ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4002/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 176/C din 29

iunie 2009 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale, a

admis

apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, în sensul că s-a schimbat în

parte sentința apelată și a fost obligat Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 5000 lei reprezentând despăgubiri civile către

apelantul reclamant M.G., deținut în Penitenciarul Slobozia.

S-a respins apelul formulat de

apelantul reclamant M.G., deținut în Penitenciarul Slobozia.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1223 din 4

noiembrie 2008 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului

M.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu

obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 31.500 lei cu titlu de

despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 504 C.

proc. pen., întrucât prin sentința penală nr. 22/P/2008 a Curții de Apel

Constanța reclamantul a fost achitat definitiv pentru infracțiunile reținute în

sarcina sa și în baza cărora a fost privat de libertate prin mandatul de

arestare preventivă nr. 17 din 14 februarie 2005.

Caracterul nelegal al restrângerii

de libertate a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă de achitare astfel

încât instanța a constatat că, în perioada 14 februarie 2005-20 aprilie 2005,

reclamantul M.G. a fost privat de libertate în mod nelegal, din moment ce prin

sentința penala nr. 932/2005 definitivă prin decizia civila nr. 22/P din l7

ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța s-a dispus achitarea lui pentru

comiterea infracțiunii prevăzute de art. 129 alin. (1) din O.U.G. 149/ 2002.

modificată prin Legea 357/2003 și Legea 482/2004, cu aplicarea art. 47 lit. a) C.

pen.

Potrivii art. 504 C. proc. pen.,

persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către

stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate

în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanță a procurorului de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Conform art. 505 C. proc. pen., la

stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate

sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate

a fost restrânsă.

Reparația constă în plata unei sume

de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea

pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în

obligația ca pe cheltuiala stalului, cel privat de libertate sau a cărui libertate

a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și

medicală. Sunt stabilite atât modalitățile de reparare a pagubei - plata unei sume

de bani, constituirea unei rente viagere sau încredințarea unei instituții de

asistență medicală și socială - care sunt prevăzute limitativ din punct de

vedere al măsurilor pe care le-ar putea lua instanța și eventual cumulativ -

adică instanța poale combina modalitățile de reparare. stabilind măsura cea mai

potrivită situației concrete și tipului de prejudiciu suferit de petent.

Prevederile legale citate enumără și

criteriile de stabilire a întinderii și tipului de reparație, instanța trebuind

să lină seama de durata privării de libertate, de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate de condițiile celui

îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

S-a dispus în sensul reținut,

avându-se în vedere perioada relativ scurtă în care inculpatul a fost privat de

libertate în mod nelegal (14 februarie - 20 aprilie 2005), faptul că

reclamantul nu a dovedit că arestarea a avut consecințele negative pretinse

asupra familiei sale în urma acestei arestări abuzive (anume, suportarea de către

soția sa a unui șoc în urma căruia a avut un avort spontan), că reclamantul nu

a invocat și nici probat că arestarea sa a produs urmări negative la locul său

de muncă, în mediul social din care a fost extras ele.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul M.(G.)G.

Pentru a dispune în sensul arătat,

instanța de apel a reținut următoarele:

- Criticile de netemeinicie cuprinse

în apelul apelantului reclamant M.G. s-au raportat în esență la două

considerente și anume cele privitoare la nevalorificarea în ansamblu a

materialului probator impus de aspectele invocate (cele referitoare la situația

familială generată de luarea măsurii preventive) și de greșita reținere a datei

la care a operat măsura preventivă.

Primul aspect este însă nefondat,

iar cel de-al doilea este irelevant sub aspectul soluției pronunțate în primă

instanță, urmând a se constata că în raport de dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. apelul reclamantului M.G. este nefondat.

Materialul probator administrat în

apel atestă faptul că numita M.L., soția apelantului reclamant, a fost

internată în unitatea sanitară la data de 13 februarie 2005, ora 11,00, urmând

tratament de specialitate în clinica de obstetrică-ginecologie, fiind externată

la 15 februarie 2005 ( filele 49 - 56 ).

