ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8374/2007

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 1 martie 2006 reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor cerând să fie obligat la plata sumei de 500.000 Euro (în echivalent lei la data plății) cu titlu de daune morale invocând incidența art. 504 C. proc. pen.

În motivarea cererii reclamantul arată că a fost cercetat și trimis în judecată penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual, uz de fals și înșelăciune prevăzute de art. 289, art. 291 și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., infracțiuni pe care le-ar fi săvârșit în calitate de director al F.P.S., sucursala Tulcea, și pentru care a fost achitat prin sentința penală nr. 1615 din 11 iunie 2003 a Judecătoriei Tulcea, menținută prin decizia penală nr. 183 din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Tulcea și decizia penală nr. 309/P din 17 mai 2005 a Curții de Apel Constanța, cu mențiunea că în cursul cercetărilor a fost și arestat preventiv în perioada 22 noiembrie 2001 – 14 decembrie 2001. Reclamantul arată că la data efectuării cercetărilor era angajat în funcția de șef compartiment investiții la SC A. SA Tulcea, societate la care era membru și în Consiliul de administrație, perioadă în care îndeplinea și funcția de consilier județean în cadrul Consiliului Județean Tulcea.

Totodată, reclamantul arată că îndeplinea și funcția de președinte al organizației județene a unui partid (P.N.T.C.D.) fiind și nominalizat în anul 2000 pe listele de candidaturi pentru Senatul României, formațiune politică din cadrul căreia a fost exclus urmare a declanșării cercetărilor penale. Așa fiind, cum prin privarea sa de libertate în perioada 22 noiembrie – 14 decembrie 2001 i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice și cum, prin cercetarea penală declanșată împotriva sa i s-a adus o gravă atingere prestigiului profesional, fapt care i-a afectat și cariera politică, reclamantul solicită acordarea unor daune morale. Reclamantul solicită a se avea în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu numai durata arestării preventive, ci durata întregului proces precum și faptul că aceste cercetări și-au pus amprenta dureroasă și asupra familiei sale.

Pârâtul a cerut respingerea acțiunii și a formulat și o cerere de chemare în garanție a numiților P.F., P.M. și C.M. care au formulat plângerile penale în baza cărora s-au efectuat împotriva reclamantului cercetările penale. Prin sentința civilă nr. 2135 din 12 iulie 2006 Tribunalul Tulcea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 25.000 Euro – echivalentul în lei la data plății – cu titlu de daune morale și 1.190,00 RON cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârât. În motivarea sentinței instanța a reținut că lipsirea de libertate a reclamantului, urmare a reținerii și arestării preventive pe perioada efectuării cercetărilor penale a fost de natură să îi aducă un prejudiciu moral.

Având în vedere vârsta reclamantului (38 de ani), faptul că acesta era căsătorit și avea un copil minor, că la data reținerii, prin funcțiile pe care le deținea, era o persoană cunoscută și apreciată prima instanță a reținut că se justifică plata unei despăgubiri morale către acesta. În stabilirea cuantumului despăgubirii prima instanță a reținut că pe lângă consecințele negative asupra relațiilor familiale și profesionale în care era implicat reclamantul se va avea în vedere și faptul că prin mediatizarea excesivă a cazului, intensitatea cu care au fost percepute consecințele negative ale acestui fapt din perspectiva situației familiale, profesionale și sociale de către reclamant. Prin decizia civilă nr. 258/c din 14 noiembrie 2006 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamant și pârât.

În motivarea deciziei instanța a reținut că nu poate fi primită critica reclamantului privind cuantumul redus al despăgubirii acordate. Instanța a reținut că în stabilirea acestuia prima instanță a avut în vedere prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a reținerii și arestării sale preventive timp de 23 de zile și lezarea, pe această cale, a dreptului său la libertate, respectiv consecințele negative suferite de acesta pe plan fizic și psihic, dispunând, cu o marjă de apreciere asupra sumei de bani care se justifică a-i fi plătită funcție și de natura învinuirii și consecințele avute asupra situației personale, profesionale și sociale a reclamantului și familiei sale. Instanța de apel a reținut și că în aprecierea suferinței cauzate reclamantului, a cărei cuantificare este greu de stabilit cu certitudine, s-a avut în vedere și satisfacția morală realizată prin însăși hotărârea penală de achitare a reclamantului prin faptele penale imputate.

Pentru aceleași considerente instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită nici critica pârâtului potrivit căreia atâta timp cât măsura arestării preventive s-a dispus ca o măsură absolut necesară cercetării penale nu se justifică acordarea unor daune morale reclamantului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pârâtul invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamantul reiterează aspectele de fapt ale cauzei și afirmă că în stabilirea cuantumului daunelor morale în mod nelegal instanțele de fond au avut în vedere doar perioada de timp în care a fost privat de libertate, 22 noiembrie – 14 decembrie 2001, un asemenea criteriu fiind simplist și exclusivist și de natură să înlăture posibilitatea situației complexe și delicate în care s-a aflat reclamantul și anterior privării sale de libertate dar mai ales ulterior luării acestei măsuri, până la soluționarea definitivă a cauzei. Apreciază reclamantul că intentarea împotriva sa a unui proces penal pentru fapte în legătură cu serviciul și arestarea preventivă a avut consecințe deosebit de grave iar onoarea, demnitatea sa, creditul moral și poziția sa socială au avut de suferit, sens în care se impunea acordarea unei despăgubiri mai substanțiale.

