septembrie 2007, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului.

Tribunalul a mai reținut că, prin privarea de libertate în perioada 20 noiembrie 1999 - 18 aprilie 2000 și restrângerea libertății de mișcare prin obligația de a nu părăsi localitatea, soluția de achitare fiind pronunțată la mai bine de 7 ani de la momentul arestării inițiale, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, iar durerile psihice și suferințele fizice provocate pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

La stabilirea întinderii despăgubirilor au fost avute în vedere consecințele suferite pe plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității și prestigiului profesional, dificultățile întâmpinate în găsirea unui loc de muncă, lipsirea de libertate timp de 5 luni, aducerea repetată la parchete și instanțe pentru fapte inexistente, destrămarea relațiilor de familie, soldată cu divorțul din noiembrie 2001, apreciindu-se că suma de 40.000 euro este de natură să ofere o satisfacție cu caracter compensatoriu. Prin Decizia nr. 230/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamant, pârât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Instanța de apel a reținut faptul că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 20 noiembrie 1999 - 18 aprilie 2000, fiindu-i încălcată libertatea individuală timp de 5 luni, motiv pentru care are dreptul la acordarea de daune morale. Prima instanță a tăcut o judicioasă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., în raport cu argumentele și indiciile produse de reclamant. În ceea ce privește apelul Ministerului Public referitor la prescripția dreptului la acțiune, instanța de apel a arătat că este obligatorie comunicarea soluțiilor de scoatere de sub urmărire penală, potrivit art. 278 alin. (3), 228 alin. (6), 246 alin. (1) și 249 alin. (2) C. proc. pen. Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) din C. proc.

pen. este condiționat de comunicarea soluției de netrimitere în judecată, care, în speță, a fost 9 septembrie 2008. Raportat la momentul cererii de chemare în judecată, 8 martie 2010, acțiunea nu a fost tardiv formulată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a arătat că decizia atacată este nelegală sub aspectul respingerii criticilor privind diminuarea cuantumului despăgubirilor. Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că reclamantul și-a pierdut locul de muncă ca efect al arestării abuzive, că dosarul său a avut o mediatizare excesivă, fiind prezentat ca membru dovedit al unei rețele de contrabandă și că arestarea a dus la destrămarea familiei acestuia.

De asemenea, decizia instanței de apel este nelegală și pentru faptul că nu a analizat criticile referitoare la neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar a arătat că suma reprezentând daunele morale acordate depășește valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea și viața reclamantului, în condițiile în care factorul prejudicial se limitează numai la arestarea preventivă, iar nu la atingerea gravă adusă onoarei și demnității timp de peste 7 ani și lipsirea nelegală de libertate timp de 6 luni, cum au reținut instanțele de fond și de apel. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți, recurentul arătat că reparația daunei trebuie să aibă caracter compensatoriu, neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul constatării introducerii în termen a acțiunii și cuantificării daunelor morale. A arătat că, potrivit actelor dosarului, i-a fost comunicată soluția scoaterii de sub urmărirea penală la data de 14 septembrie 2007, motiv pentru care, termenul de 18 luni începe să curgă de la această dată. A mai arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, nu au fost respectate criteriile prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Înaltei Curți de Casație și Justiție, suma stabilită este disproporționată.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sunt fondate, iar cel declarat de reclamant este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Toate cele trei recursuri au în comun critica cuantumului despăgubirilor stabilite de instanță. Separat de acestea, Ministerul Public a invocat tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată, critică ce va fi analizată cu prioritate, din moment ce face inutilă orice analiză de fond. Astfel, Ministerul Public susține faptul că soluția de netrimitere în judecată a fost comunicată reclamantului la data de 14 septembrie 2007, moment față de care cererea de chemare în judecată este tardivă.

Această susținere nu poate fi primită, pentru că, deși a invocat încă din primă instanță excepția tardivității, procurorul a adus ca argument în susținerea poziției sale faptul că cererea de comunicare a rechizitoriului a fost formulată de reclamant la mai bine de 1 an de la data întocmirii sale. Și în apelul declarat procurorul a invocat aceleași împrejurări. Este pentru prima dată în recurs când Ministerul Public susține faptul că rechizitoriul ar fi fost comunicat reclamantului anterior, la data de 14 septembrie 2007 și depune copia adresei de comunicare. Aceasta, însă, în lipsa altor înscrisuri nu este suficientă pentru a face dovada comunicării și primirii de către partea interesată a înscrisului, cu atât mai mult cu cât adresa la care este tăcută comunicarea diferă de adresele indicate de reclamant în cadrul procesului civil.

De altfel, ceea ce interesează pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de 18 luni reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., nu este data comunicării, așa cum susține instanța de apel și Ministerul Public, ci data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sau a ordonanței procurorului. Cât privește criticile formulate de toți recurenții privind cuantumul despăgubirilor, acestea vor fi analizate împreună. Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar potrivit parag.

5 al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații." Aceste dispoziții nu dau dreptul la un anumit cuantum al reparației și nici nu dispensează persoana ce a suferit o lipsire de libertate să probeze că a suferit un prejudiciu în urma încălcării dreptului garantat de Convenție. Desigur, cuantificarea sumelor cuvenite cu acest titlu este supusă subiectivismului atât în ceea ce privește persoana care solicită despăgubiri, persoana juridică care este obligată să le plătească, dar și instanța de judecată. Legiuitorul nu a stabilit și nu poate stabili criterii stricte pentru cuantificarea consecințelor produse asupra persoanei ori familiei.

Acestea rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului chemat să aplice legea, care va avea în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate, etc. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în echitate". De aceea, judecând în echitate, Înalta Curte constată că suma de 10.000 euro reprezintă o reparație echitabilă, concretă și efectivă pentru prejudiciul suferit de reclamant și familia sa, cauzat de restrângerea de libertate și suferințele psihice pricinuite.

Reclamantul - recurent a mai susținut și faptul că instanța de apel nu a motivat critica formulată cu privire la acordarea parțială a cheltuielilor de judecată. Chiar dacă, într-adevăr, instanța de apel a omis să răspundă acestei critici formulate de reclamant, acest lucru nu poate atrage modificarea hotărârii pronunțate sub acest aspect, atât timp cât cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată corespunde proporțional sumelor acordate cu titlu de despăgubire. Față de cele expuse, se vor admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța și de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei, care va fi modificată în parte, în sensul că se vor admite apelurile declarate de aceștia împotriva sentinței, care va fi schimbată în parte, iar cuantumul despăgubirilor morale va fi stabilit la 10.000 euro.

Se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei nr. 230C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Sentinței nr. 1759 din 4 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor morale la 10.000 euro.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - AA