Din înscrisurile care au stat la

baza materialului de urmărire penală (procesul-verbal nr. 256755 din 13

februarie 2005 al I.P.J. Constanța) și considerentele deciziei penale nr. 22P din

17 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția penală, reiese faptul că

apelantul reclamant a fost identificat în data de 13 februarie 2005 orele 13.00

în parcarea Spitalului Clinic Județean Constanța, după internarea soției sale,

fiind reținut în aceeași zi, pentru 24 de ore.

Este de principiu că prejudiciul

moral, deși nu are prin natura sa o valoare economică, poate primi o „reparație”

bănească, fiind eronată și lipsită de orice suport legal și jurisprudențial

susținerea apelantului pârât conform cu care o atare vătămare nu își poate găsi

modalitatea de înlăturare a consecințelor negative suferite de victima faptei

ilicite.

Nu se poate susține că vătămarea

adusă valorilor personale nepatrimoniale (prestigiu, demnitate, situație

profesională, etc.) este inaptă în a constitui fundamentul unor pretenții de

natură patrimonială, o asemenea viziune fiind în contrast cu jurisprudența

internă și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului și în totală

neconcordanță cu art. 23 din Constituția României și art. 5 din C.E.D.O.,care

afirmă recunoașterea dreptului la libertate ca fiind unul dintre principalele

drepturi fundamentale garantate într-o societate democratică.

Sub acest aspect, reglementarea

adusă prin art. 504 și art. 505 C. proc. pen. nu distinge între prejudiciul

material și cel moral, întrucât normele în discuție vizează sfera legalității

măsurilor de restrângere a dreptului la libertate, cu toate implicațiile ci.

Nu este însă mai puțin adevărat că

prejudiciul suferit ca urmare a unei atingeri aduse valorilor ocrotite în cadrul

drepturilor nepatrimoniale nu poale fi supraevaluat și că, deși regula de

evaluare a acestuia diferă de cea operantă în cazul prejudiciului material, el

este totuși supus unor criterii de raportare obiectivă sub aspectul efectivei

despăgubiri.

În mod corect instanța de fond a

înlăturat valoarea excesivă a pretențiilor formulate în acțiune de către

apelantul reclamant, restrângându-se în final cuantumul valoric al sumei

stabilite cu titlu de despăgubiri exclusiv la chestiunea vătămării aduse

dreptului fundamental la libertate și raportându-se în acest context suma doar

la perioada în care a operat măsura reținerii și arestării preventive.

Prin urmare, s-a probat indubitabil

faptul că prejudiciul moral indirect invocat de către apelantul reclamant,

generat de șocul produs ca urmare a avortului suportat de soția sa, nu

constituie pe considerentele arătate o consecință directă și nemijlocită a

măsurii reținerii sale, întrucât internarea numitei M.L. a fost anterioară

momentului identificării și luării măsurii reținerii.

In egală măsură, măsura reținerii

apelantului de la 13 februarie 2005 se subsumează acelorași reguli de

determinare concretă a prejudiciului electiv suferit (în speță, doar cel

moral).

Înlăturând, pe considerentele arătate,

prima critică invocată în apelul pârâtului Statul Român referitoare la

imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, s-a reținut că este întemeiată

critica referitoare la modalitatea de evaluare de către prima instanță a

acestui prejudiciu.

Deși în finalul considerentelor sale,

judecătorul fondului constată că reclamantul nu a probat că arestarea a avut

consecințele negative pretinse asupra familiei sale, precum și că nu s-a invocat

ori dovedit un alt tip de prejudiciu, statuează totuși că pentru perioada efectivă

de privare de libertate reclamantul este îndreptățit la plata sumei de 31.500

lei; nu a fost adusă nicio argumentație de ordin jurisprudențial modalității

concrete de determinare a acestei sume și nici nu s-a făcut trimitere la un

criteriu obiectiv de determinare, fie și procentuală, a despăgubirii.

Or, modalitatea privării de

libertate s-a concretizat în luarea măsurii reținerii pe o durată de 24 de ore,

urmată de emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 17 din 14 februarie 2005

emis de Tribunalul Constanța. Caracterul nelegal al măsurii privative de

libertate decurge din soluția pronunțată prin sentința penală nr. 932/2005 a

Judecătoriei Constanța, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 22 P

din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, care a dispus achitarea

inculpatului pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 129 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002 modificată prin Legea 357/2003 și Legea 482/2004, cu aplicarea

art. 47 lit. a) C. pen.

