ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5616/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11731/118/2008 reclamantul M.G.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 99.400 euro cu titlu de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate. În motivarea cererii se arată că reclamantul a fost arestat la data de 9 februarie 1995, iar la data de 21 iunie 1995 a fost pus în libertate sub control judiciar. Prin sentința civilă nr. 746 din 16 iunie 2009 rectificată prin încheierea din 6 iulie 2009 Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis acțiunea în parte, a fost obligat Statul Român la 35.000 lei cu titlu de despăgubiri către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitorul nr. 952/P/1995 emis la data de 20 martie 1995 în stare de arest preventiv. Inițial a fost reținut la data de 9 februarie 1995 și ulterior arestat la 10 februarie 1995 cu mandat de arestare din 10 februarie 1995. În cursul soluționării cauzei la termenul din 20 iunie 1995 a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat. S-a mai reținut de asemenea că, deși împotriva acestei măsuri nu s-a declarat vreo cale de atac și nici nu s-a dispus măsura revocării provizorii, inculpatul M.G.G. a fost reținut în arestul poliției încă 71 de zile, fiind pus în libertate abia la data de 31 august 1995. Prin sentința nr. 1128 din 25 octombrie 2001 cauza a fost finalizată dispunându-se încetarea procesului penal ca efect al prescrierii răspunderii penale.

S-a menționat în cuprinsul acestei hotărâri că reclamantul a fost arestat preventiv până la data de 21 iunie 1995, constatându-se că sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen., statul fiind răspunzător de repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin deținere nelegală, suma de 25.000 lei fiind apreciată ca acoperitoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Statul Român și reclamantul M.G.G. Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., menționând că acțiunea promovată de reclamant este prescrisă, nefiind formulată în termenul legal de 18 luni de la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 1128 din 23 octombrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Apelantul reclamant a criticat hotărârea numai sub aspectul modalității de cuantificare a prejudiciului moral suferit, suma de 35.000 lei fiind insuficientă să acopere acest prejudiciu moral. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea în sensul că soluția pronunțată este în neconcordanță cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2010, a respins apelul reclamantului și al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă. În considerentele hotărârii s-a reținut că reclamantul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv fiind reținut la data de 9 februarie 1995 cu mandatul de arestare nr. 78 din 10 februarie 1995, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 529/1995.

Pe parcursul soluționării cauzei la data de 20 iunie 1995 a fost admisă cererea formulată de reclamant de liberare provizorie sub control judiciar și s-a dispus punerea în libertate, hotărârea cunoscută beneficiarului măsurii de la aceeași dată. Împotriva acestei încheieri nu s –a exercitat calea de atac a recursului, dar inculpatul a fost pus în libertate efectiv abia la data de 31 august 1998. S-a mai reținut că termenul de prescripție pentru valorificarea pretențiilor sale conform art. 504 C. proc. pen. a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței nr. 1128 din 25 octombrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București. Prin această hotărâre s-a dispus încetarea procesului penal ca efect al prescrierii răspunderii penale.

Împrejurarea că reclamantul s-a adresa Judecătoriei Sectorului 2 București abia în anul 2007, pentru a dispune rectificarea erorii strecurate în sentința penală nr. 1128 din 23 octombrie 2002 nu este de natură să determine întreruperea cursului prescripției, în situația în care toate hotărârile judecătorești ce au vizat situația stării de arest a inculpatului i-au fost cunoscute acestuia încă din anul 2002, anul încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, iar acesta până în anul 2007 nu a făcut nici un demers pentru clarificarea mențiunilor din cazierul judiciar. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: Cererea de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție, fără a se argumenta, care este data de la care apreciază că începe să curgă termenul de prescripție. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte va respinge recursul, pentru cele ce succed: Prin demersul judiciar reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor morale în cuantum de 99.400 euro pentru privare nelegală de libertate. În conformitate cu dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. termenul legat de prescripție pentru solicitarea unor astfel de despăgubiri este de 18 luni.

În speța supusă analizei în mod corect s-a respins cererea ca prescrisă, având în vedere că reclamantul a investit instanța cu o astfel de cerere la data de 30 decembrie 2008, iar hotărârea prin care s-a dispus încetarea procesului penal respectiv, sentința penală nr. 1128 din 23 octombrie 2002, a rămas definitivă prin neapelare la data de 29 noiembrie 2002, cererea fiind astfel înregistrată cu mult peste termenul de 18 luni prevăzut de lege. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că a fost arestat la data de 9 februarie 1995 în cauza înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 1529/1995. Deși la data de 21 iunie 1995 a fost pus în libertate sub control judiciar, a fost reținut în arest, în mod abuziv, încă 71 de zile.

A mai susținut reclamantul că acest aspect rezultă din cazierul său judiciar și din sentința civilă nr. 154 din 5 martie 2008 pronunțată în dosarul nr. 253/300/2008 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Or, din conținutul deciziei nr. 154 din 5 martie 2008 rezultă cu claritate că, prin această sentință penală s-a îndreptat, la solicitarea reclamantului, o eroare materială strecurată în pronunțarea sentinței penale nr. 1128 din 23 octombrie 2002 în referire la perioada arestării. Drept urmare, pentru calcularea termenului legal de prescripție de 18 luni, reglementat de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. nu se va lua în calcul data pronunțării sentinței penale nr. 154 din 5 martie 2008 ci data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1128 din 25 octombrie 2002, care prezintă situația stării de arest a inculpatului și cunoscute de acesta încă din anul 2002. Așadar, având în vedere cele sus reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.G.G. împotriva deciziei civile nr. 7/C din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.