În motivarea recursului pârâtul a invocat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în cazul în care se dovedește că persoana cercetată penal este absolut nevinovată, adică nu ar fi săvârșit nici o faptă ilicită de natură să-i atragă răspunderea penală sau extra penală. Apreciază pârâtul că atâta timp cât reclamantul, în calitatea sa de președinte a F.P.S., filiala Tulcea, a semnat acte adiționale unor contracte de privatizare atestând situații de fapt neadevărate, fapt care a și condus la cercetarea sa penală și apoi la arestarea sa acesta nu era îndreptățit la despăgubiri și, pe cale de consecință, se impunea respingerea cererii dedusă judecății. Analizând recursurile, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Or, în speță, prin cererea dedusă judecății reclamantul a solicitat repararea unor prejudicii invocând că acestea i-au fost cauzate prin săvârșirea unei erori judiciare într-un proces penal în care a fost cercetat sub aspectul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală invocând incidența art. 504 C. proc. pen. Or, potrivit art. 504 …. C. proc. pen., dispoziție legală care reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziției art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO, are dreptul la despăgubire pentru motiv de eroare judiciară – persoana care fiind implicată într-o procedură penală a fost condamnată definitiv pentru ca în urma rejudecării cauzei să fie achitată.

Or, în speță, reclamantul nu poate invoca în scopul obținerii de despăgubiri dispoziția legală arătată, într-o manieră indirectă, dispoziția legală arătată întrucât, implicat fiind într-o procedură penală nu a fost condamnat la o pedeapsă ci dimpotrivă, încă de la judecata în primă instanță a fost achitat sub aspectul săvârșirii faptelor penale care i se imputau (sentința penală nr. 1615 din 11 iunie 2003) a Judecătoriei Tulcea, menținută prin decizia penală nr. 183 din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Tulcea și decizia penală nr. 309/P din 17 mai 2005 a Curții de Apel Constanța). Cu alte cuvine, în ceea ce privește desfășurarea procedurii penale în care a fost implicat reclamantul nu a fost săvârșită o eroare judiciară în sensul că reclamantul nu a fost condamnat definitiv la o pedeapsă penală, pentru ca ulterior în urma rejudecării cauzei să fi fost achitat.

Acesta a fost și considerentul pentru care instanțele de fond în stabilirea cuantumului despăgubirii acordate nu au în vedere săvârșirea de către instanțele penale a vreunei erori judiciare în legătură cu finalizarea procedurii penale în care reclamantul a fost implicat, achitarea sa constituind cea mai dreaptă reparație cât privesc faptele penale ce i se imputau. În acest context al analizei este de observat că nu pot fi acordate în cadrul acestei proceduri legale eventuale despăgubiri cu privire la alte aspecte ale modului de desfășurare a procedurii penale (dar cu tergiversarea judecății) ci doar cele prevăzute de lege, anume cele în legătură cu săvârșirea unei erori judiciare în condițiile art. 504 C. proc.

pen. Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are însă drept la despăgubire și persoana care în cursul unui proces penal a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale. Or, în speță, prin Ordonanța dată la data de 22 noiembrie 2001 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile, anume până la data de 22 decembrie 2001. Referitor la această măsură privativă de libertate, prin Încheierea din 5 decembrie 2001 a Judecătoriei Tulcea, menținută prin decizia penală nr. 138 din 14 decembrie 2001 a Tribunalului Tulcea s-a dispus revocarea și punerea de îndată în libertate, reținându-se pentru considerentele expuse de către instanțele penale, că în speță nu erau date condițiile prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc.

pen. pentru luarea unei astfel de măsuri, respectiv că arestarea a fost dispusă cu nerespectarea dispozițiilor legale. Așa fiind, cum în cadrul procedurii penale s-a constatat că pentru perioada 22 noiembrie – 14 decembrie 2001 reclamantul a fost în mod nelegal privat de libertate în mod just instanțele de fond au dispus plata unei despăgubiri morale către acesta, într-un cuantum corespunzător la a cărui stabilire s-au avut în vedere efectele negative pe care această măsură le-a avut cu privire la situația personală dar și cu privire la cea profesională a reclamantului. Ca atare, sub acest aspect, nu pot fi primite nici criticile reclamantului și nici cele ale pârâtului, critici de altminteri nefundamentate cu trimitere la dispozițiile legale a căror aplicare ar fi fost realizată într-o manieră greșită de către instanțele de fond.

Totodată, este de menționat că instanța civilă, investită cu judecata unui act în despăgubire în condițiile art. 504 C. proc. pen. nu este abilitată să verifice temeinicia ori legalitatea hotărârilor penale, astfel cum greșit invocă, prin motivele de recurs, pârâtul. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul M.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 258/c din 14 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2007 .