Faptul că perioada efectivă de

reținere în baza măsurilor menționate a fost 13 februarie 2005 - 20 aprilie 2005

(de la această dată inculpatul aflându-se sub puterea altui mandat de arestare,

astfel cum reiese din certificatul eliberat de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 40436/3/2005) nu poate justifica

stabilirea unui cuantum al prejudiciului la nivelul celui determinat de către

instanța de fond.

In jurisprudența instanței supreme

s-a admis că daunele morale cerute în cazul erorilor judiciare trebuie

raportate la vătămarea adusă situației profesionale, familiale și sociale a

reclamantului și că în determinarea cuantumului acestora au relevanță

consecințele suferite pe plan fizic și psihic, existența unei situații de

expunere la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității,

prestigiului său profesional, personalității, etc.

Aceste criterii, care permit în

esență dozarea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial,

sunt într-o foarte mică măsură identificate în speță, fiind reduse de altfel de

către reclamant, astfel cum a stabilit și instanța de fond, la șocul emoțional

produs de situația medicală a soției sale.

Deși în speță a existat o vătămare

adusă libertății persoanei prin efectul reținerii și arestării preventive, suma

ce poate fi statuată în echitate în această situație, pentru considerentele

arătate, este de 5.000 lei, iar nu cea stabilită de către prima instanță,

neconcordantă cu probatoriul administrat și consecințele efective, concrete ce

trebuie avute în vedere.

Împotriva deciziei de apel au

formulat cereri de recurs ambele părți.

pentru următoarele motive:

- Nu s-a ținut cont de faptul că în

timpul arestării sale abuzive și nelegale soția a suferit un șoc și a pierdut o

sarcină, situație care i-a afectat profund.

- Nu s-a avut în vedere un criteriu

cert și just, respectiv zilele petrecute în arest nelegal și abuziv.

următoarele motive:

Solicitarea reclamantului este în

deplină neconcordanță cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

- Pot fi reparate numai prejudiciile

materiale suferite de persoana condamnată sau față de care s-au luat măsuri

preventive pe nedrept.

Daunele morale nu pot fi reținute deoarece

în cazul lor prejudiciul nu poate fi considerat cert în condițiile art. 998 C.

civ., chiar reclamantul arătând prin acțiune că nu poate indica precis valoarea

pierderii.

Daunele morale nu pot fi acordate,

întrucât atunci când se referă în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. la

„consecințe produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”, legiuitorul are în vedere

natura materială și nu cea morală care nu poate fi cântărită.

Pe de altă parte, nu poate interveni

o reparare a daunelor extrapatrimoniale prin mijloace de natură patrimonială,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al

daunelor și caracterul patrimonial al despăgubirilor.

În caz contrar s-ar ajunge pe

această cale la o îmbogățire fără justă cauză.

- Potrivit art. 1169 C. civ., cel

care face o propunere înaintea instanței, trebuie să o dovedească.

Deși s-a învederat instanței că s-au

produs suferințe psihice ca urmare a perioadei de detenție, reclamantul nu a produs

niciun fel de dovadă prin care să se demonstreze prejudiciul moral, evaluat la

suma de 100.000 Euro.

Repararea daunelor nepatrimoniale nu

se poate realiza în mod arbitrar ci numai prin raportare la prejudiciul moral

suferit, gravitatea, importanța și consecințele acestuia pentru persoana

vătămată.

În acest context, suma acordată de

instanța de apel este prea mare în raport cu probatoriul administrat în cauză.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele, recursul declarat de

pârât fiind analizat cu prioritate, față de natura criticilor formulate.

nefondat, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o

măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau achitată.

Aplicarea acestui text legal în cauză nu a fost contestată.

Art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

prevede că la stabilirea reparației se ține seama durata privării de libertate

sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărei

libertate a fost restrânsă. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că reparația

constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui

îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea

unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui

institut de asistență medicală și socială.

Textul legal nu distinge între

caracterul patrimonial și nepatrimonial al pagubei suferite, după cum în mod

corect a reținut și instanța de apel, iar o reparație integrală a acestuia este

de neconceput fără analizarea afectării valorilor morale ale celui în cauză și

ale familiei sale; prin natura sa, o restrângere nelegală a libertății unei

persoane, determină un prejudiciul moral, cuantificarea acestuia fiind

influențată de particularitățile fiecărui caz în parte.

În egală măsură, despăgubirile

morale nu trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar,

deoarece atât art.5 paragraful 5 cât și art. 41 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră principiul

reparației echitabile, iar nu principiul reparației simbolice.

În condițiile în care art. 505 alin.

(2) C. proc. pen. prevede ca modalitate de reparație, printre altele, plata

unei sume de bani, incompatibilitatea despăgubirilor sub formă materială cu

prejudiciul moral invocată de către pârâtă nu se justifică.

În ceea ce privește caracterul cert

(față de art. 998 C. civ.) și nedovedirea prejudiciului moral, criticile sunt

nefondate întrucât, după cum s-a mai arătat, restrângerea nelegală a libertății

este de natură ca prin ea însăși să producă un prejudiciu, iar în cuantificarea

despăgubirilor, în funcție de criteriile legale, intervine o doză de aproximare

din partea magistratului. Certitudinea prejudiciului moral, în cazul daunelor

morale, ține de certitudinea existenței și nu a întinderii, aceasta variind în

funcție de modul și gravitatea afectării valorilor morale, stabilite de

instanță.

În ceea ce privește criteriile

legale în funcție de care se face reparația, critica se suprapune cu recursul

declarat de către reclamant – încadrându-se astfel și recursul acestuia în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în parte.

În ceea ce privește criteriul legal

reprezentat de consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui

privat de libertate în mod nelegal, argumentele instanței de apel s-au rezumat

la faptul că internarea soției reclamantului a fost anterioară momentului

identificării și luării măsurii reținerii, respectiv data de 13 februarie 2005

ora 11.00 față de 13 februarie 2005 ora 13.00.

Data și, mai ales, ora internării

este un aspect relevant, dar nu și suficient pentru stabilirea cu certitudine a

efectelor produse de reținerea nelegală a reclamantului asupra modului de

evoluție a sarcinii soției sale.

Pierderea sarcinii de către soția

reclamantului în perioada de internare 13 februarie 2005-15 februarie 2005 este

de necontestat și nici nu s-a reținut de instanța de apel că la ora internării

aceasta suferea de afecțiuni atât de grave încât sarcina s-ar fi pierdut

indiferent de reținerea sau nu a reclamantului. În orice caz, chiar și pe

fondul unor afecțiuni la internare - care oricum nu s-au reținut ca fiind atât

de grave - șocul emoțional asupra soției reclamantului nu poate fi contestat.

În aceste condiții, criteriul legal

analizat nu trebuia înlăturat în manifestarea prejudiciului moral suferit de

reclamant și soția sa.

Perioada de reținere a fost avută în

vedere de instanța de apel, iar în aceste condiții cuantificarea prejudiciului

ține de temeinicia hotărârii, aspect ce nu poate fi analizat de instanța de

recurs.

În considerarea primei critici din

recursul declarat de reclamant, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de acesta

și să dispună în consecință.

În ceea ce privește apelul declarat

de aceeași parte, se impune admiterea acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 296

C. proc. civ., în considerarea faptului că la instanța de apel – instanță

devolutivă s-au depus probatoriile a căror inexistență la dosar a fost imputată

la prima instanță, iar modul de analiză a criteriului referitor la consecințele

personale și familiale este cel dispus prin prezenta decizie.

În consecință, se va modifica în tot

decizia, în sensul că:

Se va respinge ca nefondat apelul

declarat de pârât și se va admite apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței primei instanțe.

Se va schimba în parte sentința în

sensul că se va schimba cuantumul despăgubirilor morale stabilite la suma de

34.000 lei – sumă apreciată de instanța de recurs ca fiind suficientă și

echitabilă sub aspectul reținut.

Se vor păstra totodată celelalte

dispoziții ale sentinței.

În considerarea argumentelor

reținute mai sus în analiza recursului declarat de pârât, urmează să se dispună

respingerea acestui recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul G.(M.)G. împotriva deciziei nr. 176/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Modifică în tot decizia în sensul

că:

Respinge ca nefondat apelul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța împotriva sentinței civile nr. 1223 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța.

Admite apelul declarat de același

reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în parte sentința menționată în sensul

că stabilește cuantumul despăgubirilor la 34.000 lei.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Constanța împotriva deciziei menționate a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie

2010.